Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Drama oraşelor româneşti de Marina Constantinescu

Una dintre problemele care ar trebui să macine conştientul şi subconştientul nostru este cea identitară. Identitatea are o structură complexă. Discutăm, doar unii dintre noi alarmaţi, despre degradarea limbii române. Maltratată de-a dreptul, nepreţuită, desconsi­derată pur şi simplu, ea poate fi un martor al degringoladei identitare. Îndepărtarea de valorile autentice şi îmbrăţişarea pătimaşă a nonvalorii - sub toate înfăţişările ei monstruoase - vorbeşte, de la sine, de o criză identitară. Fără îndoială că resortul acestui proces funcţionează în fiecare dintre noi. Fiinţa însăşi, depreciată în mod evident, vibrează la tot ce se defineşte a fi societate de consum. Nu se cultivă, nu se conservă, nu se memorează, se devorează. Dacă la nivel individual tot mai rar există întrebarea "cine sînt?", la nivelul societăţii ea se dizolvă aproape integral. Des, prea des, aud manifestat dispreţul faţă de istorie, de trecutul imediat. Mi se spune mereu că tinerii nu sînt preocupaţi de sistemul totalitar, de ceea ce s-a petrecut în timpul comunismului. Mă ambiţionez să nu cred. Şi dacă este aşa, fie şi în parte, este vina părinţilor, a profesorilor, ei înşişi neataşaţi de subiect. De ce se întîmplă asta ar putea să fie subiectul unui alt popas. Sîntem de acord, în mare parte, că este esenţial cu ce imagini creşti, ce vezi în jur zi de zi, în casă, pe stradă, ce auzi, ce îţi populează mintea, ce îţi provoacă existenţa să fie altfel. Ieşită din şabloane, din rutină. Sau, măcar să se alcătuiască normal. Greu. Tot mai greu, însă. O suferinţă teribilă a fost, pînă în 1989, desfigurarea oraşelor. Oriunde am merge găsim aşa-numitul centru civic, amprentă de neclintit a gîndirii devastatoare de dinainte. Ceauşescu nu a făcut singur asta. E adevărat că prea mulţi arhitecţi s-au încolonat să îndeplinească ordinul comandantului suprem. Cine şi cum se putea împotrivi? Au fost şi excepţii. Probabil că cel mai vizibil este fenomenul mutilării în Bucureşti. Şi, cu atît mai dureros pentru mine. Demolările masive şi furioase, ştergerea de pe faţa pămîntului a unor zone cu istorie şi cu farmec a fost unul dintre cele mai oribile atacuri la identitate. Şi la memorie. Bizar este că şi după '89 s-a continuat procesul de urîţire a oraşului. Altfel, desigur, dar, nu ştiu dacă urmările nu sînt, şi ele, semnificative. M-am întrebat mereu, cu inocenţa neprofesionistului, de ce unii arhitecţi pun umărul la destabilizarea formelor şi structurilor acestui oraş. Vorbesc despre Bucureşti pentru că îl cunosc cel mai bine, pentru că îi aparţin şi pentru că mă doare îmbolnăvirea lui. Nu înţeleg ce lipsă de pricepere, de gust, ce lipsă de sistem şi de reguli poate să ducă astăzi la o asemenea înfăţişare a acestui oraş. De ce? Cine permite? Ani în şir s-a construit alandala, după un bun plac discutabil şi, mai ales, după punga masivă a celui ce comandă proiectul. Nu există coerenţă, nu se leagă nimic cu nimic, dictează doar lipsa de cultură şi vanităţile. Plimbările prin Bucureşti nu fac decît să-mi sporească suferinţa şi neputinţa. Ca şi faptul că nu înţeleg ce se întîmplă şi cum se mai poate aşa ceva. Oameni de cultură, cîteva nuclee de intelectuali - arhitecţi, pictori, sculptori, scriitori, cercetători - s-au străduit, de-a lungul timpului, să vorbească şi să aducă în centrul atenţiei Bucureştiul de altădată. Felul în care el a fost gîndit din punct de vedere arhitectural, urbanistic, cultural. Au fost seminarii, conferinţe, dezbateri, s-au publicat importante studii, cărţi, documente despre istoria şi arhitectura Bucureştiului. Cred că orice efort în zona asta este o şansă pe care ne-o acordăm întru regăsirea, salvarea şi redefinirea identităţii. Individuale şi ca societate. Mi-am petrecut cîteva zile studiind volumul recent Arhitectura bucureşteană - secolul 19 şi 20. Lotizarea şi Parcul Ioanid, publicat de Simetria şi ARCUB. Iniţiativa realizării acestui studiu extraordinar îi aparţine arhitectului Alexandru Beldiman, care a urmărit atent şi pas cu pas realizarea lui. Cercetarea este făcută de arhitectul Cristina Woinaroski, căreia i s-au alăturat cîteva serii de studenţi ai anului trei ai Facultăţii de Istoria şi Teoria Artei din cadrul Universităţii de Arte Bucureşti. Cartea este o lucrare consistentă, care sistematizează riguros informaţia - povestea zonei, a fiecărei case, ce înseamnă din punct de vedere arhitectural, urmăreşte istoric locul, cine sînt proprietarii, cum s-a cumpărat lotul, publică actele de cumpărare, actele de la Primărie ce permit lucrul, publică schiţele, planul desfăşurat, fotografii superbe cu înfăţişarea de astăzi a exteriorului, a interiorului, pune studiul în contextul timpului de atunci şi de astăzi, alcătuieşte tabele care reordonează materia specificînd adresa casei, numele proprietarilor, care este funcţia actuală a casei, anul cumpărării, anul eliberării autorizaţiei de construcţie, arhitectul, stilul. Este o carte care impresionează prin meticulozitate, prin adînca documentare, prin ideea însăşi care stă la baza ei şi o particularizează în peisajul altor apariţii, prin eleganţa grafică, prin delicateţea poveştii. Aşa aflăm că lotizarea Parcul Ioanid este una dintre cele mai reuşite formule imobiliare şi urbanistice din Bucureşti, neurmată, practic, de alte asemenea proiecte solide, greu de destabilizat chiar şi în anii comunismului. Aici nu s-a intervenit aproape deloc. Întrebarea fundamentală a cărţii - formulată tranşant de Alexandru Beldiman în postfaţă şi sugerată pe parcursul cărţii - este: de ce modelul lotizării Ioanid nu a fost reluat nici în Bucureşti, nici în restul ţării, deşi şi-a dovedit clar valabilitatea contemporană? Sau poate tocmai de aceea... Un parc, mic, înconjurat de proprietăţi private cu un nivel ridicat de locuire. Ideea care a stat la baza organizării zonei este varianta locală a unei formule experimentate la Paris, la Parcul Monceau. Asemănările evidente sînt comentate de specialişti şi sînt, de asemenea, însoţite de fotografii ce pot susţine şi vizual comparaţia. "În zilele noastre, cînd specula imobiliară generează proiecte submediocre care invadează oraşele României şi Bucureştiul mai ales, această realizare de la începutul secolului 20 poate constitui un model de urmat", spune Alexandru Beldiman. Completîndu-mi şi însuşindu-mi vocabularul de specialitate şi cu ajutorul "dicţionarului" de la sfîrşit, luînd cartea splendidă ca însoţitor, am plecat la pas prin zona Ioanid, pe care mi se părea că o cunosc destul de bine. M-am înşelat. Mii de nunaţe mi-au lipsit. Am privit, casă cu casă, element cu element, am citit, am închis ochii şi am visat, uneori, la atmosfera de altădată. La tot ce s-a făcut aici după reguli extrem de precise, după un şir întreg de autorizaţii de construcţii serios impuse şi analizate de specialişti, după planuri elaborate de arhitecţi împătimiţi de frumos. Nu este nici minune, nici mister, pînă la urmă, în tot ce vedem. Este o profesiune făcută cu iubire. Este un stil arhitectural care a constituit elemente fundamentale pentru identitatea individului şi cea naţională. Între 1872 şi 1875, prin asanarea unei bălţi pe care o făcea Bucureştioara, apărea o grădină "de piaţă publică numită maidanul Icoanei", astăzi, Grădina Icoanei. Aşa cum s-a observat cercetînd arhivele, proiectul Grădinii Ioanid a fost gîndit împreună cu cartierul de vile din jurul său. În planul de parcelare din 1909 se poate vedea şi desenul parcului, execuţia sa făcîndu-se în acelaşi timp cu construcţia vilelor. Parcul este organizat în stil romantic, în maniera grădinilor anglo-chineze ce se alcătuiesc în jurul unei oglinzi de ape, cu pavilioane, lac, mici piaţete. Azi vedem zona centrală, din jurul lacului, grupuri de stînci decorative, podeţul rustic şi pavilionul de formă hexagonală. S-au plantat: salcîmi, frasin pletos, ulmi, arţari, stejari, castani, oţetari, forstiţia, liliac. Pe o rază scurtă faţă de vilele şi Parcul Ioanid, amănunţit studiate în această lucrare, există Grădina Icoanei, amenajată în 1873 şi, în vecinătate, Biserica Anglicană, construită între anii 1916 şi 1920. Primăria Bucureştiului, care îl avea, atunci, ca primar pe Barbu Delavrancea, printr-un act de donaţiune datat 2 decembrie 1900, oferă terenul în mod gratuit Excelenţei sale John Gordon Kennedy, trimis extraordinar şi plenipotenţiar al M.S. Regelui Marii Britanii, Imperator al Indiilor, ca să se poată construi o Capelă Anglicană pentru colonia engleză din capitală. Vizazi de Biserica Icoanei - ce deţinea, ca şi azi, se spune, o icoană făcătoare de minuni care a atras mulţi constructori de case aici - pe terenul Generalului I.Odobescu, tatăl lui Al.Odobescu, arhitectul Ion Mincu construieşte în 1890 Şcoala Centrală de Fete, una dintre cele mai superbe arhitecturi în stil naţional. Desenul fiecărei case, vile, schiţele, fotografii din timpul construcţiilor - emoţionante - povestea discretă a familiilor, proprietarilor, fotografii de astăzi, studiul comparativ cu zone urbanistice asemănătoare de la Paris, de pildă, imagini cu detalii prezentînd elemente eclectice-lucarne, intrări principale, grilaje, sere, marchize, fotografii în sepia de atunci, din Bucureştiul dintre 1900 şi 1933, toalete de epocă şi interioare, toate bucură nu doar spiritul, ochiul, mintea, ci îmi dau sentimentul major că lupta pentru recuperarea istoriei, a culturii, a identităţii este o prioritate. Pe care, şi acest studiu ne învaţă, discret, să o conştientizăm.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara