Destinatari: membrii Cenaclului Lovinescu


Dragi cenaclişti,

Vorbeam săptămâna trecută despre harababura de naratori din Banchetul lui Platon şi cât de complicat se transmite mesajul Diotimei, care constituie miezul dialogului. Şi constatam că Platon însuşi e abia a 5-a sau a 6-a verigă a lanţului de mesageri. La fel, în dialogurile despre Atlantida, avem tot vreo 6, chiar 7 intermediari (l-am uitat, data trecută, pe Dropide, străbunicul lui Critias) care duc, din gură-n gură, informaţia despre cetatea azi mitică, în fond deloc paradisiacă, ci doar foarte bine organizată. Ba mai mult, vă atrăgeam atenţia că Atlantida avea locuri care azi ar fi socotite stresante, cum era portul, "înţesat de vase şi negustori", unde era "zi şi noapte" un "vacarm cumplit". Şi apoi spuneam această frază aparent inocentă: "Trebuie să recunoaştem că istoria omenirii e marcată de zgomot!" Ca să-i subliniez importanţa am scos-o şi în capul paginii. Fiindcă fraza avea un subtext, astfel încât despre zgomot va fi vorba şi în continuare. Dar nu cel pe care-l percepem cu urechea, ci zgomotul din teoria comunicării, care deformează un mesaj. Acela de pe urma căruia suferim de-atâtea ori, care e sursa malentendu-urilor şi a nenumărator alte rele. Zgomotul care în societăţile libere apare întâmplător, ca la jocul "telefonul fără fir", iar în cele totalitare se face intenţionat (de pildă, când se asculta în România de dinainte de 1990 un post occidental, ca Europa Liberă, el nu putea fi prins decât cu paraziţi: era bruiat. Cu cât mesajul era mai important, cu atât bruiajul era mai mare). Care e definiţia zgomotului? O iau dintr-o carte de sociologie a literaturii şi teorie a comunicării de Robert Escarpit, apărută în 1980 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, o antologie de texte destul de amestecate, inegale, dar cu unele lucruri fundamentale, formulate simplu: "Zgomot: orice perturbare a transmiterii informaţiei într-un sistem de comunicare. Un zgomot poate să fie un parazit sau, la fel de bine, o informaţie supraîncărcată." Să vedem cum se leagă toate astea de Platon, de dragoste şi de Atlantida.

În capitolul Critica grupurilor şi grupuri critice din aceeaşi carte, e reprodusă o teorie a lui Yona Friedman, arhitect cu preocupări de sociologie şi remarcabile proiecte futuriste, oraşe spaţiale etc. Ca să nu vă plictisesc, am să simplific cât pot întreaga teorie a lui Friedman, care se referă la felul în care se transmite mesajul într-un grup şi la perturbările, "zgomotele" care apar. Ce e grupul? Iată una dintre definiţiile posibile: "un număr de indivizi ce alcătuiesc o structură diversă, neavând o organizare socială şi răspunzând totuşi în mod uniform la anumiţi stimuli".

La masa din Banchetul e o mulţime de lume: cheflii, sclavi, oameni de care nu-şi mai aminteşte nimeni, o flautistă repede concediată. Dar numai 7 inşi formează un grup: gazda care oferă ospăţul, adică proaspătul laureat Agathon, bunul său prieten, ca să zic aşa, Pausanias, apoi Phaidros, care e de găsit mereu în preajma medicului Eryximachos şi care propune tema discuţiei, apoi autorul de comedii Aristofan, Alcibiade, care, spun şi prietenii şi duşmanii, nu-i era discipol fidel lui Socrate, dar se folosea de el pentru propriile ambiţii, Socrate, lider, pentru că el nu mai are nevoie de vreo prezentare. Că e lider se vede din comentarea critică a discursurilor ţinute înaintea lui şi din felul cum amendează imediat greşelile (chiar mă izbise, când am citit cuvântările, cât de jignitoare puteau fi socotite, faţă de Socrate, unele afirmaţii, iar el reacţionează prompt, însă nu prosteşte, arătându-se ofensat, ci dând generalitate obiecţiilor). În ce-o priveşte pe Diotima, înţeleapta din Mantineia, citată de Socrate, ar merita un articol separat, într-atât sunt de interesante discuţiile despre ea. Cei mai mulţi înclină s-o considere un personaj fictiv, deşi Socrate dă date precise ca s-o facă credibilă: "Dânsa e cea care a pus pe atenieni să aducă jertfe înainte de a izbucni ciuma şeveniment real, molima de care a murit şi Pericle n.m.ţ, aducând prin aceasta o amânare de zece ani a molimei (201d)". Pe lângă toţi aceştia, mai e prezent la masă, neinvitat (de fapt adus de Socrate, zice el) şi primit bine (zice tot el), desculţul şi mărunţelul Aristodem, a cărui funcţie e mai întâi de ureche, apoi de gură: el devine martorul principal. Dar informaţia iese din cadrul grupului şi tranzitează, începând cu Aristodem, mai mulţi naratori, nu ştim cât de credibili, şi a căror memorie funcţionează cum poate. În cazul celorlalte două dialoguri, cele cu mesajul despre Atlantida, grupul e mai redus, sunt numai 4 oameni: Timaios din Locri, Critias din Atena, Socrate din Alopeke şi Hermocrate din Siracuza, dar lanţul de transmitere a informaţiei, aţi văzut, este tot lung. Primul transmiţător, preotul egiptean, îl previne deja pe Solon că "genealogiile înfăţişate de tine, cu privire la legendele voastre, cu puţin se deosebesc de basmele copiilor". Şi-i dă şi alte exemple tulburătoare: "Voi nu vă amintiţi decât de un singur potop, deşi au fost mai multe".

Or, aici e surpriza: Yona Friedman arată - în teoria transmiterii informaţiei orale amintite, cea din cartea lui Robert Escarpit - că există o capacitate de transmitere "definită prin pierderea de informaţie în momentul în care un mesaj tranzitează un individ". Altfel spus, apare zgomotul, bruiajul. Grupul însuşi e producător de zgomot, iar acesta e direct proporţional cu oamenii care-l compun şi, desigur, cu complexitatea informaţiei. Dacă atunci când X îi transmite un mesaj lui Y (grup de doi) informaţia e întreagă, atunci când Y îi transmite lui Z mesajul lui X apare deja o pierdere substanţială, rămâne jumătate. Când mai apare un intermediar rămâne o treime, la încă unul doar o pătrime şi tot aşa, după n transmisii rămâne 1/n din informaţie. Pentru Yona Friedman la patru tranzitări, adică la 5 verigi umane A>B>C>D>E se atinge punctul critic. Dacă mai apare un intermediar s-a zis cu mesajul, el devine inutilizabil, esenţa se pierde. Aşadar la al 6-lea individ apare malentendu-ul grav. Or, după cum aţi văzut, în dialogurile amintite, ale căror teme au preocupat secole de-a rândul omenirea, ne aflăm mereu în preajma dimensiunii critice, în funcţie de identitatea pe care o dăm unor indivizi nenumiţi sau, în cazul Diotimei, de acceptarea ei ca persoană reală sau socotirea ei drept o ficţiune. Adică un truc retoric extrem de folositor pentru Socrate, care nu mai putea fi atacat direct. El face un dialog în dialog, ca să-şi demonstreze punctul de vedere prin metoda lui principală, numai că de data asta se pune pe sine în rol de discipol.

Teoria lui Friedman se poate demonstra la noi pe Caragiale, în Lanţul slăbiciunilor, cu 10 verigi: Eu (1) - scrisoare de la Mari Popescu (2) Madam Preotescu (3) - Diaconeasca (4) - Iconomeasca (5) - Sachelăreasca (6) - Piscupeasca (7)- Dăscăleasca (8) Prof. Costică Ionescu (9) "Dragă Costică, să nu mă laşi" - prof. Georgescu (10). Nu e de mirare că s-a pierdut totul: şi numele, şi clasa, şi profesorul, şi bileţelul. Mesajul a devenit inutilizabil. Însă, veţi zice, la Platon lucrurile stau diferit: pentru a contracara pierderea de informaţie într-o civilizaţie a oralităţii existau o mulţime de procedee mnemotehnice: de pildă Critias spune că a învăţat pe dinafară toate numele, de la bunicul său, încă de pe la zece ani şi o invocă din capul locului pe Mnemosyna, zeiţa memoriei. Apolodor, unul din intermediarii din Banchetul, a făcut o adevărată repetiţie generală înainte de a povesti versiunea finală şi a verificat unele lucruri direct la Socrate. Iar Platon era frate cu Glaucon, căruia Apolodor i-a povestit totul, deci el a aflat prin două guri povestea. Se foloseau deci o mulţime de proptele pentru ca informaţia să nu se destrame. Pe de altă parte timpul e un factor perturbator, totul se petrece cu ani în urmă. Ce m-a mirat pe mine este însă tocmai această potriveală de 5-6 naratori, în care suntem pe muchie de cuţit cu mesajul. Grupul fiind mai mare în Banchetul, acolo e şi mai mult zgomot, aşa că aş nuanţa concluzia din episodul trecut: nu e de mirare că despre iubirea adevărată ştim chiar mai puţine decât despre Atlantida.

De ce? De ce are nevoie Platon de atâta risipă de naratori, de atâtea meandre şi, gramatical vorbind, de atâtea incidente: "Şi eu, povestea el, spusei..."? Eu aş avea trei răspunsuri. Cel dintâi porneşte de la opoziţia iniţiat/profan. Hermes, zeul intermedierilor şi al transmiterii mesajului este în acelaşi timp zeul ermeticului, al obscurizării voite, al încifrării. Astfel încât ceea ce poate fi auzit (citit) de toţi nu poate fi înţeles decât de unii. Aşadar Platon pare să fie în mod voit un transmiţător hermetic, nu la îndemâna oricui, ci doar a unui grup de iniţiaţi. Pentru că intruziunea profanilor este mereu distrugătoare. Nefiind în stare să se ridice la nivelul ideii, o murdăresc, trăgând-o în zone urâte. Sau, ca variantă la acelaşi răspuns: discursul era ridicat automat din contextul impur al unui eu către nivelul teoretic şi era dezamorsată tendinţa atacului la persoană, care ar fi apărut la mesajul direct. A doua explicaţie, poate legată de prima, este una socială, şi mi-a oferit-o cartea din 1995 a lui Andrei Cornea Platon. Filozofie şi cenzură: în cazul discursurilor despre dragoste, multe preamărind homoerotismul, era nevoie de un zid textual de apărare, ca Platon să nu fie învinuit, asemenea lui Socrate, că ar "corupe tineretul". Totuşi, asta nu explică de ce e nevoie de încă un intermediar, Diotima, atunci când se transmite informaţia despre iubirea cea mai pură: "Să ne ridicăm apoi de la trupuri la îndeletnicirile frumoase, de la îndeletniciri la ştiinţele frumoase, până ce ajungem, în sfârşit, de la diferitele ştiinţe la una singură, care este de fapt ştiinţa frumosului, ştiinţă prin care ajungem să cunoaştem frumuseţea în sine, aşa cum e (211 c)". În cazul Atlantida, ar apărea, probabil, cenzura politică.

În fine, o a treia explicaţie, cea mai simplă, ar fi că prin toate aceste discursuri purtate din gură-n gură, Platon nu face decât să copieze realitatea (antichitatea era aşa) şi, eventual, să sugereze în mod subtil ideea transmiterii către urmaşi a practicii discuţiilor filozofice. N-aş putea să vă spun care dintre explicaţii mi se pare mai plauzibilă, dar vă invit, de dragul lui Platon, şi ca filozofi, şi ca literaţi, la Dialoguri şi la dialog. Fiindcă arta aceasta e tot atât de departe de lumea de azi ca Atlantida.