Destinatari: membrii Cenaclului Lovinescu


Dragi cenaclişti,

Ştiţi ce mă izbeşte pe mine când citesc, cu ochii mei de literată, Platon? Ghiciţi? Tocmai ceea ce pe doctoranzii şi doctorii Facultăţii de Filozofie ai cenaclului nostru îi preocupă cel mai puţin: trucurile narative. O să vedeţi că ele ascund o concluzie neaşteptată. Să-mi daţi voie să nu vă dezvălui surpriza de la început. Ştiu că unii profesori de la Facultatea de Filozofie strâmbă din nas când e vorba de intruziunea literaţilor în ograda lor, şi mă bucur că nu le sunt studentă. Ştiu, pe de altă parte, că la noi, la Litere, s-a pierdut mult din grundul filozofic de odinioară şi-mi pare nespus de rău. Dar cenaclul nostru, cu membri de la ambele facultăţi, a încercat mereu să reapropie, la fel ca în interbelic, cele două teritorii sau măcar să dărâme gardul cu ţepuşe dintre ele, ca să asigure libera circulaţie şi schimbul de "mărfuri". Platon e un bun prilej pentru asta.

O să discut aici partea narativă din trei dialoguri care au fost în topul de interes al publicului, dar nu (sau nu numai) în esenţa lor, ci în mare măsură prin discuţii vulgarizatoare. Vina este a subiectului: dragostea la primul, Banchetul, Atlantida la celelalte două, Timaios şi Critias. Desigur, distanţa dintre felul în care au intrat în "gura lumii" şi felul în care sunt expuse subiectele la Platon e cam aceeaşi cu distanţa dintre existenţa istorică a lui Vlad Ţepeş şi vampirul Dracula. "Turiştii" culturali dau năvală la subiectele tari, fără să se sinchisească de adevăr. Din Banchetul s-a reţinut numai povestea cu "jumătatea" - nici pe departe cea mai importantă din dialog, astfel că dragostea a devenit pentru tot omul "căutarea jumătăţii". Greu să mai scape cineva de acest clişeu, iar autorul de comedii Aristofan, cel care lansează povestea, a câştigat în faţa tuturor convivilor de la banchet, chiar în faţa lui Socrate, dovedind, încă de pe atunci, că literatura are mai mult impact public decât filozofia. După părerea mea, în discuţiile de preamărire a zeului Eros, propuse de Phaidros, lui Aristofan îi revenea de drept faţeta comică a subiectului. Ciudat cât de în serios l-au luat oamenii. Iată că uneori ce e menit râsului sau măcar zâmbetului se poate transforma în mit. (Aşa se întâmplă cu unele porecle care devin renume, aşa s-a întâmplat cu eticheta batjocuritoare big bang, lansată de un adversar al respectivei teorii, care a reuşit s-o consacre). Aşadar aveţi grijă cu ironia, e foarte alunecoasă.

Tocmai am recitit cele trei dialoguri şi, cum vă spuneam, am făcut o descoperire, mai bine zis, am constatat o potriveală care m-a pus pe gânduri. Pentru Banchetul am folosit, din motive subiective, ediţia din care am citit pentru prima dată Platon, în adolescenţă, în colecţia "Clasicii Literaturii Universale": traducerile îi aparţin lui Cezar Papacostea, iar prefaţa şi comentariile lui Constantin Noica. A trebuit să reiau cu enormă atenţie "prologul" la Banchetul pentru că seamănă bine cu o diversiune, creează chiar o uşoară confuzie. Am avut tot timpul senzaţia de "praf în ochi". Vi-l rezum însă ceva mai simplu, după ce l-am limpezit: Apolodor se adresează ex abrupto unor interlocutori nenumiţi, oferindu-se să povestească un lucru pe care i-l ceruseră aceştia: "Sunt în stare, cred, să vă povestesc cele asupra cărora mă întrebaţi". Dar, în loc să înceapă povestea, cum te-ai aştepta, face un ocol, spunând că de foarte curând, pe drumul de-acasă către oraş, a întâlnit un prieten care l-a întrebat acelaşi lucru - abia acum aflăm că e vorba de ospăţul dat de Agathon şi cuvântările despre dragoste rostite cu acel prilej - şi că i-a depănat tot. Deci a făcut un fel de repetiţie generală. Aşa că acum chiar e pregătit: "De aceea am şi spus din capul locului, că nu mă simt nepregătit să vi le povestesc. Acum, iată, dacă sunt dator să vă povestesc şi vouă, mă supun şi-o fac. În ce mă priveşte, şi fără asta simt o nespusă plăcere când se discută filozofie ş...ţ. Când, dimpotrivă, se-ntâmplă să v-aud vorbind te-miri-ce, îndeosebi când v-ascult şi pe voi discutând, oameni bogaţi şi preocupaţi de chestiuni băneşti, atunci oftez din adânc şi vă compătimesc, pe voi ca şi pe prietenii voştri...". Am dat citatul şi pentru actualitatea lui în vremuri de criză. Replica, destul de înţepată, i-o dă unul dintre interlocutorii iniţiali, numit discret "prietenul lui Apolodor", care-l ceartă că vorbeşte întotdeauna de rău şi despre sine, şi despre alţii. Cine să fie acest prieten? Nu se ştie, se pot face numai speculaţii. Ca să aflu cine ar putea fi am căutat în Oamenii lui Platon de Debra Nails, apărută anul trecut la Humanitas, ediţie îngrijită de Cătălin Partenie şi de colegul nostru de cenaclu, Paul Balogh. (V-o recomand.) Nu l-am găsit menţionat, nici măcar la capitolul Personaje marginale. Să fie Platon însuşi? Asta mi-ar fi mie de folos, în demonstraţie, dar din păcate n-am argumente ferme, aşa că o să mă descurc cum voi putea. Oricum înseamnă că identitatea lui rămâne mai mult de personaj al lui Platon, decât de "om al lui Platon", cum spune autoarea. N-are faţă. În schimb, aflăm din textul dialogului, deşi nu de la început, cine e prietenul cu care a făcut Apolodor drumul pe care şi-a exersat discursul: e Glaucon. Comentatorii, inclusiv Debra Nails, au stabilit că e vorba de fratele lui Platon, cu câţiva ani mai mare decât el. Veţi vedea că detaliul e important, la fel şi identitatea celui numit "prietenul lui Apolodor".

Dar să revin la prolog. Glaucon, care întrebase despre ospăţ, crezând că Apolodor a participat la el, e ceea ce numim azi un om dezinformat, care vorbeşte din auzite: "mi-a povestit unul câte ceva, însă vorbea şi el din auzite, ce-a prins de la Fenix al lui Filip" (Phoinix, fiul lui Philippos). Apolodor îl şi ia în derâdere pentru asta, spunând, spre surpriza noastră, că banchetul a avut loc cu ani în urmă, când ei doi erau "copii mici" şi că el n-a fost prezent, dar i s-a povestit totul de către aceeaşi persoană care i-a povestit lui Fenix, şi anume Aristodem (Aristodemos). Fiindcă acesta e naratorul real, beneficiază şi de o descriere: e "mic de stat", umblă desculţ şi fusese unul dintre "iubitorii cei mai aprinşi ai lui Socrate". Într-o traducere mai expresivă: "o adevărată piticanie... obsedat de Socrate".

Sper că m-aţi putut urmări şi aţi reţinut că, în corpul propriu-zis al dialogului, "piticania desculţă şi obsedată" devine naratorul citat de Apolodor. Povestind, Apolodor introduce adesea câte un "povestea el" sau "povestea Aristodem", ca să ne facă să-l ţinem minte pe narator. Şi mai zice un lucru important: că amintirile sunt de două ori ciuntite (178 a): "Desigur, toate câte le va fi spus fiecare nu şi le amintea Aristodem; apoi nici eu şApolodorţ n-am putut reţine tot, ci doar ce mi s-a părut mai vrednic de amintire din fiecare discurs". Cuvântările îi au ca protagonişti pe Phaidros (omul cu ideea, care face şi deschiderea) pe Pausanias, pe medicul Eryximachos, apoi Aristofan, apoi pe Agathon (gazda, care oferă banchetul pentru că tocmai primise un premiu literar), pe Socrate (liderul) şi pe frumosul Alcibiade, ultimul sosit, cherchelit şi împodobit cu panglici şi coroană de micşunele.

Intermediarul (care, în genere, stă sub semnul lui Hermes) e esenţial în transmiterea mesajului platonician. Să facem socoteala: discursul jumătăţii, ţinut de Aristofan (1) e povestit de Aristodem cel desculţ (2) lui Apolodor (3) care i-l spune prietenului său cu simţ critic (4). Platon, în cazul în care nu el este acest prieten e a 5-a verigă. În cazul discursului celui mai important, al lui Socrate, mai apare o verigă, Diotima, aşadar suntem deja la cifra de 6 guri sau, dacă Platon şi prietenul lui Apolodor sunt unul şi-acelaşi, la 5.

Cu vioiciunea pe care v-o ştiu de la cenaclu, cred că vedeţi deja încotro bat, deşi surpriza sper că n-aveţi cum s-o bănuiţi. Ce-i cu această încurcătură nemaipomenită de naratori? Spun încurcătură fiindcă ei nu apar înlănţuiţi aşa simplu cum i-am înşirat eu aici, îţi trebuie destulă migală ca să vezi cum se transmite informaţia. Vedeţi bine, cu cât e "pontul" mai important, cu atât sunt mai mulţi intermediari şi, în plus, cu atât se dovedeşte că a trecut mai mult timp de la transmiterea lui. La fel ca în povestea cu dragostea se întâmplă şi cu mirajul Atlantidei. Şi aici mitul depăşeşte litera şi spiritul dialogurilor care l-au pus în circulaţie. Dacă le citiţi (presupun că n-aţi făcut-o chiar toţi) o să vedeţi că Atlantida nu e o insulă misterioasă, paradisiacă, populată de cine ştie ce supraoameni, ci o cetate rivală cu Atena, foarte bine organizată (aş spune că e principala ei caracteristică), cu locuri aglomerate, precum portul, "înţesat de vase şi negustori", unde era "zi şi noapte" un "vacarm cumplit" (citez după traducerea lui Cătălin Partenie din Platon, Opere VII, ediţia din 1993). Nu-i aşa că vacarmul cumplit zi şi noapte nu e tocmai ce s-a instalat în imaginarul nostru cu privire la Atlantida? Trebuie să recunoaştem că istoria omenirii e marcată de zgomot!

Dar cum s-a transmis acest mit? Nu mai reiau toată punerea în scenă, mă rezum la numărătoarea finală: egiptenii (1) i-au transmis datele înţeleptului Solon (2), care i le-a spus lui Critias cel bătrân (3) care i le-a spus nepotului său Critias pe când acesta era copil (4), iar de la acesta nu se ştie dacă direct sau nu au ajuns la Platon (5 sau, dacă mai e un intermediar, unul din participanţii la discuţie, eventual Socrate, chiar 6). Observaţi că atât în cazul Atlantidei, cât şi în cazul dragostei, lucrurile sunt destul de complicate, în privinţa transmiterii mesajului. Nu e de mirare că oamenii de azi ştiu despre dragostea adevărată cam tot atâta cât ştiu despre Atlantida.

(Nu vă pierdeţi răbdarea, surpriza promisă la început va urma vinerea viitoare.)