Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Dragoste la Kabul de Mihaela Mudure

Yasmina Khadra este pseudonimul algerianului Mohammed Moulessehoul. Cele două cuvinte înseamnă, în limba arabă, „iasomie verde”. S-a născut la 10 ianuarie 1955, în Sahara algeriană. 

Tatăl său era asistent medical. Mama se trage din triburile nomade din deşert; nu a învăţat niciodată să scrie ori să citească, dar i-a transmis copilului poezia orală şi înţelepciunea strămoşilor.
În 1964, când avea doar nouă ani, e înscris de tatăl său la şcoala de cadeţi, menindu-l unei cariere militare. Stă 11 ani la internat. Apoi, îşi continuă studiile la Academia Militară. Scrie de la vârsta de 11 ani. A început cu poveşti inspirate din tradiţia orală transmisă de mama sa. Debutează, la vârsta de 17 ani, cu o proză intitulată Huria. Continuă să scrie, în paralel cu cariera militară. Temându-se de cenzura militară, se ascunde în dosul unei pseudonim feminin şi continuă să scrie, încercând să explice violenţa din Algeria contemporană. În anul 2001, părăseşte Algeria pentru Franţa. Refuză condiţia de exilat. „Algeria este ţara mea, nu am alta. Şi nici nu vreau să am alta”. De ce scrie în limba franceză? Foarte simplu. La început, vroia doar să scrie. Nu-i păsa în ce limbă. Profesorul de arabă l-a luat în zeflemea. Cel de franceză l-a încurajat.
Marea temă a romanelor lui Khadra este necesitatea dialogului dintre Orient şi Occident. Fiecare parte e surdă la problemele şi nevoile celeilalte. Consecinţa: violenţa lumii contemporane. Rândunelele din Kabul (2002), Atacul (2005) şi Sirenele din Bagdad (2006) formează o trilogie care încearcă să ofere o anume înţelegere a resorturilor violenţei în trei zone fierbinţi de pe harta geo-politică actuală: Afganistan, Cisiordania şi Irak. Romanul Rândunelele din Kabul are o construcţie echilibrată, bazată pe evoluţia paralelă a două cupluri în atmosfera sufocantă, şi la propriu şi la figurat, a capitalei afgane. „Strânsă în etuva munţilor lui pietroşi, Kabulul se sufocă. Ai zice că, în cer, s-a căscat o răsuflătoare. Rarele adieri de vânt, departe de a răcori sau de a împrospăta aerul rarefiat, se binedispun, ridicând praful în gol ca să roadă ochii şi să usuce gâtlejurile” (33)1. Utilizând inspirat tehnicile narative de anticipare a conflictului şi pregătire a cititorului, Yasmina Khadra îşi începe naraţiunea cu scena execuţiei publice prin lapidare a unei femei acuzate de prostituţie. Tot cu o execuţie a unei femei acuzate de o faptă ignobilă, pe care ajungem să o cunoaştem prin derularea naraţiunii, se va încheia demersul narativ al lui Khadra. Marea schimbare este, însă, faptul că naratorul ne lasă mai bogaţi sufleteşte pentru că putem aprecia mai bine libertatea după o asemenea dură plonjare în lumea condusă de talibani, şi mai trişti pentru că avem de-a face, aici, cu o tulburătoare poveste de dragoste care nu se poate termina, desigur, decât în moarte.
Cele două cupluri pe ale căror angoase şi suferinţe se construieşte trama romanului sunt într-o dureroasă simetrie. Atiq Shaukat este un fost luptător pe frontul anti-sovietic care se alătură talibanilor. Rănit pe front, este salvat de către Mussarat, cu care se căsătoreşte, apoi, din obligaţie. Talibanii îi oferă o slujbă de mare încredere, este paznic la principala închisoare a Kabulului. Treptat, fostul luptător ajunge să se simtă sufocat de privaţiunile şi absurdele impuneri ale talibanilor. Până şi muzica este interzisă în Afganistan. Boala soţiei, care îl iubeşte sincer, pare să fie paiul care doboară cămila. Incapabilă să îşi mai îndeplinească îndatoririle casnice şi sexuale din cauza cancerului care îi roade trupul, Mussarat ar putea fi repudiată oricând. Dar Atiq nu se poate hotărî să facă gestul pe care legislaţia talibanilor i l-ar permite fără probleme. Îi datorează, totuşi, prea mult lui Mussarat.
Celălalt cuplu aparţine unui segment de populaţie mai educat, mai rafinat, mai înstărit. Zunaira este o femeie sofisticată şi extrem de frumoasă. Fusese avocată, militantă feministă. Se căsătoreşte, înainte de invazia sovieticilor, cu Mohsen Ramat. Războiul le distruge casa, sărăcesc. Zunaira îşi petrece zilele în casă, detestând orice ieşire. Nu vrea să vadă nenorocirea oraşului în care după atâţia ani de război nu mai sunt decât ruine, cerşetori, mizerie şi brutalitate. La nevoie, talibanii folosesc cravaşa pentru a aduce credincioşii să asculte slujbele la moschee. Burqa, veşmântul impus femeilor de către talibani, e materializarea supunerii femeii. „O tunică a lui Nessus nu mi-ar afecta atât de mult demnitatea precum acest veşmânt funest care mă reifică, suprimându-mi chipul şi confiscându-mi identitatea. .. Cu vălul acesta blestemat, nu sunt nici fiinţă omenească, nici animal, doar o sudalmă, o ocară pe care trebuie să o ascunzi, întocmai ca un beteşug” (62), spune Zunaira. Într-o zi fatidică, Zunaira acceptă să iasă la o plimbare alături de soţul ei. Mohsen este obligat de un taliban să intre la slujba dintr-o moschee, iar Zunaira îl aşteaptă în soare, sufocându- se, ore întregi, sub burqa. Nevrozată, ea îşi acuză soţul că nu o înţelege. În timpul altercaţiei, Mohsen alunecă pe podeaua din bucătărie şi cade, lovindu-se la cap şi moare. Zunaira este acuzată că şi-a ucis soţul. Acesta este momentul narativ când istoria celor două cupluri, afectate în mod diferit de teroarea impusă de către talibani, se întâlneşte. Zunaira este păzită la închisoare de către Atiq. Într-o zi, acesta o surprinde pe frumoasa Zunaira fără chador, pieptănându-se. Nu mai văzuse chipul altei femei în afară de Mussarat de ani de zile. Şocul este total. Atiq se îndrăgosteşte pe loc de Zunaira. Îi mărturiseşte totul soţiei sale, care îl înţelege, pentru că iubirea ei pentru Atiq este tot atât de fără speranţă precum cea a lui Atiq pentru Zunaira. Mussarat îi propune o soluţie disperată. Se oferă să se substituie Zunairei. Cine va mai căuta identitatea celei ascunse sub chador? Moartea prin lapidare i se pare lui Mussarat preferabilă faţă de lunga suferinţă cauzată de cancer. Are loc substituţia. Dar, neprevăzutul intervine, precum în istoria lui Romeo şi a Julietei sale. Atiq e obligat de către şeful lui să asiste la execuţie. La întoarcere nu o mai găseşte pe Zunaira. Înnebunit, fuge pe stradă încercând să ghicească sub care chador se ascunde iubita lui. Veşmântul salvator devine giulgiu. Atiq sfâşie chador după chador, fiind lapidat în stradă de bărbaţii dezonoraţi de încercarea lui nesăbuită de a le vedea femeile.
Romanul lui Khadra este o copleşitoare poveste de dragoste care merge, precum toate marile poveşti de iubire, dincolo de viaţă, spre moarte. Cei patru eroi principali sunt înconjuraţi de un cerc de apropiaţi care reprezintă opinia publică. Sunt acei mulţi care zic precum talibanii şi încearcă să facă precum ei înşişi, în modestele limite între care acest lucru este posibil. Zunaira rezumă procesul talibanizării. „Noi toţi am fost ucişi. Iar acest fapt s-a petrecut cu atât de mult timp în urmă încât am şi uitat de el” (125). Oamenii Kabulului rătăcesc precum nişte spectre sub cnutul talibanilor, îmbrânciţi, ca o turmă, în staulul rezervat lor de ulemale isterice. Singura soluţie existenţială este pasivismul, întoarcerea spre şi în sine sau cei foarte apropiaţi, fatalismul oriental. Aşa cum spune inspirat Mussarat: „Ia lucrurile aşa cum sunt ele, nu dramatiza, nu le ignora; nu tu eşti cel care îţi conduci barca, ci cursul destinului tău. ... A trăi înseamnă, în primul rând, să fii pregătit că cerul poate să-ţi cadă în cap oricând” (91). Deprimarea este cu atât mai profundă, cu cât societăţile occidentale nu oferă alternative. Ele sunt „societăţile amorale ... unde primează profitul şi unde scrupulele, pietatea, mila nu au nici o valoare, unde valorile sunt exclusiv financiare, unde bogaţii devin tirani şi salariaţii ocnaşi, unde firma se substituie familiei pentru a izola indivizii ca să fie domesticiţi şi apoi să fie concediaţi fără nici un fel de forme...” (73).
Copleşitoarea poveste de iubire din Kabul se petrece printre ruine şi străzi împuţite, în care fâlfâitul burqcăi murdare îţi aduce aminte că, totuşi, în lume există şi fâlfâit de aripi de rândunele. Şi atunci, cum de a fost posibil? Cum de este posibil? Care este resortul acela intim care ne face vulnerabili la promisiunile totalitarismelor?

Khadra, Yasmina. Les hirondelles de Kaboul [Rândunelele din Kabul]. Paris: Julliard, 2002.

Mihaela Mudure

________
1 Toate fragmentele sunt traduse din limba franceză de autoarea textului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara