Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica politică:
dragoste de partid de Nicolae Manolescu

în ce constă ataşamentul puternic şi constant al unora faţă de un partid politic? Iată o întrebare pe care n-o pun eu acum pentru prima oară. Dar care ne solicită, din ce în ce mai insistent în ultima vreme, un răspuns. Nu e neapărat vorba de a şti de ce există oameni care votează mai mereu cu acelaşi partid. Votul este motivat, de fiecare dată, sociologic, ideologic, psihologic sau în alt fel. Problema cu ataşamentul partinic constă tocmai în faptul că pare incondiţional. Dragostea de partid e iraţională, ca orice dragoste, ca orice sentiment. Ar fi însă prea simplu să reducem totul la caracterul sentimental. Despre vot se spune, de obicei, că este emoţional. Ceea ce nu e totuna cu sentimental. Intervine în emoţie un factor accidental, care o deosebeşte de sentimentul propriu-zis. Dragostea de partid nu poate fi considerată emoţională, fiindcă denotă statornicie. Şi, încă, una puţin obişnuită, care nu fluctuează, ceea ce o deosebeşte, în bună măsură, de majoritatea sentimentelor umane.

Nu ne ajută să răspundem compararea dragostei de partid din zilele noastre cu aceea faţă de PCR din trecutul regim. Există între una şi alta numeroase diferenţe şi foarte puţine asemănări. Cea mai importantă diferenţă constă în faptul că dragostea de PCR s-a dovedit falsă, în majoritatea cazurilor, putând fi perfect trucată. Ceea ce nu se poate spune despre dragostea de partid de astăzi, având asigurată cea mai deplină sinceritate. Nu mă refer la activişti, capabili de toate simulările, ci la masa îndrăgostiţilor neprihăniţi. Şi, pe urmă, în comunism nu aveam alternativă, aşa că nu ne rămânea decât să iubim PCR. Motive s-o facem, câte vreţi. Cel mai puternic, interesul. Să nu uităm că PCR era veşnic la putere, singurul care putea oferi cetăţeanului de rând putere. Cetăţeanul actual are de ales. Dragostea lui nu pare să ţină cont de faptul că partidul iubit se află la putere. De-a lungul deceniilor postcomuniste, s-a întâmplat nu o dată ca partidul iubit să se afle în opoziţie. Sau să nu-i slujească interesele. Sau, când s-a aflat la putere, să guverneze prost. N-are a face! A beneficiat nesmintit de incondiţionali. Interesul e şi el un stimulent, dar mai degrabă politic decât erotic. Şi nu prea i se vede rostul în cazul îndrăgostiţilor naivi de partid. Îi priveam pe congenerii mei strânşi în faţa Cotroceniului la începutul anului, ca să apere de mult mai tinerii pieţari din Victoria onoarea partidului aflat la putere. Nici gând să-i intereseze puterea partidului, pe care victorienii o contestau. Îi interesa, în mod clar, onoarea partidului, pe care o simţeau ca şi a lor. Iată că dragostea de partid poate fi şi chiar este în multe cazuri dezinteresată, gratuită, ca arta adevărată. Pătimaşă, dar curată. Dar şi puţintel bolnavă, dat fiind caracterul ei pătimaş. Dragostea sinceră, onestă faţă de PCR era apanajul exclusiv al activiştilor, nici măcar toţi, căci odată lichidată moştenirea lui Dej şi încheiată purificarea partidului de foştii ilegalişti, au rămas să-i apere cauza doar mercenarii politici. Nu se mai putea vorbi, în cazul lor, de dragoste de partid. Nici de ataşament ideologic. PCR trecuse de la stânga internaţionalistă la dreapta naţionalistă. Iată şi asemănarea principală dintre PCR şi partidele de azi: lipsa de liant ideologic. Nimeni nu mai iubeşte partidele pentru ideologia lor, care e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Şi nu de azi, de ieri. (În paranteză fie zis, am participat în anii 1990 la o întâlnire a şefilor de partide cu preşedinta de atunci a Comisiei Europene, care a observat că România este singura ţară europeană în care toate partidele, indiferent de ideologie, sunt de acord cu eventuala aderare la UE. A făcut remarca pe un ton de ironică uimire.)

să ne întoarcem la întrebarea de la care am pornit. După părerea mea lucrurile stau astfel: nu putem răspunde recurgând la argumente, dat fiind că dragostea de partid este, cum spuneam, ca orice dragoste, iraţională. Am dintotdeauna un dinte contra sociologiei, tocmai fiindcă încearcă să „raţionalizeze” un sentiment colectiv. Dragostea de partid nu e o sumă de iubiri individuale, ci o formă de epidemie: indivizii se molipsesc unul de la altul, fără a putea fi identificat cel dintâi caz de boală. Se pomenesc înfrăţiţi într-o stare de euforie, din care nu pot fi treziţi în niciun fel. Pot îmbolnăvi pe alţii, tot purtând microbul de colo-colo, dar nu se lasă însănătoşiţi, refuzând orice tratament, precum anumiţi sectanţi. Dragostea lor de partid e oarbă. Oarbă, acesta e cuvântul care-i leagă pe viaţă şi-i face să cânte în cor cu fiecare ocazie.

Se acceptă demult că dragostea, în general, poate fi considerată de patru feluri: de aproapele nostru, de Dumnezeu, eros şi sexus. Excluzându-le din discuţie pe ultimele două, trebuie să ne hotărîm asupra categoriei în care dragostea de partid îşi află cel mai comod locul. Tot ce ştiu despre politică, fiindcă vorbim, în definitiv, despre un sentiment politic, mă opreşte să descopăr în dragostea de partid iubirea de aproapele nostru. Rămâne, unic candidat, dragostea de divinitate. Să mă păzească Dumnezeu de blasfemie, dar cred că, în esenţă, dragostea de partid seamănă cel mai bine cu un sentiment de natură religioasă. Necunoscute sunt căile amândurora. Crede şi nu cerceta. Un sentiment pe care îl exprima foarte limpede un îndrăgostit incondiţional la începutul anilor 1950: „Partidul e-n toate/ e-n cele ce sunt/ şi-n cele ce mâine vor râde la soare”. Reproduc versurile din memorie. Se poate mai sinceră dovadă de religiozitate?

E cam tot ce pot spune despre dragostea de partid în acest moment de totală anomalie politico-socială din scumpa (tot mai mult, şi la propriu!) noastră ţară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara