Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Dragobete de Rodica Zafiu


De cîţiva ani, în paralel cu preluarea comercial-publicitară a „Zilei Îndrăgostiţilor” şi cu invocarea patronului ei, Sfântul Valentin, circulă tot mai intens şi propunerea – publicitar-naţionalistă - a „echivalentului local” al sărbătorii, sub numele de Dragobete. Discursul orgoliului naţional a instituit chiar o competiţie între două personaje simbolice care îşi dispută aceeaşi funcţie: occidentalul Valentin şi autohtonul Dragobete (“Dragobete: iubiţi-vă româneşte!”, VIP 8, 2003, 16-17).

Pentru unii, punerea în circulaţie a acestui nume propriu constituie de la sine un argument suficient de convingător al existenţei unui personaj de mitologie populară românească. Cu multă imaginaţie şi aplomb, Dragobete e prezentat ca un „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (...), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”; „D. este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă” (Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar, EFCR, 1997; s.n.). Comicul involuntar al acestei descrieri sporeşte prin fixarea doctă, aparent foarte riguroasă, a familiei mitologice a personajului: numitul Dragobete ar fi „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică” (id.ib., s.n.). Punînd pe al doilea plan denumirea sărbătorii (Dragobete este şi „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume”, id. ib., s.n.), dicţionarul citat prezintă ipoteze neverificabile ca şi când ar fi adevăruri absolute. În Mitologia română (din 1985) a lui Romulus Vulcănescu, voinţa de a constitui un „panteon autohton” exista deja, dar discursul rămînea mai ponderat: Dragobete, „făptură mitică”, fiind în primul rînd „tînăr, voinic, frumos şi bun”.

Mai puţin entuziasm mitologic găsim în cercetările vechi de folclor; în ciuda tonului nu întru totul ştiinţific, acestea ne apar ca mai puţin atinse de ideologii naţionale şi comandamente politice, mai dispuse să se păstreze, cu prudenţă, în limitele faptului atestat local. Simeon Florea Marian, în Sărbătorile la români (1898-1901, reeditare din 1994), arată că „în mai multe comune din Muntenia” şi mai ales în Oltenia, sărbătoarea creştină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numeşte Dragobete”; „Dragobetele în aceste părţi este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi în tot timpul anului”. E amintită, în treacăt, o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Ca cititor nespecialist, care nu are acces decît la o mică parte din materialul documentar adunat de folclorişti, mărturisesc că mi se pare mult mai credibilă descrierea din Sim. Fl. Marian, care nu urmăreşte cu orice chip ca tradiţia autohtonă să o concureze pe cea greco-romană şi nici să fie cît mai precreştină.

Numele propriu Dragobete are nevoie de explicaţii etimologice. Forma actuală trimite fără îndoială la slavă şi la familia lexicală din care fac parte drag, dragoste: identificarea rădăcinii lexicale induce dealtfel atribuirea unor semnificaţii erotice. Dincolo de numele sărbătorii, cuvîntul are însă şi alte sensuri (sau poate omonime): există ca nume de familie (N.A. Constantinescu, în Dicţionar onomastic românesc, 1963, îl tratează la articolul drag, cu temă slavă) şi ca substantiv comun (absent din DEX, dar înregistrat în Micul dicţionar academic – MDA, II, D-H, 2002), desemnînd o insectă, cunoscută şi sub numele de tîrtăriţă sau repede (Cicindela campestris): „gîndăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”. În Dicţionarul etimologic al limbii române, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvîntul sîrb drugobrat „cumnat”. Cea mai credibilă explicaţie rămîne cea a Dicţionarului academic (MDA), care înregistrează la cuvîntul-titlu dragobete (cu prima atestare la 1774) variantele regionale bragobete, bragovete, drăgobete, gabrovete. Instabilitatea formei pare legată de adaptarea dificilă în vorbirea populară a denumirii din slava veche a sărbătorii religioase din 24 februarie, Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul: glavobreatenie. E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag şi prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, „zeul” s-a născut pornind de la un nume. E şi mai probabil ca în obiceiurile legate de această zi să se fi amestecat mai multe tradiţii precreştine, legate de începutul primăverii (de unde şi alte denumiri populare ale sărbătorii: Cap de primăvară, Cap de vară); chiar datele de celebrare variază (poate urmînd rituri mai vechi, dar poate şi din cauza diferenţelor dintre calendarul „pe stil vechi” şi cel gregorian). Nu putem să nu observăm şi faptul că forma Dragobete are o terminaţie în care se recunoaşte sufixul -ete, tipic zonei în care a fost atestată cel mai mult sărbătoarea: Oltenia şi vestul Munteniei. Sufixul regional şi popular apare în substantive masculine comune - boblete, carcalete, copilete, dovlete, jarcalete, juvete („peşte mărunt”; „epitet dat oltenilor”), oblete, puiete, purcelete, săculete, trupete, vrăbete (brabete), în nume de familie şi porecle: Rogobete (probabil legat de Dragobete), Chelete, Juvete - şi, desigur, Moromete... Sufixul are o anume afinitate cu termenii peiorativi - nătăflete, motoflete, tontolete – şi unele derivate care îl cuprind au fost preluate de limbajul familiar-argotic: juvete (definit în dicţionarul de argou Volceanov & Volceanov ca „om naiv, credul”), ciumete ş.a. Mi se pare că – dincolo de faptul că e nejustificată transformarea în personaj mitologic bine individualizat a unor tradiţii vagi, locale, variabile – numele Dragobete e pîndit de ridicolul sufixului ironic-depreciativ din porecle – care îi minează lingvistic statutul de prezumtiv „zeu al dragostei”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara