Numărul curent: 29

Primim:
Dragă Academie, de Stefan Cazimir

M-am hotărăt să-ţi scriu direct întrucît, ca instituţie, însemni mai mult decît suma membrilor tăi: academicienii trec, Academia rămîne. Dar soarta instituţiilor, ca şi soarta ideilor, este decisă de oameni. "O, libertate, cîte crime se comit în numele tău!", a exclamat doamna Roland urcînd pe eşafod. ăn numele tău, dragă Academie, nu s-au comis, slavă Domnului, crime, dar s-au făcut uneori greşeli. Despre una dintre ele va fi vorba în această scrisoare.
Se împlinesc doisprezece ani... La 31 ianuarie 1991, preşedintele tău de atunci prezenta adunării generale un raport Asupra unor îndreptări ale ortografiei limbii române, investit cu acordul prezidiului instituţiei, dar nu şi cu acela al secţiei de filologie, literatură şi arte, singura care ar fi fost calificată să-l ofere. Amatorismul iniţiativei prezidenţiale se observa chiar din titlul raportului, şi anume din sintagma "îndreptări ale ortografiei", suav pleonastică pentru cei care ştiu că "ortografie" înseamnă "dreaptă scriere". Dar de unde ideea în sine că ortografia trebuia "îndreptată"? Cu un mic efort de memorie, putem reface climatul momentului.

            Încercarea de a merge înainte cu privirile întoarse îndărăt te face adesea să dai în gropi. Febra restaurărilor cu orice preţ, iscată imediat după revoluţia din decembrie, ne oferă exemple numeroase şi elocvente. ăn 1992, un partid l-a propus pe fostul suveran drept candidat la preşedinţie. Formaţiunea respectivă a dobîndit ca răsplată patru ani de vacanţă parlamentară. O recompensă identică a revenit mai tîrziu promotorilor înfocaţi ai restituţiei in integrum; în actuala legislatură se bucură, şi ei, de un binevenit răgaz de reflecţie. Din aceeaşi utopie a timpului reversibil s-a născut, în 1991, o fantezie academică. Conducătorului de atunci al instituţiei de pe Calea Victoriei, cuprins de nostalgii liceale şi de dorinţa de a-şi renova "look"-ul, i-a năzărit într-o zi să restaureze ortografia interbelică. Şi-a mobilizat în acest scop subalternii, a recrutat partizani, a declanşat o campanie în toată regula. Reforma ortografică din 1953, ar fi fost, pasămite, "contaminată" de comunism. Trebuia musai să se revină la î din a şi la sunt. De ce n-au cerut însă şi restaurarea apostrofului? De frica propriei lor ignoranţe: nu mai ştiau unde trebuie să-l pună. Campania s-a izbit de rezistenţa specialiştilor, inclusiv de aceea a unor savanţi de peste hotare ca E. Coşeriu şi Alf Lombard, care au demonstrat cu argumente peremptorii inutilitatea schimbării ortografiei. Mioara Avram a caracterizat iniţiativa academică drept "o diversiune demagogică patriotardă". Zelatorii demersului prezidenţial au dezlănţuit atunci un val de învinuiri absurde la adresa lingviştilor lipsiţi de obedienţă, acuzîndu-i de "dogmatism şi imobilism", de "comoditate" şi "inerţie", de "scientism îngust şi exagerat" şi, mai gravă decît toate, de "inhibarea conştiinţei latinităţii"! Şi toate astea, pentru ce? Pentru că nu acceptau argumentul pueril că, scriind cu î din a cuvinte ca mîine, pîine, cîine, redăm limbii fizionomia latină! Neofiţii uitau (sau nu ştiuseră niciodată) că, în acelaşi timp, se distruge fizionomia latină a unor cuvinte ca rîpă, rîu, sîn etc., care aveau în etimonul latin pe i. Şi dacă tot am ajuns aici, se cuvine să precizăm că î în limba română provine din toate cele cinci vocale ale limbii latine. Ca să redăm fizionomia latină a tuturor cuvintelor de această origine ar trebui să scriem cu cinci feluri de î. Şi ce ne vom face cu fizionomia "latină" a lui brînză, calabalîc, sîrmă etc."

            Într-un nou raport al preşedintelui Academiei, prezentat adunării generale la 17 februarie 1993 şi destinat să închidă dezbaterea, era iarăşi incriminată drastic "lovitura puterii totalitare dată limbii române în 1953 şi fără a cărei înlăturare nu poate fi vorba de încheierea bazelor necesare renaşterii Academiei Române şi, prin ea, de revenirea culturii române în matca ei firească". "Academia Română - continua vorbitorul - are datoria să scoată din limba română un cap de pod străin şi, oricît ne-ar acuza de diversiune politică anumiţi lingvişti, care se pierd în argumente şubrede, noi, intelectualii din Academia Română, vedem pădurea şi nu copacii" (trei virgule îmi aparţin - Şt. C.); "în chestiunea lui â şi sunt să luăm o hotărîre acum, spre a nu mai fi acuzaţi de haos, care de altfel nici nu există" (?!); "punctele de vedere ale lingviştilor care se declară împotriva lui â şi sunt nu sunt convingătoare, din contră şsicţ, sunt superficiale şi în fond neargumentate"; "sunt şi raţiuni mai înalte ale limbii decît formalismele scientizante uscate, care pot denatura limba pe care o vorbim şi o scriem". Citeşti şi nu-ţi vine să crezi: emfaza şi aroganţa raportului, care denunţă "lovitura" dată limbii române în 1953, reînvie stilul demascărilor din '53! Şi tot acolo ne trimit delimitările sfidătoare ("anumiţi lingvişti", "noi, intelectualii"), tonul cominatoriu ("să luăm o hotărîre acum"), punerea la zid a celor de altă opinie, şi mai ales a specialiştilor, prin invocarea unor motive superioare ("raţiuni mai înalte decît formalismele scientizante") - toate coborînd în linie directă din vechiul şi sănătosul adagiu "Cine nu-i cu noi e împotriva noastră". Examinarea textului cu dioptriile raţiunii curente nu ne satisface pînă la capăt; ea lasă intact un strat insondabil, care rămîne de resortul psihanalizei.
            În aceeaşi şedinţă din 17 februarie 1993, după o intensă "prelucrare" prealabilă, academicienii au adoptat, prin vot nominal (!), hotărîrea de a se reveni la î din a în interiorul cuvintelor, precum şi la scrierea sunt, suntem, sunteţi (forme introduse de latinişti, fără suport etimologic şi fără acoperire istorică). Evident că o problemă ştiinţifică nu se rezolvă prin vot, şi cu atît mai puţin prin votul unei majorităţi neimplicate şi timorate. Cei mai mulţi dintre academicieni n-aveau insomnii din cauza ortografiei şi se fereau să-şi contrazică şeful. Au votat cum li s-a cerut şi s-au dus liniştiţi acasă. Ce s-a întîmplat după? Expresie eclatantă a unui stîngism de-a-ndoaselea, reforma ortografică din 1993 a păşit în viaţă cu stîngul. ăn luna decembrie a aceluiaşi an, un comunicat semnat de preşedintele Academiei, de ministrul ănvăţămîntului şi de acela al Culturii anunţa intrarea în vigoare a reformei începînd cu 1 ianuarie 1994. Stilul emfatic al comunicatului, împănat cu sintagme ca "deplină împuternicire", "majoritate covîrşitoare" etc., încerca să mascheze un obscur sentiment al neputinţei. Mai încolo însă tonul se îmblînzea, devenind aproape umil: "Rugăm (!) a se ţine seama de această cerinţă de mare importanţă pentru limba română şi de a da dovadă, şi în domeniul culturii, prin aplicarea acestor hotărîri cu caracter normativ, a respectării statului de drept pe care îl dorim cu toţii instalat deplin în ţara noastră." S-ar zice că, pentru semnatarii comunicatului, statul de drept implica şi dreptul la ignoranţă, în speţă dreptul de a ofensa sintaxa: "Rugăm ş...ţ de a da dovadă ş...ţ a respectării" este o exprimare de corigent la limba română. Rămînînd la chestiunea de fond, comunicatul triumvirilor (doi dintre ei - de o inocenţă culpabilă, dacă mă pot pronunţa astfel) confunda ideea de competenţă într-un anumit domeniu - în cazul nostru ortografia - cu dreptul de a legifera în domeniul respectiv. Potrivit art. 58 (1) din Constituţia României, unica autoritate legiuitoare a ţării este Parlamentul. Şi tot Parlamentul, conform art. 114 (1), poate abilita Guvernul să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Pentru ca schimbările ortografice propuse de Academia Română la 17 februarie 1993 să devină obligatorii ar fi fost nevoie de o hotărîre a Guvernului, pe care n-o pot substitui nici un fel de înştiinţări sau communicate. Practic, lucrurile au evoluat astfel: o seamă de instituţii, publicaţii şi edituri s-au înclinat injoncţiunilor academice, altele însă le-au ignorat; un număr considerabil de texte de tot felul (ziare, reviste, cărţi, site-uri pe Internet, subtitrări de filme, inserţii TV, afişe, reclame ş.a.m.d.) folosesc şi astăzi ortografia anterioară, adică pe î din i şi pe sînt, legitimitatea acestei opţiuni neputînd fi contestată de nimeni. Pînă cînd un act al puterii executive nu va pune capăt dualismului ortografic provocat de Academie prin hotărîrea din '93, ne vom afla, şi sub acest aspect, într-o "epocă de tranziţie". Nu putem neglija totuşi o primejdie pe termen lung: aceea ca noile generaţii să-şi altereze pronunţarea, spunînd sunt în loc de sînt. Iată efectele incompetenţei cînd se apucă de reforme ortografice!

            În ultimele luni ale anului trecut, starea de confuzie a scrisului românesc a generat noi luări de atitudine, adăpostite mai ales în România literară. Ca un argument de ultimă oră în favoarea reformei din 1993 s-a invocat legea privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române, promulgată în 2001, în virtutea căreia instituţia "se îngrijeşte de cultivarea limbii române şi stabileşte regulile ortografice obligatorii". Dar argumentul e lovit de nulitate întrucît, potrivit Constituţiei (art. 15, alin. 2), "legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile". Astfel stînd lucrurile, legea din 2001 nu poate schimba cu nimic soarta normelor din '93. Ele rămîn prizoniere in aeternum ale precarităţii lor iniţiale: cine le acceptă, bine va fi, iară cine nu, iară va fi bine; "cine precum îi va fi voia, aşa va face".
Dragă Academie,
            Schisma ortografică nu va dura la nesfîrşit. Calea ieşirii din impas ţine de înţelepciunea membrilor tăi, care între timp şi-au primenit rîndurile şi beneficiază astăzi de libertatea opţiunii, scutită de ingerinţele fostei conduceri. Ei nu pot asista nepăsători la denaturarea pronunţării româneşti prin efectul unor norme ortografice vetuste, tot astfel cum nu le pot prefera pe acestea unei scrieri moderne, simple şi practice, în care fiecărui sunet îi corespunde o singură literă, excepţiile prevăzute în 1965 (numele etnic "român" şi derivatele lui, precum şi numele de familie scrise de purtători cu â) lăsînd loc în restul situaţiilor scrierii consecvente cu î, fără balastul alternanţelor poziţionale, care complică inutil lucrurile şi sînt lipsite de suport raţional. O nouă reglementare ortografică, întocmită în acest spirit, ar reface unitatea scrisului românesc şi ar întări coeziunea culturii naţionale. Ar fi, din partea Academiei Române, un act de curaj, de inteligenţă şi de supleţe, în deplină armonie cu bunele ei tradiţii şi dătător de încredere în destinele ei viitoare.
O mie de ani pace!