Numărul curent: 1

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Viaţă literară:
Douăzeci de ani cu HUMANITAS de Dan C. Mihăilescu


În primăvara lui 1990, pe când lua fiinţă fără nicio aprobare revista „România Mare", ministrul Culturii Andrei Plesu împlinea două „isprăvi" (cuvânt prea drag lui Noica pentru a-l evita aici) spirituale cu bătaie lungă: petrecerea Muzeul Ţăranului Român ca o lespede binecuvântată peste viaţa de minciună a Muzeului de Istorie a PCR, sub privirea sublim crestină a lui Horia Bernea - si transformarea Editurii Politice în Editura Humanitas, sub bagheta de Prospero în furtună a lui Gabriel Liiceanu.

Omul căruia Cioran îi scria în septembrie 1991: „important e că originile mele există în sufletul meu şi sunt adânc emoţionat să le ştiu aidoma şi în sufletul dumitale", după ce, în ianuarie 1989, se minuna că „în momentul în care Heidegger e târât prin noroi peste tot în Occident, în România se vând 42.000 de exemplare dintr-o carte a lui".

Tot atunci, Ion Caramitru polariza energiile lumii teatrale româneşti întru regândirea în libertate a rosturilor breslei şi înfiinţa UNITER, iar peste câţiva ani Adrian Sîrbu impunea într-o strălucire copleşitoare pe scena mediatică Pro Tv-ul, care avea să redimensioneze întregul peisaj social, artistic, etnopsihologic, politic al deceniului.

Am asociat nu o dată, încă de atunci, aceste fenomene - MŢR, Humanitas, UNITER, Pro Tv - pentru că ele mi s-au părut definitorii şi decisive pentru noua personalitate a publicului românesc şi a lumii noastre culturale de după căderea comunismului. Acte de eroism cultural. Sigur, oricine poate oricând adăuga cu îndreptăţire alte şi alte înfăptuiri ale acelor ani, precum „Grupul de Dialog Social", Sorin Dumitrescu şi Galeria „Catacomba", explozia presei dimprejurul lui Ion Cristoiu, apariţia „Cotidianului" lui Ion Raţiu, rolul esenţial în resuscitarea vieţii artistice pe care l-a avut de-a lungul anilor '90 „Fundaţia Soros România" ş.a., însă rolul deţinut pe scena vieţii româneşti postceauşiste de „careul de aşi" de care vorbeam a fost indiscutabil de-a dreptul vital. Una a fost viaţa editorială, teatrală, muzeală şi mediatică înainte de cei patru şi cu totul altceva avea să urmeze. Să nu ne ferim de vorbele mari, atunci când ele sunt pline de miez, iar rezultatele sunt incontestabile: în felul său, fiecare dintre cele patru instituţii, Bernea, Liiceanu, Caramitru, Sîrbu, a făcut pur şi simplu istorie deopotrivă în domeniul respectiv şi în evoluţia mentalităţilor autohtone, în ansamblu.

Să (re)aduci totul acasă

Menirea Humanitas-ului a fost una dublă din capul locului: să refacă legăturile cu trecutul şi să ne resincronizeze cu bibliografia occidentală în filosofie, politologie, sociologie, istoria religiilor ş.a.m.d.

De-o parte recuperarea istoriei naţionale, mai cu seamă a monarhiei şi a interbelicului. De cealaltă parte metafizica, istoria sacrului, procesul comunismului. Convorbirile lui Mircea Ciobanu cu Regele Mihai, memorialistica lui Argetoianu, I. G. Duca, Grigore Gafencu, Raoul Bossy, Armand Călinescu, Sănătescu faţă cu Karl
Popper, F. Hayek, Hannah Arendt, Ralf Dahrendorf, Jean-François Revel, Alain Besançon, André Glucksmann, Leszek Kolakowski, Tzvetan Todorov, Norberto Bobbio, Michel Wievorka, Edward Behr. Jurnalul lui Jeni Acterian şi cel al lui Mihai Rădulescu împreună cu Ortega y Gasset, Marcel Mauss, Julius Evola, René Guénon, F. Schuon, V. Lossky.

Primul mare câştig a fost, aşadar, unul dublu: recuperarea completă (minus Mircea Vulcănescu) a vârfurilor generaţiei '27, paralel cu revenirea pe sol românesc a tradiţiilor europene ale liberalismului şi conservatorismului. An de an am privit în extaz cum ni se umplu rafturile cu zeci de volume Cioran, Eliade şi Ionesco, realizând în fine că - totuşi! - este vorba de trei români care au fost numiţi - nu la noi, ci în Occident! - „ultimul mare filosof moralist al veacului 20", „savantul care a redimensionat istoria religiilor pe plan mondial", respectiv „părintele teatrului absurdului, alături de Beckett"! Lor li s-au adăugat Constantin Noica, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, numai tirajele cărţilor acestor şase nume depăşind astăzi la Humanitas cifra de trei milioane de exemplare.

În schimb, apropo de tiraje, e cât se poate de (întristător) semnificativă reticenţa publicului faţă de colecţia „procesul comunismului", unde au apărut lucrări fundamentale precum Cartea neagră... a lui Stéphane Courtois, Trecutul unei iluzii de François Furet, Marea teroare de Robert Conquest, alături de volume semnate de Arkadi Vaksberg, Richard Pipes, George Legett, Dennis Deletant, Stelian Tănase, Lucian Boia, Lavinia Betea ş.a. Ele abia dacă au atins, în total 52.000 ex. Extraordinara aventură siberiană a Aniţei Nandriş-Cudla - din care s-ar face un film cu impact devastator în oricare ţară normală - şi destinul amarnic al Elisabetei Rizea s-au vândut „doar" în 22.000, respectiv 15.000 ex.
N-am să uit niciodată ce sadic-jovială fervoare m-a cuprins prin 1994-95, când am aflat că suita celor nouă tomuri frumos legate din gândirea lui Augustin, Confucius, Nietzsche, Baltasar Gracian, Schelling, Tocqueville şi Heidegger s-a închegat din ultimele stocuri de hârtie special păstrată în tainiţele Editurii Politice pentru nenumăratele volume „din gândirea" lui Ceauşescu. Nimic nu mi s-a părut mai infailibil exorcizant decât această reconversie a mizeriei în sublim, a nimicului în plinătate, a minciunii torturante în adevăr eliberator.

Şi cum să uit vreodată ziua petrecută acasă la Gabriel Liiceanu, la începutul anilor '90, împreună cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Geta şi Gabriel Dimisianu, Gabriela Adameşteanu, Tania Radu, când prefiram simultan tribulaţiile politice ale clipei, strategiile editurii, şocantele demisii intelectuale ale unor „neobolşevici" ieşiţi din coconul foştilor esteţi atât de dispreţuiţi „pe stil vechi" de alde Ion Lăncrănjan, dar atât de aproape de gorkianismul iliescian... Tot ce putem spera pentru următorii douăzeci de ani, ne-a şoptit într-un aparteu Monica Lovinescu, e să convingem stângismul occidental să accepte măcar compararea (de nu chiar şi echivalarea) nazismului cu comunismul. Observ că prezicerea i s-a împlinit. Restul intră-n arhiîncăpătoarea formulă „om muri şi-om vedea"!

Gazetăreşte, am fost alături de Humanitas din prima zi de mai 1991, când apărea „Litere, arte, idei", suplimentul cultural săptămânal al „Cotidianului", număr de număr până în toamna lui 1996 (ca şi la seria a doua, 2001-2004), dar într-un fel sau altul am prezentat şi comentat aproape fiecare titlu de atunci încoace, după cum nu am lipsit la nici una dintre ediţiile târgurilor Bookarest, Bookfest, Gaudeamus, luând parte la lansări ş.a.m.d. Era fatal, deci, ca sulful verbal al lui Paul Goma să mă fixeze în formula „DCM, grăjdarul lui Liiceanu", un titlu de nostimă onoare, senin asumabil, de altminteri: măcar dacă am avea cât mai multe astfel de „grajduri" pentru hergheliile noastre muribunde!

Pe cât sunt de necuantificat efectele uriaşe în mentalul colectiv, în plan cultural şi moral ale producţiei editoriale Humanitas, pe atâta sunt de uşor de imaginat. E destul să reamintim că editura a câştigat nesmintit, an de an, premii la târgurile de carte citate mai sus (la Bucureşti, Iaşi, Cluj), că ani de-a rândul a deţinut mult doritul titlu de „cea mai râvnită carte" a ediţiei Gaudeamus (printre titlurile cu pricina: Patapievici cu Omul recent, Cărtărescu, De ce iubim femeile, Pleşu, Despre îngeri şi Despre bucurie în Est şi Vest, Liiceanu cu Uşa interzisă, Ioana Pârvulescu şi a ei Intimitate cu secolul 19, ca şi, inevitabil, Alchimistul lui Coelho), că în cele două decenii şi-a deschis 15 librării, una mai atrăgătoare (şi chiar mai somptuoasă) ca alta, nu doar în Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara şi Sibiu, dar şi la Ploieşti, Galaţi, Piatra Neamţ, Rm. Vâlcea, Alba Iulia, sau că saitul acestor librării a primit premiul eCommerce 2009 - ca să configurăm forţa de cuprindere, când impetuoasă, când subtilă, a acestei superbe energii editoriale. Liceeni şi studenţi, profesori, medici, arhitecţi, avocaţi, preoţi şi artişti, octogenari şi juni acneici, lumea exilului şi lumea financiară, paseişti naţionalişti, dar şi postmoderniştii corectitudinii politice, conservatori şi relativişti, iconoduli şi demitizanţi, cu toţii s-au format spiritual şi etic, ori şi-au regăsit idealurile tinereţii, la căldura cărţilor Humanitas. Cine a trăit an de an atmosfera lansărilor de sâmbăta şi duminica de la Bookarest, Gaudeamus şi Bookfest, cu sutele de oameni bulucindu-se pe scări şi stând pe balustrade, când se vindeau în câteva ceasuri două, trei mii de exemplare dintr-un autor, cine a văzut mulţimea de la sediul GDS, în faţa „Librăriei din fundul curţii", la venirea Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, sau cine a respirat aerul înfierbântat de admiraţie din sălile în care conferenţiau (la „Microsoft", la Teatrul Naţional, ori cu alte ocazii) Pleşu, Liiceanu, Patapievici sau Neagu Djuvara -îşi va da lesne seama ce vreau să spun.

Să nu uităm că, deşi şi-a arondat dintru început Trecutul şi recuperarea tradiţiilor spirituale, Humanitas a şi impus noutate, de la susţinerea necondiţionată a lui Mircea Cărtărescu, la promovarea unor autori precum Vlad Zografi, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu ş.a. Editura unde au apărut traducerile din Heidegger şi Baltasar Gracian a ştiut să readucă în România cărţile lui Victor Ieronim Stoichiţă şi Jurnalul Sandei Stolojan, să-i facă dreptate lui Petru Creţia, să promoveze relativismul istoric al lui Lucian Boia, să-i tipărească pe Mihai Sin şi Nina Berberova, dar şi pe Alex Mihai Stoenescu, Nicolae Strâmbeanu, Anca Maria Mosora. Pe Nichita Stănescu şi Ana Blandiana, dar şi pe Şerban Foarţă, Ştefan Fay, T. S. Eliot şi Anca Mizumschi. Unde a început seria operelor lui Kierkegaard, s-au reeditat cele zece tomuri ale Filocaliei traduse de Dumitru Stăniloae şi s-a publicat manuscrisul inedit blagian Luntrea lui Caron, s-a tipărit şi „Cafegiul" lui Gh. Florescu, dar a apărut şi jurnalul Oanei Pellea. Unde am înregistrat feerica năvală de Eliade, Cioran, Noica, Ionescu, inclusiv substanţialele sinteze semnate în context de Florin Ţurcanu, Armin Heinen, Francisco Veiga şi Sorin Lavric, avea să apară şi Jurnalul lui Mihail Sebastian, alături de cărţi semnate de Alexandra Leignel-Lavastine, Leon Volovici, Irina Livezeanu. Imparţialitate de profesionalism onest: pradă sigură deopotrivă pentru fanatismul de dreapta şi de stânga.

Mă amuz uneori amar când mă gândesc că Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu nu sunt nici măcar cât Nicolae Manolescu în cuprinsul Academiei Române (ca să nu mai spun de Fănuş Neagu, D. R. Popescu şi Nicolae Breban). Nu că li s-ar schimba cu ceva, prin această demnitate, densitatea biobibliografică, impactul în prezent şi statura în posteritate, dar fie şi dacă punem exclusiv Humanitas-ul şi NEC-ul de cealaltă parte, avem o (mini?) academie sui generis...

Chiar: apropo de resentimente şi de reacţiile paradoxale, de ranchiună şi răzbunare, mai există un merit enorm, poate că surprinzător, şi sigur pieziş, al fenomenului Humanitas: determinarea reacţiilor în contrapartidă pe piaţa cărţii şi a ideilor.

Fertilizarea concurenţei

Dincolo, aşadar, de autonomia reuşitelor în sine - care, practic, au schimbat faţa intelighenţiei autohtone în deceniul zece - fenomenul Humanitas a mai avut un ecou nemăsurat: fertilizarea concurenţei. Diseminarea ideilor, a procedeelor editoriale, strategiilor tematice şi comerciale, ca şi a instrumentarului de promovare. Determinarea reacţiilor adverse. Să nu uităm că, din cât a fost de mare şi necondiţionată admiraţia publicului larg faţă de „academia" instaurată de Gabriel Liiceanu şi echipa lui, pe atât de intensă, de stufoasă sau rafinată a fost şi ura, impulsul reactiv, mai precis: amestecul de invidie, fiere, inventivitate şi profesionalism cu care editura a fost întâmpinată încă de la înfiinţare. Aşa cum s-a vituperat atunci împotriva deciziei ministeriale a lui Andrei Pleşu în privinţa Editurii Politice (nimeni nu a obiectat nimic, de pildă, când acelaşi ministru l-a numit pe Nicolae Breban la cârma „Contemporanului"), aşa s-a umplut oraşul de oţetul bârfei când s-a deschis librăria Kretzulescu, când Humanitas a optat pentru tipografii din afara ţării (mult mai ieftine decât o dorea lumea subterană a terorismului nostru sindical), când a determinat schimbarea tacticilor de preţ, a impus alte strategii de marketing şi promovare, a dat un look occidental cărţilor, vitrinelor, depozitelor, design-ului standului la târgurile de carte, ori când îşi achita ritmic datoriile la fisc, la taxa de timbru etc., în vreme ce majoritatea editorilor cultivau cu tenacitate de rozător evaziunea.

De la începutul anilor '90, de când Nemira lui Valentin Nicolau şi Dan Petrescu, la concurenţă cu Humanitas, impunea benefic pe piaţa cărţii sistemul vânzării stradale şi traducerilor de titluri comerciale paralel cu stimularea literaturii originale (Sven Hassel şi Daniel Bănulescu, Dune şi Patapievici, Stephen King şi Dan Stanca, Petre Barbu, Lucian Vasilescu) şi până la fabuloasa eflorescenţă de azi a fenomenului Cărtureşti, trecând prin explozia pe nume Polirom - graţie voinţei concurenţiale şi redutabilei capacităţi manageriale a lui Silviu Lupescu - ori prin ambiţia de autonomizare a lui Grigore Arsene, care a generat succesul Editurii Curtea Veche, prin inventivitatea, hărnicia şi asiduitatea competiţională a atâtor alţi editori, de la RAO, All, Vremea şi Cartier, la revelaţia Vellant, de la Ideea Design şi Paideia, la Compania, ART, Litera, Corint, Lider sau Meronia... - totul a fost mai mult sau mai puţin impregnat de tacticile şi strategia inaugurate acum douăzeci de ani la Humanitas.

E bine să ne gândim încet şi fără ranchiună la acest adevăr, mai ales într-o ţară a dezbinării, a amneziei autodistructive şi a furatului propriei căciuli. Şi în special într-un moment în care Cartea, tiparul, răsuflă tot mai astmatic, mai apoplectic, fără de speranţă.

Sigur că astăzi, când rătăceşti năucit prin labirintul mirific de la Cărtureştii de pe Pictor Verona, te întrebi de ce nu se reuşeşte ceva similar în ansamblul Kretzulescu. Odată ajuns veteran cu nepoţi în toate zările, e nedrept să-i ceri pionierului de odinioară aceeaşi supleţe adaptabilă, aceeaşi inventivitate şi disponibilitate. Dar asta nu schimbă cu nimic realitatea: reuşita tinerilor de azi se sprijină pe fundaţia pusă de tinerii de ieri. Simplu, frumos. Sigur că sistemul american impus de Silviu Lupescu - promotion agresiv, marketing necruţător, pulsaţie zilnică în presă, cultivarea abilă a comercialului şi juventofiliei - poate fi adesea mai profitabil decât ştaiful european, rafinamentul elitist, sobrietatea, reticenţa paseistă şi măsura aristocratică prin care Humanitas a optat pentru „cartea care durează" şi nu pentru asumarea riscului beletristic de ultimă oră. Dar asta nu urâţeşte deloc realitatea - benefică în esenţă, orice s-ar zice - prin care una iese dintr-alta, se provoacă şi se completează reciproc. De ce să supralicitezi disjuncţia, când poţi cântări cu îndoit folos concordia?

Nu am spus nimic despre colecţiile de proză „Cartea de pe noptieră" şi „Raftul Denisei", coordonate de Ioana Pârvulescu şi Denisa Comănescu, fiindcă ele au venit relativ târziu în cuprinsul Cassei, adăugând beletristica filosofiei şi politologiei, mai mult ca adaptare la cerinţele pieţei, decât ca motivare internă a brandului. Ele au arătat însă (ca şi triumful pe nume Cărtărescu) în ce măsură „venerabilul lord", „samuraiul solitar" sau „bătrânul profesor" e (pre)dispus să reuşească inclusiv acolo unde blazonul nu l-ar obliga să concureze.

Cum să nu surâzi amar când vezi lamentabilul narcisism reducţionist cu care e prezentat - chiar şi astăzi, la două decenii de la Apelul către lichele - voletul editorial din biografia lui Gabriel Liiceanu? „Îi reproşez - scrie Nicolae Breban în Trădarea criticii, 2009, p. 93 - că în ultimii douăzeci de ani, de când joacă rolul unui moralist şi învăţător inflamat al naţiunii, a scindat binişor frontul nostru cultural, a creat, împreună cu unii prieteni, printre care, mi-e teamă, se numără şi iubitul nostru critic Nicolae Manolescu, false şi uneori grosolane campanii (...) contra unor nume eminente ale literelor".

În ce măsură au fost izolaţi, ori, mai degrabă, s-au auto-izolat, Eugen Simion, Marin Sorescu, Fănuş Neagu şi Valeriu Cristea, numele citate de Nicolae Breban?

Şi în ce măsură este legat Gabriel Liiceanu de auto-compromiterea acestora?

Şi cine a scindat, la drept vorbind, „frontul cultural", când ajungi să contrapui patru nume faţă de atitudinea urmată de majoritatea covârşitoare a breslei?

Şi, la urma urmei, de ce să deplângem modul în care „a pătruns dihonia politică printre noi, în literatură", acuzând opinia liberă ca abatere de la normă şi nutrind pernicios nostalgia monolitismului supuşeniei de altădată?

Nu mai bine ne asumăm fiecare afinităţile, direcţia şi opţiunile, în loc să ne legăm de bunăvoie în hora fariseică a compromisului general?

Dar mai bine trecem direct la morala fabulei: „Editura lui Gabriel Liiceanu - spune tot acolo Nicolae Breban - s-a dezvoltat splendid, ani de zile a fost cea mai prestigioasă editură în noua libertate socială şi de expresie, dar... manuscrisul meu, pe care i l-am încredinţat la aeroportul Roissy, unde l-am dus cu maşina, n-a apărut".

De unde se vede că uneori e preferabil să iei, totuşi, taxiul către aeroport.