Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Două versuri de Adrian Popescu de Ion Pop

De la prima tipărire, în paginile de mică antologie poetică ale revistei „Echinox” (nr. 1, 1970), până astăzi – și pentru totdeauna – miau rămas în memoria fericită două versuri de Adrian Popescu din poezia Arsură:
„Odată am știut să zbor, odată,/ Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte”. Mi le-am adus aminte și eu și le-am reamintit și altora – și sunt, iată, aproape cincizeci de ani de atunci, de nenumărate ori, nu numai când venea vorba despre opera poetului, ci pentru a aproxima, de nu chiar defini, ceva din esența însăși a Poeziei. Reminiscență, da, din Platon, s-a zis și s-ar putea zice, dar într-o variantă a rostirii pe care numai un mare poet o putea articula așa de simplu și de adânc reverberant. Foarte tânărul liric de atunci (acum septuagenar!) a simțit și a știut să transmită foarte devreme un sentiment al lumii marcat definitiv de sigla arhetipală, originară și sacră, înscrisă runic în tot ce există, și a reînscris-o sub semnul zborului, al elevației spiritiuale, iar ceea ce numim atât de sec discurs poetic nu face decât să reactualizeze în Ocazia inspirată, un ecou de demult, o urmă și un tipar. Cum spun versurile, poetul nu poate nimic dovedi cu acte în regulă, nu-și poate aroga decât dreptul la un adevăr mereu relativ și mereu discutabil, depoziția lui, dacă depoziție este, rămâne subiectivă, ține de o convingere lăuntrică, însă de una ce nu poate fi pusă totuși, până la urmă, sub semne de întrebare. Poetul trebuie crezut pe cuvântul ce-i prelungește propria credință, fiindcă, vorbind despre sine, ne spune ceva foarte important despre Tot.
Adrian Popescu a avut de la început o asemenea mare credință. Semne prevestitoare apăruseră încă la debutul „stelist” din 1964, confirmate apoi strălucit în pagina întreagă de versuri oferită în numărul 2 al mai tinerei reviste clujene, unde regăsesc astăzi, cu emoția dintâi, poeme mai toate antologice. Era și a rămas în ele o prospețime înnoită a cuvântului, o frăgezime a ființei intrate în rezonanță cu adâncul și cu înaltul, cu văzutele și cu nevăzutele, - o stare de comuniune smerită cu făpturile simple ilustrând un franciscanism de substanță, o modestie înfiorată a identificării cu lumea elementară atinsă de adierile sacrului. „Copilul cu părul plin de viespi mari de aur și fluturi de noapte” care trecea „prin pulberea lumii”, se transfigura mergând, până la a nu mai fi decât „un fuior de raze-n mâna nimănui”, simțea mireasma rășinii urcând din văile cu presupuse sălașe de dulgheri și „păstori de albine”, simțea circulând sevele mestecenilor sub ploaie, lăsa rândunicile sfinte să-și caute cuib în trupul său de reavăn pământ primăvăratic, tremura pentru soarta somnambulului primejduit de strigătul ce l-ar putea prăbuși de pe muchea unei catedrale în mare... Splendida sa carte de debut din 1971, includea sub titlul el însuși mult evocator, Umbria, aceste versuri, alături de memorabilul Poem al trandafirului, de ecou blagian transfigurat, conturând treptat și o provincie „italiană” încă abia presimțită, vizitată doar mai târziu și eocată cu evlavie, între Giotto și Fra Angelico...
Tot ce a scris după această dată la putut defini, cu frumoasa formulă a lui Mircea Iorgulescu, drept „un poet deopotrivă al beatitudinii și al beatificării”, la care sentimentul sfințeniei e trăit fără nicio emfază și gesticulație convențională, cu o naturalețe pe care infuzia livrescului n-o alterează câtuși de puțin, ci îi servește doar ca ghid pentru suave caligrafii și mici fragmente de frescă rafinat colorată, căreia umezeala telurică a mortarului nu-i alterează decât accidental strălucirea zugrăvelii. Cu timpul, „lumea obiectelor” din universul său s-a lărgit considerabil, cu date ale unei realități conservate însă în elementaritatea ei firească, cu inserții ale ambianței „moderne” atent dozate, înscrise sau apropiate de un Tipar străvechi, promis resurecției. Așa se face că a putut scrie o compunere elevat imnică întru lauda sării, că în flacăra de gaz a bucătăriei a simțit pâlpâind o prezență zeiască, ori că a omagiat uimitorul mercur, purtător de mari taine și energii, de luminozități de pe alte tărâmuri. Focul și sărbătoarea (1975), Câmpiile magnetice (1976), Curtea Medicilor (1979), Suburbiile cerului (1982), Proba cu polen (1984), Vocea interioară (1987), ca și cele care i-au urmat, până la Costumul negru (2014) certifică continuitatea organică a unei opere poetice majore, de o luminoasă elevație spirituală, umanizată pe întreg parcursul său de o conștiință discret transmisă a fragilității și vulnerabilității, trăită și asimilată cu o firească resemnare, cu gravitatea făpturii care, știindu-se trecătoare, e și asigurată cumva că se va regăsi, într-un târziu, printre sedimentele din Matriță.
În lumea noastră plină de convulsii și alterări nedemne, scrisul lui Adrian Popescu a căutat de ani buni oazele de luminozitate și echilibru, micile și marile întâmplări și gesturi în care se mai conservă ceva din frumusețea de obârșie, din puritatea aurorală a tot ce există. Și prozatorul, bunăoară cel din Tânărul Francisc (1992) sau din Cortegiul magilor (1996), a reconstruit existențe și itinerarii spirituale trecute sub aură simbolică, într-o armonioasă consonanță cu întregul operei. Dar Adrian Popescu, conducător, acum, al prestigioasei reviste clujene Steaua, este și o prezență publicistică activă, a unui intelectual care întreabă, curajos dar fără stridențe ale vocii, lumea din jur, odată cu întrebările ce și le pune sieși și confraților săi scriitori, îndemnând la echilibru și la reconcilierile atât de necesare în societatea românească rămasă încă pe terenuri alunecoase, neașezate.
Ca foarte vechi și fidel cititor al său, mie îmi răsună însă în minte, cum spuneam la începutul acestor însemnări, mai ales versuri precum cele două citate, care concentrează, cred, esențialul unei sensibilități vizionare, întemeiate pe credința nestrămutată în permanențe și în mărcile de neșters ale Spiritului. Ca să le probeze autenticitatea, poetul a adunat, timp de vreo cinci decenii, sute de dovezi pentru dosarul său cu documente inefabile. Continuând, sub aparența umilă de „blând poet naturist”, provincial și periferic, să locuiască, de fapt, ca în mediul său firesc, în „suburbiile cerului”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara