Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Două traduceri de Răzvan Mihai Năstase

Auroră suprarealistă

S-a născut în 1901 şi a trăit aproape 90 de ani. L-a avut drept mentor pe André Masson şi a făcut parte din cercuri frecventate de Robert Desnos, Georges Bataille, Max Jacob. Numele său a fost asociat, şi pe bună dreptate, cu mişcarea suprarealistă. A fost licenţiat la Sorbona, după care a devenit un cunoscut etnolog. A scris volume de poezie, eseuri, critică literară, critică de artă şi un singur roman – Aurora, publicat recent în colecţia „Cartea de pe noptieră” de la Humanitas, în excelenta traducere semnată de experimentatul Emanoil Marcu. Numele lui este Michel Leiris.
Aurora a fost scrisă la numai 25 de ani, şi publicată pentru prima oară abia în 1946. Este într-o bună măsură o carte experiment, menită să redea în scris trăiri-limită şi să se constituie totodată într-un soi de întruchipare fictivă a unei revoluţii care avea să marcheze istoria culturală a primelor decenii din secolul XX. Prin felul în care este scris, dar mai ales alcătuit, volumul de faţă trădează dorinţa autorului de a estompa graniţe, de a rupe convenţii, de a scrie în răspăr faţă de orice soi de convenţie fusese practicată anterior. Povestea devine o banalitate, plăsmuirea de personaje nu contează, iar ideile (Nu tocmai multe, dar neapărat radicale) se cuvine să se întrupeze mai ales în imagini vizuale. Maniera de a face literatură a tânărului Leiris nu este câtuşi de puţin una facilă, dimpotrivă, textul pare de multe ori neprietenos cu cititorul, ca şi cum s-ar închide în propria lume, nepretându-se la chei de interpretare facile. La prima vedere, procedeul de alcătuire a textului este dicteul automat, însă ar fi o greşeală să credem că toată cartea este o simplă născocire de moment a unei minţi înfierbântate şi dornice de spart tipare. Dimpotrivă, multe episoade se înlănţuie într-o înşiruire mai degrabă logică, decât arbitrară. Aşa stau de exemplu lucrurile cu episodul unei călătorii pe mare. Secvenţa iniţială care capătă dimensiuni hiperbolice de coşmar, este urmată de o relatare aparent rece şi detaşată, marcată de obiectivitatea unei conştiinţe care se străduieşte să pună raţiunea înaintea fanteziei: „A doua zi după această întâmplare m-am trezit cu un gust mineral în gură şi cu orbitele ochilor sfâşiate de dureri precum orbitele arate de corpurile celeste pe făgaşul lor circular. Pachebotul înainta cu toată viteza, scoţând un fum care se condensa în nori negri şi groşi, tiviţi cu alb de respiraţia uriaşelor, în timp ce o ninsoare uşoară, bicoloră cădea liniştit pe punte de fiecare dată când un val mai puternic zgâlţâia nava şi catargul cel mare, ca atunci când baţi nucile cu prăjina. Aşezat pe scândura care se colora în brun-roşcat (poate pentru că ne apropiam de tropice), priveam pe rând cotul meu de culoarea pietrei şi coloana de spaţiu rigid pe care chiar acea rigiditate o făcea şi pe ea să pară de piatră, cilindru vizual decupat pe cer de hubloul cabinei.” (p. 29)
Deşi Michel Leiris reuşeşte de multe ori să creeze metafore vizuale extrem de puternice şi întru totul inedite, constanta preocupare pentru un stil cât mai surprinzător şi asocieri de imagini şi fraze aparent implauzibile, aruncă de multe ori textul în desuetudine. Nu puţine sunt pasajele care nu sunt decât un experiment eşuat, o încercare nereuşită de a epata cu orice preţ. Naşterea şi aparenta efemeritate şi lipsă de sens a vieţii sunt descrise pompos şi nimic mai mult: „Trebuia să pricep în sfârşit că niciun cataclism nu va veni, cu măciuca lui de eter, să năruie imunda catedrală ce se înalţă deasupra criptelor subterane, mai ascunse chiar decât materia, că voi rămâne veşnic legat de stâlpul ideilor ancilare, pentru că doar această nimicire a lumii m-ar putea scăpa de oribila plasă băloasă ţesută-n jurul meu ca gratiile unei puşcării atunci când, fără voia mea, am fost adus pe lume de vrăjitoarea naşterilor şi aruncat cu trup şi cu suflet, prin mijlocirea unei sămânţe efemere, în angrenajul acestei maşini odioase. Astfel, ghilotina Universului cu scheletul ei roşu rămânea înălţată.” (p. 158)
Deşi departe de a fi o capodoperă sau un jalon imposibil de ocolit al literaturii europene, Aurora este o carte de forţă, care impresionează mai ales prin oglindirea credinţei unui autor că poate revoluţiona întru totul maniera de a scrie despre şi de a percepe lumea din jur. Este genul de ficţiune bizară pe care numai un tânăr talentat şi fără prejudecăţi o poate scrie, din dorinţa cât se poate de egoistă de a dărâma tot ce au făcut înaintaşii pentru a pune în loc ceva cu totul nou. Sau, cum ar spune chiar Michel Leiris, „cu acest cuvânt, ORGOLIU, voi termina această primă carte”.


Poveste în ramă într-o Barcelonă întunecată

Sunt unii scriitori pentru care stilul preţios, grija faţă de construcţia fiecărei fraze şi căutarea febrilă a figurilor de stil sunt literă de lege. După cum sunt şi alţii care pun în paranteză stilul şi neglijează cu bună ştiinţă vorbele meşteşugite de dragul unei poveşti bune. Tot mai rară este însă o a treia categorie, a autorilor care scriu frumos şi povestesc pe măsura scriiturii, iar între ei se numără cu siguranţă şi spaniolul Carlos Ruiz Zafon. Cunoscut publicului român mai cu seamă datorită romanelor Umbra vântului şi Jocul îngerului , dar şi cărţilor pentru tineri Palatul de la Miazănoapte, Luminile din septembrie şi Prinţul din negură (toate volume publicate în ultimii ani la Polirom), Zafón propune prin cel mai recent titlu publicat, Prizonierul cerului, o reîntoarcere în Cimitirul Cărţilor Uitate.
În Barcelona anului 1957, personajul central, Daniel Sempere şi tatăl său se pregătesc de Crăciun şi încearcă să ademenească în anticariatul lor cât mai mulţi muşterii. Printre aceştia se numără şi un individ ciudat şi respingător, care cumpără un volum din Contele de Monte Cristo pentru o sumă uriaşă, doar pentru a lăsa pe pagina de gardă o dedicaţie ciudată pentru unul dintre cei mai buni prieteni ai protagonistului. Curând se va dovedi că întâmplarea cu pricina nu este decât un pretext, rama unei naraţiuni plasate cu aproape 20 de ani în urmă, în perioada tulbure ce a precedat cel de-Al Doilea Război Mondial. În chip surprinzător, romanul reuneşte toate personajele din Umbra vântului şi Jocul îngerului, dezvăluind legături pe care cititorii nu le puteau intui şi trasând biografii spectaculoase.
Din punct de vedere al dozării tensiunii narative, Prizonierul cerului are o structură bizară. Începe în forţă, cu o intrigă captivantă, continuă întrun crescendo constant, punctul culminant se înregistrează pe la jumătatea cărţii, după care, până aproape de final, acţiunea stagnează. Ultimele pagini aduc ceea ce englezii ar numi cliffhanger, o situaţie-limită surprinzătoare, care te ţine cu sufletul la gură în aşteptarea desfăşurării ulterioare a istorisirii, numai că deznodământul va ieşi la iveală abia într-un volum viitor. Avem de-a face aşadar cu o carte atipică, de trecere, care s-ar putea să nu aibă prea multă noimă pentru cei nefamiliarizaţi cu întâmplările povestite anterior.
Dacă din punct de vedere al construcţiei epice, Prizonierul cerului ar putea dezamăgi, stilul este încântător. Carlos Ruiz Zafón pur şi simplu scrie frumos, fără însă a cădea în capcana unor figuri de stil inutile sau desuete. Face comparaţii inedite, aruncă în pagină epitete vii, dar mai ales conturează personaje convingătoare. Indiferent dacă vorbim de răufăcători sau tineri inocenţi, de prostituate sau de mahalagii, de temniceri sau de oameni politici cu ştaif, autorul reuşeşte mereu să găsească tonul adecvat şi vorbele cele mai nimerite pentru a zugrăvi portrete. „În lumea reală, numărul 12 fusese doctorul Román Sanahuja, şeful Serviciului de Medicină Internă al Spitalului Clinic, un bărbat integru, tăbăcit de furii şi deliruri ideologice, trimis la castel de conştiinţa şi refuzul lui de a-şi turna colegii. De regulă, deţinuţilor nu li se recunoşteau nici meseria, nici vreun câştig între acele ziduri. Decât dacă îi erau utili domnului director. Iar doctorului Sanahuja i s-a recunoscut curând utilitatea. – Din nefericire, aici n-am resursele medicale dorite, i-a explicat domnul director. În realitate, regimul are alte priorităţi şi nu se prea sinchiseşte dacă unul dintre voi putrezeşte de cangrenă în celulă. După lupte îndelungate, am primit o trusă medicală prost echipată şi un cârpaci de doctoraş pe care nu cred că l-ar primi nici să dea cu mătura la Facultatea de Medicină Veterinară. De asta şi stăm cum stăm.” (p. 74)
Prizonierul cerului prezintă şi o fa- ţetă întunecată a Barcelonei şi a oamenilor puşi în situaţii extreme în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi ulterior, în anii dictaturii lui Franco. Pasaje întregi pot trece lesne drept literatură gotică, sunt sumbre şi apăsătoare şi reuşesc să fie integrate perfect în istoriile personale ale protagoniştilor. Aproape că nu e personaj lipsit de secrete, fiecare fiinţă părând că găzduieşte undeva, prin tenebrele sufletului, un soi de faţetă întunecată, un Mr. Hyde personal care îşi face apariţia în momente de cumpănă. Cele mai caste soţii primesc pe furiş răvaşe de amor de la foşti iubiţi, cei mai cuviincioşi bărbaţi nutresc pasiuni ascunse pentru prostituate, cei mai faimoşi scriitori ai vremii sunt dispuşi la compromisuri care aduc a pact faustic. E o lume dură, în care adevărul şi minciuna sunt perfect interşanjabile, iar istoriile personale sunt marcate, în unanimitate, de violenţă.
Prin cel mai recent volum publicat, Carlos Ruiz Zafón leagă toate firele epice lăsate în aer în Umbra vântului şi Jocul îngerului, într-o ţesătură uriaşă, impecabil planificată. Personaje şi biografii se întrepătrund ca într-un puzzle, iar destine excepţionale se profilează pe fundalul unei epoci ieşite din comun. Tumultul istoriei şi cel sufletesc merg mână în mână, autorul spaniol dovedindu-se un impecabil caligraf al unei epoci frământate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara