Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Două proze de Laszlo Darvasi de Georgeta Hajdu


Laszlo Darvasi s-a născut în 1962, la Törökszentmiklós, în partea de est a Ungariei, şi a studiat la Universitatea din Szeged. Din 1989 lucrează ca redactor şef la un cotidian din Szeged şi e co-redactor al revistei ,Élet és Irodalom" (,Viaţă şi literatură"). A publicat, începînd din 1991, poezie, nuvele, romane. A primit premiile maghiare ,Cartea anului" (1994) şi premiul ,Krúdy" (1996) precum şi premiul Festivalului Internaţional de la Berlin (2004).

Volumele de povestiri Vînătorii de cîini din Loiang şi Orchestra cea mai tristă din lume sînt traduse în germană, engleză, franceză, iar piesa Helga nebuna se joacă pe scena pariziană.

După şapte culegeri de proză scurtă, publică în 1999 Legenda scamatorilor de lacrimi, roman istoric strălucitor ca imaginaţie şi virtuozitate stilistică, înfăţiţînd Ungaria sub ocupaţie otomană în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea.

Traducerea în româneşte a unuia din cei mai originali scriitori maghiari afirmaţi după î90 începe cu Vînătorii de cîini din Loiang, scriere plină de fantezie şi subtilitate. Cartea se compune din două cicluri, unul de nuvele, altul, intitulat Academia Cin, din miniaturi narative de mare fineţe. îi urmează alt ciclu narativ Să procuri o femeie, inspirat din războiul din Kosovo. Cele două proze publicate aici, împăratul Sang şi cartea şi Florile exilate, fac parte din acest volum ce va apărea în curînd la Editura Nemira.


Împăratul Sang şi cartea

Era o zi vîntoasă de primăvară cînd împăratul i-a poruncit lui Liu, pictorul, să-i facă un asemenea tablou, încît să înfăţişeze întreaga lume. Să fie acolo, pe pînză, fiecare simţămînt, gînd, fisură, şes, culme de munte, fir de iarbă, să arate tabloul toate vorbele rostite vreodată, întrebare, negare, rugăminte şi amintire. Pictorul, dregîndu-şi îndelung gîtlejul, s-a frecat pînă la urmă pe frunte şi a dat din cap. A părăsit încă în aceeaşi zi palatul, la fel şi livada din vecinătatea Curţii Morţii, în care, în ultimii ani, îşi petrecuse cel mai mult timp. Atît de bine s-a ascuns pictorul în lume, încît nici măcar negustorii de şerpi sosiţi din partea cealaltă a Zidului nu ştiau unde se află, pe unde umblă.

Din acel moment, la palat s-a înstăpînit liniştea, s-a interzis vorbitul, muritul, născutul şi amintitul. împăratul Sang zăcea abătut pe perna lui aşternută cu petale de trandafiri. Să se fi speriat Liu de însărcinarea primită şi acum se ascunde pe undeva, ori s-o fi refugiat în codri? Să se fi alăturat ţăranilor? Sau s-o fi înfruntînd pe sine? împăratul şi-a trimis cele mai bune iscoade să-l caute. Fiecare s-a întors cu misiunea neîmplinită.

Era un soare strălucitor în ziua cînd sosi pictorul. Se coceau cireşele. Norii de mai se buluceau unii peste alţii de parcă însăşi Sin-Lin, pădurea de Piatră, s-ar fi mutat pe cer. Absent, Liu trase spre sine o rămurea fragilă, atinse cirochinele de-un roşu pal al fructelor. La Curtea Morţii tocmai era executat un funcţionar, dovedit hoţ de tuş. Sub braţul pictorului se afla o mică ramă, ce cuprindea o pînză - pictura isprăvită.

Împăratul privi îndelung opera, nasul aproape că-i atingea pînza. Era o lucrare simplă, poate prea simplă, totuşi neliniştitoare: Liu pictase o carte care zăcea deschisă, pe o masă dintr-o celulă obscură de închisoare. Şi cu toate că literele pictate pe paginile cărţii se vedeau, rîndurile nu se puteau citi. împăratul Sang dădu, dezamăgit din cap. Adunîndu-şi tot curajul, Liu zîmbi. Ţinu pictura în faţa chipului sumbru al suveranului său.

- Citeşte cartea, stăpîne!

Chipul împăratului se îmbujoră văzînd atîta îndrăzneală, dar în noaptea următoare visă că a reuşit să citească rîndurile pictate pe paginile cărţii. Fiecare frază descrie puterea domniei lui cu o asemenea rîvnă plină de adoraţie cum n-a mai manifestat pînă acum nici un supus de-al său. Cartea era cronica veşniciei sale! împăratul era atît de fericit că a graţiat jumătate din condamnaţii la moarte de a doua zi iar pe Liu l-a răsplătit cu generozitate.

Pe împărat îl chinuiau tot felul de fierbinţeli, îl căzneau senzaţii malefice, gînduri rău prevestitoare. Tao-Tie, spiritul hain al pămîntului îi devasta visele. Pînă la urmă îşi chemă învăţătorul şi-i porunci să citească şi el rîndurile scrise în carte. Filosoful Li scrută îndelung tabloul. îşi plimbă în fugă unghiile lungi şi încovoiate pe dinaintea pînzei în timp ce-şi încreţi fruntea vîrtos. Sprîncenele i se arcuiră şi se zbăteau, ceea ce la el era semnul unei gîndiri concentrate.

- Rîndurile vorbesc despre înţelepciune şi frumuseţe, stăpîne - spuse Li şi se închină în faţa împăratului.

Maimuţa îi fugi peste ceafă şi i se cuibări pe celălalt umăr. Suveranul l-a exilat pe filosof în cel mai pustiu colţ din împărăţia sa. Dar fiindcă neliniştea îl chinuia în continuare, a trimis pe urmele lui asasini să termine cu el şi să-i aducă mărturie despre sarcina îndeplinită.

Împăratul puse să fie chemat Ciang, strategul. Era un bărbat înalt, subţire, care niciodată n-a plîns, nu i-a scăpat, toată viaţa lui, nici o lacrimă, nici măcar atunci cînd s-a născut. Sosise pe lume din pîntecele maicii sale ca un copilaş liniştit, cu privirea iscoditoare. Strategul afirmă cu cea mai deplină certitudine că rîndurile se referă la campanii triumfătoare. Cartea este o cronică a gloriei!

Strategului i s-a făcut felul în taină, dimpreună cu toată familia şi membrii gospodăriei sale. Apoi, un batalion al suveranului a iniţiat deasupra mormîntului o bătălie intenţionat pierdută, cu cel mai important duşman al împărăţiei, comandantul Babang, care niciodată nu plătea tributul la timp şi plasa întruna peste graniţele imperiului cîini infectaţi cu fel de fel de boli.

Împăratul stătea la intrarea în templu şi cerceta cerul. Nori plini de ironie se fugăreau pe sus. îl ironiza azurul celest şi-l ironiza vîntul călduţ care-i mîngîia faţa. Pe neaşteptate, auzi voci. Un bărbat în vîrstă ducea de mînă un copil pe aleea care mergea spre templu.

- Binele, copile, nu-şi mai aduce minte - explica bărbatul. Cel ce-şi aminteşte cel mai bine e păcatul tău!

Era Cen, preotul curţii. împăratul îl strigă. Cen ţinea morţiş că rîndurile din carte vorbesc despre milostenia divină şi minunile cereşti. A doua zi, preotul a dispărut.

Împăratul îl puse pe vistiernic să citească rîndurile cărţii. E vorba de bogăţie - dădu uşor din cap trezorierul în timp ce-şi mîngîia barba cu degete cărnoase, strălucind sub povara inelelor grele - rîndurile vorbesc despre bani, spuse, iar banii, e un fapt notoriu, sînt temeiul prosperităţii şi dezvoltării. Vistiernicul fu lovit de dambla a doua zi şi, cu toate că nici un semn nu sugera intervenţia vreunei mîini străine, chiar şi după cîteva săptămîni mai apărea din pereţii dormitorului său cîte un turc furişat pe acolo.

Tabloul a fost arătat şi unui amărît anonim, un sărac lipit pămîntului, care robotea la monumentul funerar al împăratului Sang. Prăpăditul nu avea memorie, avea doar gesturi, omul ăsta îşi uitase numele, obîrşia. Nu ştia să citească, totuşi afirma că aceasta este cartea care vorbeşte despre suferinţele omului, da, şi dădea din cap surescitat, holbîndu-se la pictură, a auzit de ea de multe ori, acum e fericit c-o poate vedea cu ochii lui.

De acum, împăratul avea certitudinea că Liu, pictorul, l-a păcălit. în accesul de furie care-l năpădi din nou, puse să fie prins, aruncat în temniţă, apoi îl condamnă la moarte. Suveranul Sang hotărî să participe personal la execuţie.

Slăbit şi chinuit, pictorul sta sub spînzurătoare; o frînghie îi încolăcea gîtul, o cîrpă îi acoperea ochii. împăratul aruncă o privire spre călău şi, surprins, rămase cu gura căscată. Gardianul de lîngă el putea cu toate îndreptăţirea să-şi închipuie că pe chipul suveranului se înstăpînise o privire tîmpă. Surescitat, împăratul ceru să i se aducă pictura. Slujitorul i-o şi aducea deja. Monarhul arătă cartea cu mîinile tremurînde.

Călăul nu mai era un om tînăr şi prin labirinturile curţii se zvonise că pricepe limba morţii, care iarna poate fi orbitoare ca neaua proaspăt cernută, iar primăvara împleteşte fraze verzi pe crengile copacilor, vara e aurie precum grîul, în timp ce toamna face ca, prin zumzăitul viespilor grase, perele să fie mai zemoase. Frecîndu-şi ochii miopi, călăul se aplecă deasupra pînzei şi începu să silabisească rîndurile. în sfîrşit, se îndreptă din şale şi clipi, tulburat, spre stăpîn.

- Fiecare propoziţie este despre moarte - spuse timid.

în aceeaşi clipă, sunete ciudate gîlgîiră pe deasupra zidului năpădit de trandafiri al Curţii Morţii. Tatăl împăratului Sang pusese să fie sădită o livadă, de partea cealaltă a zidului. Roabe culegeau cireşele. în primul moment, împăratul n-a putut decide dacă cineva stă să moară ori ţipă încins de extaz amoros. Căută puntea de trecere şi, urmat de călău se strecură în livadă. Lîngă un coş de cireşe răsturnat, o femeie fragilă se frămînta în chinurile facerii. în preajmă nu era nimeni. Cu gesturi experimentate, călăul îi veni în ajutor, avea şi el copii, şi nu doar unul. împăratul Sang se holba la privirea femeii, la sîngele ce i se scurgea din trup, asculta ţipetele atît de frumoase şi atît de înfricoşătoare cum încă nu îi fusese dat să audă pînă acum. Curînd, se ivi pe lume nou-născutul. Răcnea din toţi bojocii şi era un băieţel sănătos.

împăratul vru să-i vorbească femeii care abia mai sufla de epuizare, dar se răzgîndi. îşi scutură capul ca trezit dintr-un vis apăsător. Alergă spre zidul de cărămidă al Curţii Morţii, se furişă la locul execuţiei unde Liu încă mai dîrdîia, supravegheat de gardieni. Suveranul îi smulse cîrpa de pe ochi. Vesel, rîse cu toată faţa şi-l îmbrăţişă. înşfăcă apoi pictura şi o cercetă. împăratul intuise bine. Ce-i drept, nici acum nu ştiu să citească rîndurile cărţii, totuşi, ceva se întîmplase şi ca să admită acest lucru nu era nevoie de nici o vorbă, frază sau trăsătură de penel. Cît timp, în livada de cireşi a venit pe lume pruncul, cineva a răsfoit mai departe paginile cărţii din tablou. împăratul fu cuprins de fericire stranie. Privi plin de recunoştinţă spre Liu.

- îţi mulţumesc, pictore, îţi mulţumesc! - strigă.

Şi, de-acum liniştit, îi spuse călăului că poate continua execuţia.



Florile exilate



Frigul era atît de cumplit, încît o netrebnică de slugă îngheţă şi deveni statuie, în grădina papagalilor. Fu găsită dimineaţa, tocmai se întinsese după o cană lăsată pe prispă, dar nu mai izbutise să se îndrepte, încremenise, pur şi simplu, în mişcare. Trăsăturile ei exprimau o mirare indignată, aidoma celui ce se scandalizează că i se poate întîmpla o asemenea neobrăzare. Priveliştea slugii încremenite o mai înveseli puţin pe împărăteasă, care era, de zile întregi, foarte irascibilă. Vu }ien-tien se aplecă spre chipul îngheţat, atinse cu degetele buzele sticloase, obrajii ce păreau însufleţit de îmbujoraţi şi, dusă pe gînduri, spuse doar: vai, e ca o floare. Se părea că tot frigul din lume s-ar fi prăvălit asupra lor. Vîntul rupea, şuierînd, brazii de pe coama dealului, la marginea pădurii lupii urlau iar zăpada cădea fără încetare. La palat, sobele de teracotă duduiau încinse. împărăteasa era mai capricioasă ca niciodată. Punea să fie eliberaţi ucigaşi şi sperjuri şi să fie condamnaţi la temniţă ori exil, nevinovaţi. Respingea, zile la rînd, cea mai delicioasă carne de prepeliţă, ca apoi să înfulece pînă dădea afară tot. Puse să fie biciuiţi prezicătorii de vreme. Dar toate acestea nu interesau frigul care se dezlănţuia tot mai tare, în ţinut animalele cădeau secerate, păsările îngheţau pe crengi, ciurde zgribulite de căprioare se rătăceau, ajungînd pînă în curtea palatului.

într-o dimineaţă, curtea fu trezită de ţipetele sălbatice ale împărătesei. Bătea cu furie din picior, în pridvorul palatului, îmbrăcată, în ciuda frigului paralizant, doar într-o rochie de voal subţire; pridvorul se afla de cealaltă parte a grădinii princiare, vestită peste mări şi ţări, acoperită acum de un strat gros de zăpadă. Era atît de frig, de parcă lumea ar fi fost pusă sub un glob de gheaţă. Cuvintele mînioase ale împărătesei erau mici clopote zăngănitoare, dar de-acum, strigătele nu mai erau cu totul lipsite de sens. încetul cu încetul, slugile pricepură că Vu }ien-tien le poruncea florilor pitite sub stratul de omăt să înflorească.

A doua zi dimineaţă, de parcă bolta s-ar fi spart în două, o fierbinţeală nepămînteană, ca răsuflarea lui Dumnezeu, pîrjoli tot ţinutul. După ce-şi consumă prînzul, împărăteasa porni să se plimbe prin parcul palatului, însoţită de poetul curţii, maestrul Vang. Poetul îi explica împărătesei că miracolele sînt, înainte de orice, nepoliticoase. Miracolul e solitar, fiindcă nu se leagă nicicum de rînduiala vieţii. împărăteasa urmărea cu ochi strălucitori slugile care, sprintene, înfigeau în pămîntul călduţ bulbi de flori şi seminţe de tot felul. încuviinţă, dînd din cap distrată; e-n ordine, maestre Vang, ar fi bine să scrii ce este miracolul, să scrii un poem despre el.

în cîteva zile, grădinile se umplură de flori, dalii voluptuoase şi înflăcărate gladiole, azalee şi trandafiri de-o albă incandescenţă, lotuşi plini de demnitate îşi etalau splendoarea în răzoare. înflorise arborele de kassia, înfloriseră prunii, perii, cireşii, înfloriră, deodată, crizantemele şi narcisele. Curtea imperială se mira şi se temea. Demnitarii şi preoţii priveau, deopotrivă de consternaţi, grădina. Maestrul Vang se fîţîia fără rost printre răzoare, frecîndu-se pe frunte. Din cînd în cînd, se apleca deasupra cîte unei flori, o mirosea şi se minuna. împărăteasa simţea că, de acum înainte, ea nu mai are limite, că nu există nici o putere pe pămînt care i-ar putea ţine în frîu dorinţele. Apoi, încetul cu încetul, o cuprinse spaima. Nici pomeneală să fi dorit să-şi extindă puterea asupra naturii, a fost luată, pur şi simplu, de valul capriciului, de lipsa de măsură atît de caracteristică sufletului feminin. Şi cum se tot plimba de la un capăt la altul al grădinii, cu paşii ei mărunţi, uneori o apuca mirarea, alteori o cuprindea frisonul la vederea acestei miraculoase opulenţe. Dar, trecînd peste mirare, trecînd peste teamă, ceea ce simţea tot mai mult era ruşine, asta pînă cînd o speriară nişte vorbe umile. Făcînd o plecăciune, sluga arătă spre răzoarele de peonia.

O singură floare din grădină, peonia, sfida porunca împărătesei.

Peonia nu înflorise. Aceşti bujori, simbol al bogăţiei şi fericirii, nu-şi desfăcuseră petalele. Răzorul cu peonia zăcea, cenuşiu şi nemişcat, printre straturile strălucitoare. Tînărul grădinar Ciua observă că împărăteasa îi cercetează chipul şi îl priveşte de parcă el ar fi răspunzător de revolta peoniei. întrebă deci, tremurînd, dacă să distrugă plantele cele încăpăţînate. împărăteasa suspină, ca trezită din somn. Nu, nu e nevoie să stîrpească bujorii, care au fost aclimatizaţi la curte la porunca tatălui împărătesei, dar Ciua să scoată plantele, cu rădăcină cu tot, şi să le transporte de îndată în Lo Yang, unde cîinii sînt uneori atît de sălbăticiţi, încît înfulecă pînă şi petalele florilor.

- Să nu rămînă nici măcar un singur butaş, Ciua! - îi spuse băiatului.

Alaiul trecu mai departe. Şi, conform poruncii, carele se aliniară în curte iar Ciua le încărcă, umplîndu-le cu peonii.

A doua zi, împărăteasa se plimba prin grădină. Bătea un vînt rece. Sărbătoarea luase sfîrşit. Se ofilise fiecare petală, fiecare floare se scuturase, murise. Răzorul peoniilor era răscolit, zăpada murdară, grunjoasă, era amestecată cu bulgări de pămînt. Grădina arăta de parcă acolo s-ar fi luat la trîntă nişte căpcăuni. împărăteasa îşi ridică fruntea spre cer şi scutură din cap. Apoi păşi atît de hotărîtă pe răzor, încît soldaţilor din gardă nici nu le-a mai rămas timp să se arunce sub botinuţele ei.

Printre bulgării de pămînt înflorea, singuratică, o peonia.

Ciua, grădinarul cel tînăr, se prosternă tremurînd la picioarele împărătesei. Dar, în mod cu totul neaşteptat, împărăteasa rămase cu desăvîrşire calmă. Privi, serioasă, planta care-şi deschidea petalele, floare care nu era nici deosebit de mare şi nici din cale afară de frumoasă, care doar înflorea. Singuratică, răzleaţă.

- Ridică-te, Ciua - porunci împărăteasa Vu }io-tien.

Copilul, pregătit să moară, tremura din rărunchi.

- La ce te gîndeşti cînd te uiţi la ea?

- Că e frumoasă? - bîigui băiatul.

- îţi mulţumesc, Ciua - spuse împărăteasa scuturîndu-şi căpşorul arătos -, îţi mulţumesc mult - repetă. Şi izbucni subit în rîs. începu din nou să ningă şi o rafală de vînt rece mătură grădina. Cerul se întunecă.

- Dar ce să fac cu ea? - strigă grădinarul cel tînăr.

- Oare ce-ai mai putea face acum cu ea? - rîse împărăteasa şi o porni în grabă spre palat. Se duse direct la poetul curţii. Maestrul Vang şedea îngîndurat în odaia lui, lucra de zile întregi la poemul a cărui temă era miracolul.

- însă niciodată să nu uiţi un lucru, maestre Vang! - tăbărî asupra lui împărăteasa. Bătrînul ridică mirat din sprîncene. Oare care ar putea fi acel aspect pe care l-a scăpat din vedere?

- Lipsa de atenţie! - rîse împărăteasa, şi îl şi lăsă pe bătrîn singur, ca să poruncească slugilor să încingă, de îndată, toate sobele.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara