Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Două expoziţii centenare la Muzeul din Philadelphia de Edward Sava

Izolat de restul cetăţii, adăpostit de o clădire neoclasică, moştenire a expoziţiei sărbătorind centenarul Statelor Unite (1876), Muzeul de Artă din Philadelphia, una dintre cele mai prestigioase şi bogate instituţii culturale americane, s-a angajat recent pe drumul unor transformări fără precedent.

Este vorba în primul rând de o extindere radicală a spaţiului expoziţional, prima în ultimii 80 de ani. În septembrie 2007, o anexă, purtând numele donatorilor, Ruth şi Raymond Perlman, a fost inaugurată la mică distanţă de clădirea principală a muzeului. Exteriorul clădirii a fost refăcut în stilul Art Deco, dominat de figuri alegorice, al construcţiei originale din 1927. Interiorul, în schimb, a fost transformat de echipa arhitectului new yorkez Richard Glickman într-un spaţiu modern, scăldat în lumină naturală.

De-a lungul culoarului principal şi în galeriile adiacente sunt reunite desene, gravuri, fotografii, textile, sculpturi care n-au putut fi expuse până acum din cauza lipsei de spaţiu. Mici expoziţii - O conversaţie în trei dimensiuni, Peisajele fotografice ale lui Anselm Adams - pun în valoare faţete mai puţin cunoscute ale unei colecţii de dimensiuni enciclopedice, renumită în primul rând pentru lucrările de artă europeană a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea sau pentru mobilierul american din epoca colonială.

Instituţia a fost constant implicată într-un foarte interesant program de expoziţii temporare. Retrospective de mari dimensiuni dedicate unor personalităţi ale artei europene - Cézanne, Brâncuşi, Delacroix, Van Gogh, Henry Moore, Chirico, Dali, Jacob van Ruysdael, Renoir - au fost doar câteva dintre manifestările de succes din ultimii 10-15 ani.

O serie de alegeri recente par a fi mai "îndrăzneţe", propunând subiecte care nu sunt apriori aducătoare de public... În 2007, o expoziţie superbă a fost dedicată caligrafiei, poemelor şi peisajelor cuplului Ike Taiga şi Tokuyama Gyokuran din Japonia secolului al XVII-lea... O alta, operei - textile, desene, sculpturi - artistului contemporan sud-african William Kentridge.

La începutul acestui an, muzeul a sărbătorit centenarul naşterii unor creatoare remarcabile - Lee Miller şi Frida Kahlo - care au nu puţine lucruri în comun, de la amănunte biografice la atitudini faţă de viaţă şi artă... O relaţie specială cu un tată preocupat de fotografie... O copilărie marcată de accidente tragice - poliomelită în cazul lui Kahlo, viol în cazul lui Miller... În general, o biografie atât de aventuroasă şi plină de convulsiuni, încât transcende, ca şi o bună parte a operei lor, limitele plauzibilului... Un feminism militant exacerbat de nevoia de a izbândi într-o lume dominată de bărbaţi... Intrarea în lumea artei în umbra unor personalităţi puternice - Man Ray, respectiv Diego Rivera - urmată de o carieră în care independenţa artistică, alături de cea personală au fost mereu păzite cu străşnicie...

Opera lui Miller a fost practic uitată până în 1977 când, la moartea mamei sale, Antony Penrose a descoperit mii de negative şi fotografii ascunse sau abandonate în podul fermei familiei din Sussex. Până atunci, numele americancei fusese legat de cariera ei de model, de fotografiile lui Edward Steichen pentru revista "Vogue", de portretele pe care i le-au făcut Picasso, Ray, Cocteau. Chiar şi astăzi te întrebi, după numeroase studii şi expoziţii dedicate fotografiilor realizate de ea, în ce măsură imaginile lui Lee Miller eclipsează imaginile de Lee Miller.

Chiar dacă a fotografiat mult şi variat, Lee Miller a produs negative viabile din punct de vedere artistic mai ales în decursul a două dintre multiplele ei "vieţi": la Paris, sub egida lui Man Ray, la umbra mişcării suprarealiste şi în perioada celui de al Doilea Război Mondial, când a fost una dintre puţinele femei corespondent de război. Cu mici excepţii - Portretul spaţiului, în care deşertul este văzut printr-un geam spart - ceea ce a produs în timpul "exilurilor" maritale din Egipt sau din provincia britanică are cel mult un interes documentar.

La Paris, ca elevă, iubită şi muză a lui Man Ray, Miller se joacă cu timpi de expunere, bântuie oraşul în căutarea unor coincidenţe vizuale absurde, "dăltuieşte" nuduri care prefigurează arta lui Edward Weston, îşi cizelează simţul înnăscut pentru plasarea modelelor în spaţiu. Mai târziu, în fotografii din timpul bombardamentelor asupra Londrei - o maşină de scris distrusă, un manechin într-o grămadă de moloz - artista îmbină absurdul şi detaşarea calculată a imaginilor suprarealiste cu o sensibilitate ieşită din comun.
În pofida atracţiei pe care o exercită, este greu de spus că imaginile lui Lee Miller n-ar fi putut fi concepute de altcineva. Aproape fiecare pictură a Fridei Kahlo este însă uşor de recunoscut şi asta nu numai din cauza celebrelor sprâncene împreunate care apar mereu într-o operă dominată de autoportrete.

Şi pentru Kahlo suprarealismul a fost una dintre influenţele majore.

Distorsionarea realităţii nu este însă niciodată artificială, căutată, rezultat al unor experimente. Simbolurile şi alegoriile sunt mereu clare, direct legate de experienţe tragice - accidentul de omnibus care i-a afectat grav coloana vertebrală, relaţia furtunoasă cu Diego Rivera - opinii politice sau presiunea dublei ei moşteniri, europeană şi mexicană... ŤNu am pictat niciodată visuri; am pictat doar propria mea realitateť declara la un moment dat artista.

Ceea ce face interesantă creaţia lui Kahlo este abilitatea ei de a transforma simboluri în metafore. În autoportretul purtând titlul Coloană ruptă (1944), bustul dezgolit, marcat de cuie, strâns în curele medicale, este despicat, lăsând să se vadă o coloană ionică ruptă. Unind corpul uman şi arhitectura, rana şi peisajul sterp, simboluri cristice şi sugestii sexuale, suferinţa şi exorcizarea ei prin artă, imaginea nu stârneşte compasiune, ci admiraţie pentru o forţă de caracter ieşită din comun... În "Cele două Fride", dublul autoportret pictat în 1939, anul divorţului de Rivera, două personaje în mărime aproape naturală sunt aşezate în prim-plan. Prima dintre "gemene" poartă un costum popular din zona Tehuantepec. Cealaltă, o rochie victoriană. Figurile sunt unite printr-o arteră care trece prin inimile expuse. Firul vieţii porneşte din­tr-o miniatură cu portretul lui Diego Rivera pe care o ţine Frida cea indigenă. Celălalt personaj taie artera cu o foarfecă, mânjindu-şi rochia albă cu sânge...

Structuri simetrice şi opoziţii binare - masculin-feminin, soare-lună, intern-extern, viaţă-moarte - apar frecvent în lucrările Fridei Kahlo. În Diego şi Frida, Kahlo alătură două jumătăţi de chip, cu trăsăturile ei şi respectiv ale lui Rivera, sugerând că nici unul dintre ei nu reprezintă un întreg în absenţa celuilalt. Compoziţia este însă voit stângace, semn al unei fuziuni dorite, dar nereuşite.

Într-o perioadă în care colegii ei de generaţie şi de convingeri politice pictau uriaşe fresce revoluţionare, Frida Kahlo a fost interesată mai degrabă de mici picturi votive de la începuturile artei hispano-americane. Artista invocă nu de puţine ori aceste imagini populare reprezentând catastrofe şi vindecări miraculoase în lucrări complexe precum Spitalul Henry Ford (1932) sau Sinuciderea lui Dorothy Hale (1939).

Opera lui Kahlo implică influenţe de la Bosch la Rousseau Vameşul şi de la portretele Renaşterii italiene la cele pictate de Christian Schad şi de alţi membri ai mişcării "Neue Sachlichkeit". În primul rând însă, artista s-a considerat continuatoarea unei tradiţii culturale, pe care ea o numea Ťmexicanidadť, ce sintetiza simboluri premergătoare cuceririi spaniole cu altele, europene şi catolice. Semnele mexicanităţii apar mereu nu numai în pictura ei, dar şi în viaţa de fiecare zi, în bijuteriile pre-columbiene, în pieptănătura tradiţională, în rochiile din regiunea Tehuana pe care le purta cu obstinaţie... În Doica mea şi cu mine (1937), un prunc cu trăsăturile artistei mature este hrănit la sânul unei Madone cu tenul întunecat şi mască de genul celor aparţinând culturii Teotihuacan în loc de chip... În Autoportret la graniţa dintre Mexic şi Statele Unite (1932), Frida, într-o rochie elegantă, roz este în centrul imaginii, ţinând în mână un mic steag mexican. O jumătate de tablou descrie un peisaj industrial dominat de furnale şi fum. Cealaltă prezintă o civilizaţie milenară, cu un templu uriaş aflat sub oblăduirea soarelui şi a lunii, cu mici statuete în stilul Jalisco sau Nayarit. Mai important, cu flori şi legume colorate ale căror rădăcini expuse sug energie dintr-un pământ plin de sevă în timp ce "dincolo" vezi doar proiectoare şi megafoane din care atârnă fire electrice lipsite de viaţă.

În prefaţa la prima ei expoziţie personală, de la Galeria Julian Levy din New York (1938), André Breton caracteriza pictura lui Kahlo drept Ťo panglică în jurul unei bombeť, omagiu "suprarealist" adus unei creaţii foarte personale. Există o prejudecată care susţine că succesul de care s-a bucurat şi continuă să se bucure arta lui Kahlo este unul conjunctural, legat nu de valoarea şi originalitatea creaţiei ei, ci, ca şi în cazul lui Lee Miller, de atracţia publicului pentru biografia unor artişti "blestemaţi" pe de o parte şi de avansurile fără precedent ale mişcării feministe pe de alta.

Nimic nu este mai departe de adevăr.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara