Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Două citate de Dan Stanca

Îmi aşez ceea ce urmează pe două citate ca pe doi stâlpi care susţin o construcţie înainte de prăbuşire. Extrasele sunt din Răscoala şi din Dumnezeu s-a născut în exil. Rebreanu şi Vintilă Horia, autori din generaţii diferite, cu destine diferite, dar ale căror gânduri vin unele spre altele şi ne ajută pe noi, cititorii lor, să reflectăm cu acea doză de amărăciune care, paradoxal, ne înseninează.

Primul citat este îndeobşte cunoscut şi, cred, de multe ori folosit. Este chiar începutul romanului prin care Rebreanu lansa de fapt o provocare teribilă tuturor, dar mai ales lui însuşi, acela care în faţa Academiei ţinuse un elogiu tocmai ţăranului român. Iată cum sună, deşi aproape că-l ştim pe de rost. „Dumneavoastră, nu cunoaşteţi ţăranul român, dacă vorbiţi aşa! Ori îl cunoaşteţi din cărţi şi din discursuri, şi atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiţi martir, când în realitate e numai rău, şi prost, şi leneş!”

Al doilea citat: „Trebuie să fii ori inconştient, ori favorit al regimului ca să nu doreşti o schimbare, ca să nu-ţi dai seama de un lucru foarte grav: că am pierdut orice libertate şi că ajunge un cuvânt rostit de un sclav la urechea poliţiei ca să-ţi pierzi averea şi viaţa.”

Ce au în comun aceste două texte? În aparenţă nimic. Dar pe dedesubt mesajele se întâlnesc şi ne fac să tremurăm. Rebreanu, când a găsit de cuviinţă să ofere romanului său un asemenea debut, nu punea doar în gura unui personaj, acel arendaş, Rogojinaru, respectivele cuvinte. De fapt, e vorba de mult mai mult. Şi Goma într-unul din romanele sale „negativiste” spulbera mitul ciobanului mioritic. Nu avem de-a face cu acel caracter contemplativ, cu ochii în stele şi cu sufletul ofrandă Celui de Sus, ci cu o brută, care râgâie, înjură, îşi eliberează periodic intestinele şi cam atât. Toţi „autohtoniştii”, iubitori de neam, se pot îngrozi, dar lucrurile prezentate într-o lumină aprigă aşa stau şi nu altfel.

Probabil că adevărul este pe undeva la mijloc. Ţăranul român nu a fost nici rău, nici bun, a fost doar o fiinţă care avea nişte reguli precise de viaţă. Smuls de comunism din datină, din pravilă, din matca sa seculară, şi aruncat la oraş unde nu s-a putut integra, a intrat pe un făgaş care a alterat şi acea minimă compoziţie dumnezeiască ce se afla în sufletul său. Oricum, şi înainte de 1945, el suferise destule modificări şi nu mai era icoana la care se închinau idealiştii. Dar, odată cu intrarea într-un proces forţat de industrializare, ţărănimea noastră nu a mai putut fi ceea ce, cât de cât, mai era.

Evident, spun nişte banalităţi, dar miza este cu totul alta. Ajungem astfel la cel de-al doilea citat. E de ajuns un cuvânt rostit de un sclav la urechea poliţiei... Cine este acest sclav? Vintilă Horia, vorbind mai jos despre „pacea fricii”, se referă la acea pax romana a lui Octavian Augustus, dar în realitate el avea în vedere vremea contemporană, dictatura proletariatului şi în general orice tip de societate care urăşte elitele. „Sclavul” său este de fapt ţăranul rău, prost şi leneş pe care partidul comunist l-a scos din ograda sa, l-a adus la oraş unde individul nu avea chef să muncească şi atunci, de la sine înţeles, ajunge turnător, delator, lucrător al Securităţii. Şi nu e vorba aici că acela turnat ar fi neapărat burghez sau moşier, ci e vorba de ORICE fel de intelectual care înoată împotriva curentului. Şi acum avem printre noi destui „sclavi” care şoptesc la urechea stăpânului vrute şi nevrute. Şi acum sunt destui aceia care vor nivelarea, omogenizarea, aplatizarea, care trăiesc cu pretinsul ideal al „omului recent” despre care într-un mod diabolic spun că este „omul decent”. Şi că noi, cei exaltaţi, am aparţine, cică, unei tipologii patologice...

În asemenea condiţii, toate mi se învârt în cap. E suficient să mergi la orice oră prin oraş, să intri în Mall-uri, să te urci în autobuz şi doar rotindu-ţi privirea descoperi atâtea figuri alienate, robotizate, adevărate „cadavre vii” cărora dacă le adresezi vreun cuvânt se uită la tine ca la un extraterestru. Sau se consideră ofensaţi. În mod cert, mai mult de jumătate dintre cei care navighează străini de ei înşişi prin societatea noastră, dacă ar avea posibilitatea să se încadreze într-o nouă divizie a Securităţii, nu ar pregeta. Ar face aceasta cu inima larg deschisă, ar crede că în felul acesta ar căpăta un scop în viaţă, nici o ezitare, nimic...Pe de o parte aşadar trăim într-o apatie vecină cu nefiinţa, pe de alta răul ne ispiteşte şi ne lipseşte tocmai cadrul legal pentru a acţiona într-o asemenea direcţie. Ţăranul rău al lui Rebreanu este de fapt românul acestor vremuri. Sclavul lui Vintilă Horia este acelaşi român contemporan.

La Paşti, am fost uimit de ceea ce nu credeam că e posibil. O propagandă religioasă împinsă la extrem... Prin atâtea canale ale mediei ni s-a vorbit despre Hristos, despre Patimi, despre Înviere, ni s-a spus de un milion de ori „Hristos a înviat” încât am intrat într-o saturaţie până la asfixie. Sensul misteric al respectivei formule s-a pierdut, aşa încât, odată fiind salutat cu minunata formulă, nu m-am putut abţine şi i-am aruncat-o în faţă „credinciosului”: de unde ştii?

Formalismul românului este teribil. Mergem la biserică aşa cum am merge la piaţă. Nu trăim nici o emoţie, doar ne facem datoria. Pe timpul comunismului, când spuneam „Hristos a înviat”, păstram în mesaj o forţă subversivă faţă de ordinea ateistă împrejmuitoare. Acum, când aceleaşi cuvinte apar pe buzele rujate ale crainicei, ne vârâm vată în urechi ca să nu le mai auzim.

Fără să vreau, mă întorc în urmă cu un veac şi-mi dau seama că într-o societate pravoslavnică precum cea rusească de atunci, liturghiile vuiau, bisericile erau înţesate de norod, metanii se ciocneau de alte metanii, şi cu toate acestea nu s-a putut face nimic pentru a opri tăvălugul bolşevic. Iată că stavila nu a funcţionat. Ce a însemnat aceasta? Că între un Destin suprem şi strădaniile unite ale oamenilor de-a salva tradiţia primul a biruit. Şi noi acum o facem pe credincioşii, ridicăm o măreaţă catedrală cum nu au văzut cerul şi pământul, dar suntem în stare să oprim răul care mocneşte şi aşteaptă asaltul final? Întrebare, desigur, naivă...

Ştiu ce mi se poate obiecta. Ţăranii ăştia răi care au ajuns la oraş şi s-au mârlănizat sunt aceiaşi care tot acum o sută de ani intrau în război şi treceau munţii pentru eliberarea Transilvaniei. Aceiaşi ţărani, acum 75 de ani, treceau Prutul pentru a elibera Basarabia şi Bucovina. Or fi fost ei cum zice Rebreanu, dar în momente cruciale au primit cu entuziasm ordinul mobilizării şi şi-au jerfit viaţa. Aşa ceva nu poate fi uitat sau neglijat. Probabil şi în zilele acestea, strânşi cu uşa, ajunşi la ananghie, am găsi resurse pentru a ne trezi din somnolenţă, aşa cum a fost bunăoară în decembrie 1989, doar că trezirile acestea, să zic aşa, sunt de scurtă durată. Sentimentul comunitar pierde repede în faţa beneficiului individual. Eroismul în sensul evidenţiat de Thomas Carlyle e sufocat de confortul păcii unidimensionale. Pax romana şi pax americana, aflate pe paliere diferite, astfel corespund. Neagu Djuvara îl laudă pe Tocqueville fiindcă acum mai bine de două sute de ani formula o profeţie uimitoare privind cele două puteri ale lumii care se vor impune în viitor. Una era Rusia, – ceea ce într-un fel, arată istoricul nostru, era previzibil având în vedere potenţialul ţării –, dar ca să spui atunci despre o mână de colonii de la capătul lumii, care abia-şi câştigaseră independenţa, că vor reprezenta puterea puterilor era prea de tot. Ceea ce s-a petrecut şi a adeverit geniul clarvăzător al aristocratului francez. Dar pe de altă parte, nu avem acum cititor care să vorbească despre sfârşitul aceleiaşi puteri...

Într-adevăr, mai greu decât poet pe lumea asta este să fii profet. Poezia e o profeţie castrată. Cuvintele frumoase ucid nervul viziunii. Dacă tu, autor, nu crezi în „metafora” ta, atunci cine să creadă? Dar credinţa duce la profeţie. De aia nu putem să credem. Tot Neagu Djuvara în prelegerea sa despre războiul de 77 de ani şi premisele hegemoniei americane arată că o civilizaţie nu poate dura mai mult de cinci secole. Şi-i dă ca exemplu pe romani, pe otomani... În asemenea condiţii, aşadar, am mai avea de furcă. Doar că timpul se scurtează. Faţă de civilizaţia egipteană, cea romană a durat mult mai puţin. Şi probabil tot aşa, faţă de aceasta din urmă, cea americană va avea o viaţă şi mai redusă.

Viitorul e citit noaptea, în tăcere şi în anonimat. Oare cine din generaţiile următoare va privi scutul antirachetă de la Deveselu ca pe un vestigiu al unui timp surpat în neant? Şi care sclav va fi atunci împărat?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara