Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Două chipuri ale Egiptului de Grete Tartler

În discursul de laureat Nobel, Naghib Mahfuz (1911-2006) se autodenumeşte „fiul a două civilizaţii, faraonică şi islamică”. Cele două volume recent traduse la Editura Humanitas Fiction ilustrează această dublă direcţie.
Prolificul prozator, dramaturg şi ziarist, descris de Edward Said ca „incomparabil autor al Egiptului”, iar datorită proiectului său de a acoperi întreaga istorie a ţării sale printr-un ciclu de câteva zeci de romane, chiar ca „Balzac al Egiptului”, şi-a vădit din tinereţe pasiunea pentru istoria antică. Chiar el povesteşte cum, copil fiind, obişnuia să viziteze foarte des împreună cu mama sa Muzeul de Egiptologie; iar printre primele lucruri pe care le-a publicat se numără o traducere despre istoria Egiptului de James Baikie. Romanul Rhadopis din Nubia (Radubis), tradus de Irina Vainovsky-Mihai, arabistă şi scriitoare de prestigiu, cu o frază curgând în ritmurile admirabil şlefuite ale originalului, al cărei talent l-am admirat deja în dificilele (stilistic) cărţi ale lui Rawi Hage, face parte dintr-o suită de trei scrieri din 1939-1944. După cum lămureşte chiar autorul, acea perioadă a „sentimentelor naţionaliste” a reaprins interesul pentru istoria veche. Cele trei romane sunt consacrate unor teme dominante în literatura arabă: destinul, războiul şi iubirea; între ele, Rhadopis este romanul consacrat iubirii.
Cine se aşteaptă la o variantă romanţată a „vieţii de toate zilele în Egiptul faraonic” va fi surprins să descopere altceva: o ţesătură intens psihologică, în stil mai degrabă occidental. Tânărul faraon Menenra, intolerant şi lacom, cade pradă iubirii pentru frumoasa dansatoare nubiană al cărei nume dă titlul cărţii. Cititorul e tentat să caute un subtext autobiografic, mai ales că Naghib Mahfuz a fost în prima parte a vieţii influenţat de Salama Musa, maestrul arab al autobiografiei (alături de Taha Huseyn). Însă chiar dacă sentimentele descrise atât de furtunos nu sunt referiri la propriile trăiri ale – pe atunci – tânărului Naghib Mahfuz, ci reiau doar clişeele cântării iubirii, Menenra ilustrează virtuţile şi defectele oricărui egiptean: „E iubăreţ şi risipitor, îi place măreţia şi se stârneşte din senin ca furtuna” „Şi ce-i de mirare? Nu sunt toţi egiptenii iubăreţi şi risipitori, nu le place tuturor măreţia? De ce Faraon ar fi altfel?” Rhadopis e descrisă în genul poeziei clasice („obrajii ca doi trandafiri abia înfloriţi, iar gura delicat întredeschisă îi dezvăluia dinţii asemeni unor petale de iasomie licărind la soare sub o boltă de garoafe”), dar conversaţiile celor doi îndrăgostiţi, sau cele surprinse în salonul dansatoarei etc., vădesc situarea în contemporaneitate. De altfel, şi conflictul cu preoţii, cărora Faraon vrea să le ia pământurile, ilustrează o abordare modernă, neobişnuită într-o civilizaţie a dominanţei teologice. Totuşi nu lipsesc marile embleme ale acestei uriaşe lumi antice, şoimul, pasărea lui Horus (chiar şi Ba, sufletul, e înfăţişat sub chip de şoim), aurul ca metal al zeilor, săgeata (cu care e ucis Menenra) ca exprimare a puterii divine; nu lipsesc procesiunile religioase, intrigile, scrisorile şi soliile (regii din Orient îşi scriau des) şi nici referirile la magie, pe care Herodot o considera principala „specialitate” egipteană: o vrăjitoare-ghicitoare, sandala de aur pe a cărei talpă e gravată imaginea cavalerului ce va fi supus, otrava finală.
Cine caută însă mai cu seamă magie, ginni, retorică orientală (talentul care-l poate scăpa pe povestitor de la moarte), atmosfera basmelor arabe şi „dimensiunea islamică” a Egiptului, le va regăsi mai degrabă în celălalt roman de Naghib Mahfuz, tradus de Mihai Pătru (care a avut de înfruntat în acest text şi nonşalanţa dialectală a autorului): O mie şi una de nopţi şi zile (Layali alf layla). Tradiţia spunerii de poveşti e o direcţie pe care autorul a exploatat-o din plin şi în alte cărţi ale sale, fiind un – să-i spunem ca în zilele noastre – brand al pătrunderii culturale arabe în Europa. Dar sub întâmplările care se precipită după ce Şeherezada a încetat să povestească, fiind deja salvată de la moarte şi menită să se bucure de schimbarea firii sultanului, se întreţes problemele contemporane ale Egiptului în care trăia Naghib Mahfuz. Poveştile ei se „mută” în realitate şi redevin viaţa de toate zilele. Nebuni în loc de înţelepţi, crime în loc de judecăţi corecte, minciuni, transformări de psihologii (în haina „prefacerilor” puse la cale mai ales de doi ginni răutăcioşi, Qamqam şi Sinjam), duplicări de personalitate, dialoguri alerte şi pline de referiri intertextuale probabil nu uşor de urmărit pentru un necunoscător al tradiţiei arabe, toate acestea fac din O mie şi una de nopţi şi zile o densă viziune comparativă a realităţii, care stă în relativitatea adevărului. „Nu există cale de a ajunge la adevăr şi nici cale de scăpare”, conchide Abdullah cel Sănătos.

Naghib Mahfuz, O mie şi una de nopţi şi zile,
traducere din arabă (Egipt) şi note de Mihai Pătru,
Bucureşti: Humanitas Fiction, 2008.

Naghib Mahfuz, Rhadopis din Nubia,
traducere din arabă de Irina Vainovsky-Mihai,
Bucureşti: Humanitas Fiction, 2011

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara