Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Două atentate de Dan Stanca

Poate aceste rânduri ar trebui scrise de domnul Lucian Boia şi nu de mine, scriitor fără pregătire de specialitate, care, precum o jivină, se orientează în istorie doar după simţul mirosului. Dar, cum se spune, fără fler degeaba avem mintea doldora de cunoştinţe. Suntem ca o sobă ticsită cu lemne şi cărbuni, dar din care lipseşte scânteia care să aprindă focul. Totul e la rece, pe uscat, fără căldură şi, mai grav, fără lumină. Uneori intelectualul trebuie să capete instincte animalice pentru a ieşi din carcasa propriei culturi. La ce bun sumedenia de informaţii dacă nu desluşim acei vectori care pun în mişcare atât sferele uriaşe, cât şi globulele gingaşe ale sângelui nostru! Chiar, la ce bun?

Ceea ce s-a întâmplat la Ankara prin asasinarea ambasadorului rus ne-a lăsat cu gura căscată, pentru ca imediat să exclamăm şi să facem ochii cât cepele: ăsta e pretext de război! De la sine înţeles, gândurile ne-au zburat în urmă cu un secol când tot un atentat a pus pe roate maşinăria infernală cunoscută azi sub denumirea de La Grande Guerre. Tot un atentat a avut loc şi atunci, tot un demnitar cu rang înalt a fost ucis, doar că lumea în acea vreme era cu totul altfel construită. Iar diferenţa nu constă atât în teama faţă de un nou război, cât în ceea ce cumplit de desuet sună: sentimentul onoarei. Ce a fost acum o sută de ani? Omorârea prinţului moştenitor al tronului habsburgic a atras din partea imperialilor o mânie formidabilă, concretizată în nişte cereri foarte dure către guvernul de atunci de la Belgrad. Sârbii au înghiţit tot, mai puţin cererea ca anchetarea teroriştilor vinovaţi de atentat să fie făcută de austrieci. De aici a început nebunia... Să ne închipuim că acum Putin i-ar cere lui Erdogan ca tot cazul să fie preluat de autorităţile ruse. Ce ar fi? În primul rând Putin nu ar face aşa ceva fiindcă există formula de compromis a colaborării, apoi, în pofida coroanelor de flori depuse la sicriul nefericitului diplomat şi decernării titlului post mortem de erou al ţării, nimeni nu are de gând să-şi bată cuie în talpă. Ne-am fript cu două războaie, suflăm şi în iaurt! Istoria confruntărilor dintre ruşi şi turci domină însă veacuri. Noi am pierdut Basarabia tot în timpul unui asemenea conflict de la începutul secolului XIX. Ambiţia ruşilor de-a avea ieşire spre mările calde este tot centenară, şi atunci? Nici un atunci. Concret, nimeni nu mişcă în front şi actuala „pace rece”, cum se spune, nu are moarte. Evident, e bine că-i aşa, dar ca nişte curioşi veşnic nemulţumiţi scormonim până la capăt. Eu unul, naiv şi imprudent, nu cred că aici e vorba de NATO, că turcii fac parte din organizaţie etc., că ne ţâţâie fundul de spaima războiului nuclear, iar etc... Bineînţeles, sunt şi astea cu vârf şi îndesat, dar, am amintit, pe plan subtil, în profunzimea fiinţei noastre morale situaţia e cu totul alta decât acum un veac. Neagu Djuvara a spus în nenumărate rânduri că oamenii de acum nu mai sunt aceiaşi ca bunicii şi străbunicii lor. Am pierdut ceva esenţial şi acest „esenţial” este tocmai sentimentul onoarei. Nu înseamnă că dacă mâine Rusia ar ocupa Turcia, cum a făcut în 1979 cu Afganistanul, ar arăta că are onoare. Nici pomeneală, poate lucrurile ar sta chiar pe dos, deoarece, josnic, ar profita de un prilej servit pe tavă pentru a-şi pune în aplicare planurile de expansiune. OK, întrebaţimă: Dar bine, omule, nu a fost şi în 1914 la fel? Nu au pornit ruşii mobilizarea întrucât sperau să-şi întindă influenţa asupra Europei Centrale? Nu profitau şi ei de un pretext? Din punct de vedere strict materalist, da. La urma urmei, tratatul de alianţă de atunci dintre Rusia şi Serbia era bun tocmai pentru aşa ceva sau, în alt sens, putea fi ignorat pentru a nu stimula vâlvătaia. Dar asta, încă o dată, e o judecată tipic materialistă, decisă prin raportul dintre interesele puse la bătaie. Oamenii însă, mai ales dacă sunt nobili şi au o fibră aristocratică, nu pot fi dirijaţi doar la acest nivel. Există, repet, onoarea care aruncă în aer silozuri de gândire chibzuită şi prudentă. ONOAREA. Ţarul Nicolae al doilea a întârziat semnarea ordinului de mobilizare cât a putut, până spre orele patru după-amiaza. Era 1 august, zi fierbinte, toropitoare, mâna lui tremura însă, fiindcă ştia că în acel moment îşi semnează şi propria condamnare. Colosul rus, odată scos din bârlog, nu mai putea fi întors înapoi. Ceea ce s-a şi întâmplat. Milioanele de analfabeţi care plecau la război aveau să înveţe să citească un singur cuvânt: revoluţie. Ultimul ţar ştia ce-l aşteaptă, dar avea, hélas, onoare. Era, de fapt, doar el cu îngerul. Generalii care-l zoreau să semneze nu mai existau. Se purtau profan şi de aceea pentru el şi dispăruseră în soarele incendiar de început de august, prima zi din postul Adormirii Maicii Domnului. Ţarul avea de luat o hotărâre care privea destinul omenirii, dar, în primul rând, destinul personal. Nu a judecat egoist, a judecat prin raportare la Dumnezeu. Şi a mai simţit că din cer coboară o somaţie teribilă care cerea milioane şi milioane de jertfe. Şi mai ales pe a lui...

Vreţi acum să vă amuzaţi un pic? Vi-l imaginaţi pe Putin într-o asemenea ipostază? Mie, unuia, numai o asemenea propunere îmi declanşează o poftă formidabilă de râs. Atunci, în 1914, începea un post. Acum eram la încheierea unui alt post, cel al Crăciunului. Sunt, aşadar, o serie de similitudini. La zece zile de la atentat mai are loc şi prăbuşirea în Marea Neagră a avionului plin de corişti. O fi asta simplă coincidenţă sau asistăm la o suită de provocări? Cine pe cine provoacă? Cu riscul să fiu socotit obscurantisto-fundamentalist spun că acţionează nişte forţe necunoscute cu scopul de-a ne disloca din ceea ce inspirat numim „pacea rece”. Dar, să nu fim ipocriţi, şi plăcută. Cu alte cuvinte, oameni îmbuibaţi de consum, cât credeţi că vă veţi mai salva cuibuşorul? Atenţie mare! Papa Francisc în predica sa a folosit o formulă genială: Crăciun ostatic. Aşa e, Crăciunul şi tot ceea ce reprezintă a ajuns captiv propriului nostru fel de-a fi bazat pe confort şi indiferenţă, din când în când scurtcircuitaţi de deviza „dăruieşti şi câştigi”. În asemenea condiţii, Crăciunul chiar că riscă să ajungă numai un târg încărcat de bunătăţi şi profund despiritualizat. De aceea, simplu spus, suntem provocaţi. Deceniul care a precedat războiul nu a fost numit „la belle époque”? Şi epoca asta nu e şi ea „belă”? Sunt vasăzică similitudini. Dar există şi o mare diferenţă cât două oceane puse cap la cap. Nu teama de distrugerile unui nou război ne ţine la adăpost, ci lipsa onoarei împreună cu neputinţa de-a mai crede în sacrificiu. Crăciunul înseamnă intrarea nelimitatului în limitat, ceva de neînchipuit, asta e Întruparea. Învierea, pe de altă parte, reprezintă însă ieşirea din limitat. Prin sacrificiu. Dacă omenirea are acum o gravă deficienţă, aceasta este tocmai neînţelegerea respectivului raport. Pur şi simpu, nu mai vrem să ne depăşim limitele şi trăim doar înăuntrul lor. Sărbătorile şi provocările izbesc neputincioase în pereţii unui intestin rezistent. Îmi pun o sută de perechi de ochelari pentru a desluşi o fisură. Nu văd nimic... La mulţi ani!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara