Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Don Quijote - 400 - Suişul muntelui de Mihai Cantuniari


La sfârşitul anului 1965 şi începutul lui 1966, sub ochii înmărmuriţi ai tânărului student care eram eu pe atunci, doi alpinişti de frunte, pe numele lor Ion Frunzetti şi Edgar Papu, însoţiţi la mare distanţă de doi şerpaşi: María Teresa León ("Cuvânt înainte") şi Ovidiu Drimba ("Postfaţă"), şi-au terminat victorios ascensiunea presărată cu primejdii pe Himalaya literelor hispane, al cărei Everest se numeşte simplu Don Quijote. Cei doi cutezători ofereau culturii române, într-un superb volum bibliofil tipărit pe foiţă de Biblie la Editura pentru Literatură Universală, prima tălmăcire integrală după originalul spaniol. Era, în acelaşi timp, un început şi o culminare, pentru că, rezonabil vorbind, nu se putea prevedea înainte de scurgerea a cel puţin două-trei generaţii reluarea unei întreprinderi atât de riscante, de complicate, de îndrăzneţe. Şi totuşi aceeaşi generaţie, a mea, are acum, după patru decenii, privilegiul neaşteptat, poate nemeritat, de a se bucura de o nouă versiune românească a isprăvilor Cavalerului Tristei Figuri, datorită cheltuirii de sine şi iscusinţei neîntrecutului alpinist care este Sorin Mărculescu, cel niciodată îndeajuns de preţuit pentru toată contribuţia sa la cunoaşterea Barocului literar spaniol.

De la apariţia relativ recentă a strădaniei sale (Cervantes, Don Quijote de la Mancha, în două tomuri, la Editura Paralela 45), am tot aşteptat răbdător recenzii, articole, comentarii, dezbateri, discuţii pro şi contra care fac sarea şi piperul unei apariţii editoriale de o asemenea anvergură. Am aşteptat de pomană. Nimeni; nimic; nicăieri. O tăcere ţiuitoare. Cititorii şi criticii păreau mai degrabă interesaţi de penibila făcătură pseudo-culturală ce se preumblă şi pe la noi din mână în mână intitulându-se găunos şi steril Codul lui Da Vinci de un anume Dan Brown, un piticot scremut pentru care cei patru Evanghelişti

n-au fost decât nişte mincinoşi dovediţi, Părinţii Bisericii - nişte nătărăi interesaţi în ascunderea adevărului, Biserica însăşi - o şleahtă de nemernici protejându-şi interesele chiar şi prin crimă, iar Opus Dei - mâna criminală a detestatei (de el) Biserici. Mişmaşul lui, al cărui unic fundament real este caracterul ambiguu al picturii marelui florentin, urmează punct cu punct toate reţetele şi poncifele pe care mizează grosolana literatură de aventuri de peste Ocean: mister opac, violenţă nemotivată, dedesubturi primejdioase, societăţi secrete, coduri tăinuite, lipsa totală de psihologie, câte un ucigaş psihopat şi câte o cuconiţă isteaţă-foc şi tot atât de apetisantă vertical şi orizontal, care se vădeşte a pogorî chiar din Mântuitorul. Ce diferenţă faţă de savurosul thriller intelectual, european, solar-mediteraneean, al lui Reverte! De când sunt n-am citit o batjocură mai mare la adresa credinţei unui popor ca al nostru de pildă, poate plin de metehne, dar măcar cuvios şi cu teamă de Dumnezeu. Adevăr grăieşte Evanghelia când pomeneşte de lupii în blană de oaie... Oare chiar aşa de rău am ajuns, încât să nu mai discernem, ci să ne dăm în vânt după orice fadă plăcintă americană împănată cu blasfemii?

Dar să lăsăm păcatelor o astfel de "literatură" profund nocivă, despre care plinul de bun-simţ Don Quijote ar fi avut cele mai aspre cuvinte, şi să revenim la Cartea cea adevărată pe care ne-a echivalat-o cu pasiune şi competenţă compatriotul nostru, recunoscând cu toţii că idealul quijotesc este un înalt ideal uman. Piedicile în înfăptuirea lui sunt numai exterioare, nu ţin de discordia dintre sentiment şi raţiune, ca în cazul lui Unamuno. Don Quijote nu poate fi considerat nici mitoman, nici visător diurn, întrucât visul său nu este pasiv, ci se concretizează în fapte: acest şoc peren constituie adevărata substanţă a cărţii, conferă eroului caracterul de simbol al condiţiei omeneşti. De aceea, atât Dostoievski, cât şi Unamuno au dreptate considerând romanul spaniol drept cea mai tristă carte ce s-a scris vreodată. Dar, spunem noi, şi cea mai îndrăzneaţă, de o modernitate năucitoare, de n-ar fi să amintim decât de secvenţa tiparniţei din Barcelona, vizitată de Don Quijote, unde tocmai se tipărea... A doua parte a ingeniosului hidalg don Quijote de la Mancha (e adevărat, falsul Quijote al lui Avellaneda). Jocul acesta baroc, de oglinzi puse faţă în faţă, te trimite cu gândul la stupefiantul tablou al lui Velázquez, Las Meninas. Toate acestea şi multe altele infinit mai importante se regăsesc în excelentul studiu introductiv semnat de magistrul Martín de Riquer. Traducătorul iscusit nici că putea găsi un prefaţator mai competent.

Sorin Mărculescu este un poet. Versiunea lui e absolut nouă, absolut modernă şi, în acelaşi timp, perfect încadrată în tradiţie, precum aceea a unui eremit cistercian lucrând pe un laptop. Imensa documentaţie pe care timp de mai bine de opt ani (minimum, ştiind noi bine ce înseamnă o traducere!) şi-a clădit efortul provine nu numai din sutele, miile de pagini ale bibliotecilor, ci şi de pe Internet. În tot acest deceniu de tăcută trudă benedictină, nefârtaţi de-ai noştri mult mai descurcăreţi au jucat leapşa pe furate, au devalizat o economie naţională şi şi-au clădit averile din fraude. Cunoaşterea perfectă şi foarte nuanţată a limbii române se aliază în cazul său cu îndrăzneli aproape fără precedent, din care unele se vor impune, altele nu. De fiecare dată, însă, traducătorul îşi explică alegerea şi preferinţele, rămânând ca tu, cititorul, să te pronunţi, acceptându-i-le ori ba, dar în cunoştinţă de cauză. Critica universitară (din direcţia aceasta tăcerea e şi mai asurzitoare) va mârâi probabil în surdină, precum câinele grădinarului, care nici nu mănâncă, nici nu-l lasă pe altul să mănânce. Tălmăcirea lui Sorin Mărculescu va rămâne oricum o piatră de hotar în istoria echivalenţelor româneşti ale Marii Opere. Şi va rămâne evidenţa că, în toţi aceşti ani ieşiţi din ţâţâni, cineva a avut incredibilul curaj să facă abstracţie de necazurile şi nevoile ce ne-au îmbătrânit înainte de vreme, de morişca politicianistă hârâind în gol, de VIP-urile de trei lulele avortate de micul ecran, preferând să escaladeze de unul singur masivul muntos şi, ajuns pe creste, să înfigă al doilea steag tricolor.

Am zis eu bine cândva: "de n-aş fi atât de mult Mihai Cantuniari, mi-ar fi plăcut să fiu Sorin Mărculescu".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara