Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Domnul Hermannstadt şi fişierele memoriei de Nora Iuga

Mi se întîmplă de multe ori să mă opresc în faţa unei vitrine cu delicatese şi să privesc minute în şir o bucată apetisantă de foie gras sau o mică piramidă de stridii, un platou cu felii de lacherdă... atunci simt cum căpăcelul glotei se închide şi pe culoarul liber al esofagului alunecă uşor un dumicat de o indicibilă savoare (cum să începi în felul ăsta o recenzie?), dar, după ce îmi astîmpăr pofta în gînd, plec sătulă şi fericită. Aşa citesc eu o carte. Am recurs la introducerea asta excentrică, pentru că mie detaliul ascuns şi semnificativ, închipuitul, presupusul, îmi stârneşte adevărata poftă şi mi-o şi astîmpără... consum ipoteze. |sta e dialogul meu cu cărţile şi, totuşi, nu sînt în stare să scriu o recenzie ca la carte. Impulsul de a vorbi azi despre unul dintre cei mai atipici scriitori germani din România ultimilor cincizeci de ani care, în mod aproape paradoxal (unii ar spune sinucigaş), a ales să rămînă „în cea mai urîtă şi coruptă ţară din Europa”, după unele afirmaţii, deşi Germania l-ar fi primit oricînd cu masa întinsă, mi-a venit, nu ca o decoraţie pentru fidelitate, ci printr-o coincidenţă. El n-a făcut niciodată vreo bravadă din asta şi nici eu nu port eşarfe tricolore la gît. Dar ce m-a dus azi cu gîndul la Joachim Wittstock? Vorbeam pe o terasă, la o cafea, cu Octavian Soviany, despre acei scriitori ubicui care trăiesc trecutul ca pe un prezent continuu. Tocmai citisem cartea scriitorului sibian Die blaue Kugel (Bila albastră). Titlul m-a trimis imediat la Bila vrăjită a australianului Patrick White, care mi-a arătat prima dată realismul magic. Octavian urma să plece la Braşov, oraşul lui natal, unde nu mai călcase de ani buni, şi-mi mărturisea contrariat că nu simţea nici o emoţie, cel mult o vagă nostalgie. Mi-am amintit brusc de conversaţia mea de anul trecut de la Reşiţa cu Joachim Wittstock. Povestea că se afla într-o călătorie cu un prieten şi, decum au pătruns în spaţiul german, acesta a început automat, ca la un consemn, să vorbească nemţeşte. Mi-a explicat atunci că locul îţi impune limba lui. M-am gîndit mult la explicaţia asta. Ce însemnătate are locul asupra noastră şi cum acţionează el asupra structurii genetice; poate că şi prea mult uzitatul şi uzatul de-acum „l’éternel retour” nu face decît să confirme acelaşi lucru. De ce o fi rămas scriitorul german Joachim Wittstock care-şi scrie cărţile în limba germană într-o ţară în care nu se citesc cărţi scrise în limba germană? Fără îndoială că este o specie rară, un fel de Archeopterix care a supravieţuit epocii glaciare. S-a refugiat prin depozitele bibliotecilor ca un arhivar, a cercetat manuscrise, incunabule, cărţi roase de vreme cu facsimile în alfabet gotic,acte de vînzare-cumpărare, numiri în înalte demnităţi, a pătruns „travestit” prin loji masonice, a privit pînă la identificare portretele reprezentanţilor marii burghezii din acel Hermannstadt, durat de breslele înaintaşilor,încă de la sfîrşitul sec. 12, a răsfoit păduri de arbori genealogici ai familiilor care au dus faima burgului transilvan pînă la Viena Mariei Thereza şi a Împăratului Joseph al II-lea... şi, nu de puţine ori, în excepţionalele portrete, făcute de scriitor acelor bărbaţi, întro impecabilă limbă germană fără vîrstă, în care strecoară din cînd în cînd o vagă aluzie ironică, nu poţi să nu identifici autoportretul autorului. El îmbină întro perfectă simbioză cercetătorul, istoricul, memorialistul, cu detectivul - care, mînat de o prezumţie inexplicabilă caută obsedat urmele unei bănuite spînzurători Bußwinkel (Colţul penitenţei) - sau cu lunatecul sublim, băiatul din povestirea Zaunholzgasse (Strada Joagărului), căţărat pe-un gard înalt de unde cade, spunîndu-le celorlalţi că a privit în cer şi toţi îşi bat joc de el. Ca în mai toate textele acestui prozator, semnificatul iese din corsetul semnificantului.
În Bila albastră istoricul se dăruieşte cu voluptate cercetării trecutului, urmărind pas cu pas destinul (coridorul imaginar) – cum inspirat îl numeşte Wittstock însuşi al familiei Hochmeister care a dat animatori culturali, tipografi şi comercianţi de vază, lăsîndu-ne să descifrăm pe acest coridor ravagiile istoriei „la grandeur et la decadence” a unui Hermannstadt, aparent apus, pe care saşii ardeleni, rămaşi în ţară, nu încetează să-l arate Occidentului, ca pe o emblemă de cinste şi demnitate, imposibil de şters de pe harta României.
De ce Bila albastră? Acest autor nu este un postmodern. Unul care trăieşte într-un „trecut continuu”, un ins a cărui dimensiune principală e „memoria” condamnat să care cu el un sac de vechituri tot mai greu, nu poate fi postmodern. El trăieşte în lumea lui, nu a contemporanilor săi, de aceea recurge la simboluri, la parabole, în buna tradiţie a înaintaşilor, cînd literatura mai era literatură, cînd întîmplările nu erau simple coincidenţe, cînd ni se dădeau semne, eram preveniţi; probabil,că şi viaţa comunităţilor umane primea avertismente încă de la prima carte a lui Joachim Wittstock, Karussellpolka, ai impresia că te afli sub un puternic reflector premonitoriu; mă refer la exodul germanilor din România. Dar cine mai ţine azi cont de avertismente? „Negustorul scoase din geanta aflată la îndemînă un etui şi luă din el o bilă. Mîna lui Neumaier o cuprinse lejer. Diametrul avea probabil doi ţoli, după unitatea de măsură modernă, aproximativ cinci, şase centimetri. Săltă obiectul acela rotund de cîteva ori în palmă ca să demonstreze că bila nu era goală, ba chiar avea o greutate considerabilă şi o aşeză, în cele din urmă, la vedere pe masă«...» dacă vreţi să realizaţi mai mult decît pînă acum vă trebuie o asemenea bilă. Ea are darul de a vă face să atingeţi succese care pînă azi v-au fost inaccesibile.” Deşi nu explică nimic se pare că bila aceasta nu e o simplă escrocherie. Ezitarea importantului personaj Wilhelm von Hochmeister dacă s-o accepte sau nu, degajă un sentiment de încredere şi totodată de frustrare, umanizează, e un fel de „che sera, sera!“ şi, culmea, se poate extinde şi la destinul unei întregi comunităţi care urcă în secole ca apoi brusc să se destrame. După o curbă ascendentă încurajatoare - am pomenit deja de „grandeur et decadence” – urmează regretul vag ironic: „Bile albastre, înzestrate cu puteri magice nu se mai proiectau, iar de executat nici nu mai putea fi vorba. Wilhelm von Hochmeister regreta mult acest lucru...” Şi totuşi, în finalul povestirii, deasupra acoperişurilor Sibiului apare, pentru cel ce ştie să privească, imaginea vagă a „unui pod fragil - aproape acorporal, de consistenţa sticlei, clătinat de vînt”. Joachim Wittstock nu ne poate păcăli că n-ar crede în semne.
Bila albastră e o culegere de povestiri, unele revăzute şi reeditate, al căror personaj central rămîne imperturbabil acel ins aproape anonim, l-aş numi „domnul Hermannstadt”, de care te loveşti pretutindeni pe străzile care urcă şi coboară, urmărind cu ochii de sub fruntea acoperişurilor lui tot ce se vede sau doar se bănuieşte, pentru a păstra, ca un arhivar împătimit, dovada existenţei sale în marile fişiere ale memoriei.
Piesa de rezistenţă a volumului este, fără îndoială, nuvela Zaunholzgasse, apărută în varianta românească semnată de mine sub titlul de Strada Joagărului, în cartea Dumbrava morilor la Editura Institutului Cultural, 2007. Motto-ul povestirii este definitoriu pentru mesajul profund umanitar, aproape christic, extras din cartea lui Heinrich Böll: Pîinea anilor de demult, „...spune mai departe tu, care nu voiai să vorbeşti deloc dar, te rog, nu mai rosti cuvîntul pîine, scuteşte-mă să mai aud de el.” Nu e surprinzător faptul că şi această naraţiune are un pronunţat caracter autobiografic, ceea ce derutează e că personajul în care autorul se lasă cel mai bine descoperit, se prezintă la începutul povestirii cu numele de Stromer, dar îşi construieşte, la rîndul lui, un subpersonaj (purtînd aceeaşi marcă autobiografică) cu numele de Strauffer. Am impresia că autorul se multiplică, devine un personaj labirintic într-o construcţie labirintică. Cu cît te ascunzi în mai multe locuri eşti găsit mai uşor, sau... Ideea care motivează întreaga acţiune a nuvelei e în Predica de pe munte din Noul Testament după Matei, 7,9: „Sau cine este omul acela între voi care de va cere fiul său pîine, el îi va da o piatră?” Strada Joagărului, pe care Joachim Wittstock şi-a petrecut cei mai mulţi ani de viaţă, prins în plasa unor întîmplări dramatice, dictate de un imperativ iraţional care a curmat vieţi şi destine, aduce în prim-plan personaje reale, recognoscibile pentru cei ce s-au perindat în acele vremuri, prin acele locuri. Se pare că şi aici, locul are o puternică amprentă premonitorie: începutul străzii e barat de un zid, iar capătul celălalt nu duce nicăieri. Strauffer citeşte tot ce vede ca pe-un palimsest, vede întîmplarea de sub întîmplare. „Cine trece aproape zilnic, ca Strauffer, pe lîngă o brutărie mai mare nu poate să nu compare pîinea cu piatra «...» vede în loc de pîine pietre din care se ridică pereţi şi, cînd ajunge la fereastra zăbrelită a fabricii care dă înspre stradă, poate să ia mai bine seama la cum se face pîinea - probabil din piatră «...» Fără îndoială că lucrurile au stat aşa: ca să-şi ducă viaţa li s-a oferit celor din Strada Joagărului cînd pîine, cînd pietre. Nu oricine înghiţea să i se dea pietre cînd ceruse pîine, nu oricine accepta aşa ceva fără să crîcnească «...», prinosul unuia era sărăcia celuilalt; saţietatea unuia, foamea altuia; fericirea şi ascensiunea unuia, nenorocirea şi declinul celuilalt; viaţa unuia era moartea celuilalt...”. Iată ce scria un scriitor considerat apolitic - Wittstock n-are vocaţie de victimă, nici de erou - în anul 1980! Trec peste povestirea cu tentă detectivistică, dar cu semnificaţii mult mai profunde pentru istoria zbuciumată, de peste 700 de ani, a burgului, creat de breslele germane (flamande!?) care au durat în partea asta de lume o enclavă de civilizaţie, motiv pentru care românii exclamă adesea, pastişîndu-l pe Villon: „Dar unde’s saşii de-altă dată?”
Ultima povestire din volum,Broasca cea mică, e scrisă într-o manieră mai lejeră, putînd fi luată drept o poveste în care o fetiţă, obligată să înveţe gramatica în loc să se joace cu broscuţa verde cu buze roşii, disperată, înghite un pumn de somnifere. E dusă cu salvarea la Urgenţă şi, ca în orice poveste, binele învinge. Probabil că învaţă şi gramatica, fiindcă în final aflăm că ajunge jurnalistă. Iată ce poate să scrie un istoric şi respectabil cercetător etnolog pe care, dacă nu ţi-l imaginezi pe bicicletă, nu ţi-l poţi imagina decît citind. Dar el, copilul Wittstock, se mai căţăra uneori pe gard, cade şi e convins că a privit în cer. El nu se îndoieşte o clipă că te poţi sinucide dacă ţi se ia bucuria şi în schimb ţi se recomandă obligaţia de a te realiza, cum fac toţi oamenii cu scaun la cap. Indubitabil că nu va fi niciodată adeptul sloganului: „Arbeit macht frei!” În multe din povestirile traduse de mine - schiţa Leagănul, cu deosebire –, imensa lui disponibilitate pentru joc şi libertate, are o încărcătură dramatică, rar întîlnită. Dar să tragem cu urechea la ce-i spune Achim adolescentei Rike în finalul cărţii pe Podul Minciunilor, zărind un cuib de berze: „Frumoase făpturile astea!... dar ele devoră broscuţele fără să-şi ceară scuze. De aceea noi vom fi mereu de partea broaştelor, nu-i aşa?”


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara