Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Domnul Goe Hitler de Angelo Mitchievici

The Childhood of a Leader
(Copilăria unui lider, 2016)
Regia: Brady Corbet; Scenariul: Mona Fastvold, Brady Corbet; Cu: Stacey Martin, Robert Pattinson, Liam Cunningham, Bérénice Bejo; Gen film: Dramă, Horror, Mister; Durata: 115 minute; Produs de: Bow and Arrow Entertainment; Distribuitorul international: IFC Films.

Prezent la Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia în 2015, primul lung metraj al actorului Brady Corbet a atras atenţia, obţinând Premiul „Luigi de Laurentiis” pentru Debut. În fapt, filmul cu un scenariu semnat de Brady Corbet şi Mona Fastvold reprezintă o ecranizare liberă a nuvelei omonime (L’enfance d’un chef) a lui Jean Paul Sartre, publicată în 1939, pe fondul ascensiunii Germaniei naziste. De altfel, nu este singurul text al scriitorului cu trimiteri la contextual istoric imediat. Pe baza nuvelei menţionate, Corbet proiectează un fragment al traseului destinal al unui viitor dictator pe canavaua istorică a sfârşitului Primului Război Mondial şi al semnării Tratatului de Pace de la Versailles, aşa cum o serie de imagini de arhivă vin să sublinieze. Un secretar adjunct la biroul secretariatului de stat american (Liam Cunningham), membru al administraţiei Wilson, jucând un rol important în economia acestor tratative rezidenţiază alături de soţie (Bérénice Bejo) şi unicul fiu la o vilă în apropierea Parisului. Soţia sa, o ferventă catolică, se ocupă de educaţia băiatului, care are în jur de 7 ani, cu o figură de heruvim, fapt pentru care este şi ales să interpreteze un rol de înger în Vicleimul local. Atenţia se focalizează asupra acestui enfant gâté, iar regizorul organizează o „naraţiune” în trei capitole considerate relevante pentru evoluţia ulterioară a copilului spre viitorul lider totalitar. De la bun început, premisa că o explicaţie deplină a unei deveniri este recuperabilă din câteva secvenţe biografice are o doză substanţială de risc care decurge din absenţa unei părţi nu doar importante, ci şi esenţiale a buildungsromanului, cea a adolescenţei şi a primei tinereţi. Trei episoade, trei momente de furie care deformează copilărescul până la respingător şi chiar patologic constituie argumentul invocat de regizor. Există o povestire minunată a lui Dino Buzzati, Povero bambino!, apărută în 1966, unde băieţelul apelat cu numele de Dolphi pe care copiii îl resping şi-l brutalizează, se adresează unei mame insensibile care-i aplică propria corecţie, mamă care răspunde – finalul ne-o dezvăluie – la apelativul de Doamna Hitler. Explicaţia e livrată prin acest vechi truc scriitoricesc, Dolphi, băieţelul chinuit de ceilalţi, frustrat de afecţiunea şi înţelegerea maternă va deveni atotputernicul şi necruţătorul Adolf Hitler, dacă ştii să citeşti semnele. Filmul lui Corbet se referă la aceste semne pe care le investeşte cu forţa de predicţie a devenirii ulterioare. Mai mult chiar, încearcă să expună această dimensiune psihologică a instabilităţii printr-o explicaţie a unui context familial. În ce constă prima manifestare bizară? Băiatul ieşit de la repetiţia unde joacă rolul îngerului care-i anunţă pe magi de naşterea Mântuitorului, aruncă cu pietre în enoriaşii care ies la rândul lor de la vecernie. Motivaţia gestului nu reiese nici din dialogul dintre mamă şi fiu, nici din acela dintre băiat şi preotul distins şi amiabil care conduce parohia. Trebuie spus că preotul nu are nimic din severitatea uscată a unui dogmatism insensibil la psihodramele copilăriei. Copilul apare închis în sine, aşa cum gestul de politeţe comandat este unul lipsit de conţinut, un simplu act mimetic oportunist. În mod cert, figura sa efeminată, o frumuseţe echivocă accentuată de pletele bogate care provoacă o confuzie făcând ca băiatul să fie luat drept fată generează la acesta o reacţie furioasă. Cel de-al doilea moment de criză este anticipat de mai multe inadecvări, de la mici ricanări şi răspunsuri care relevă o inteligenţă ascuţită, o intuiţie care vizează subversivul la gesturi brutale. O mângâiere, semn aparent de afecţiune îndreptat către profesoara sa, Ada, este urmată de un gest inopinat, băiatul îi prinde sânul cu mâna. Nu atât îndrăzneala, cât brutalitatea gestului, nu mângâiere, ci apucare este ceea ce surprinde şi vexează. Copilul este introdus în jocul de putere al mamei, îşi manifestă insubordonarea faţă de un tată lipsit de afecţiune, distant şi brutal. Toate aceste elemente justifică pentru Corbet configurarea unui conflict oedipian rău lichidat. Lipsa de afecţiune dintre soţi, sugestia unor frustrări sexuale, bigotismul mamei şi o exercitare prost controlată a autorităţii conduce la o formă de deviere comportamentală a băiatului, susceptibilă de a trage un semnal de alarmă. Sesizând momentele critice, acest băieţel se dovedeşte un fin manipulator al situaţiilor, un mod de a-şi exercita o putere incipientă asupra celorlalţi. Într-un fel, comportamentul lui aminteşte de cel al băiatului din Comedia inocenţei (2000), filmul lui Raoul Ruiz, de o perversitate cu atât mai tulburătoare cu cât ea se manifestă sub masca inocenţei. Fiul aşezat la masa unde invitaţi de seamă din lumea politică şi culturală participă la cina oferită de către secretarul adjunct, pentru a sărbători semnarea de către toate părţile a Tratatului de Pace de la Versailles, creează un scandal monstru atunci când invitat să spună rugăciunea scandează furibund „Nu mai cred în rugăciuni” şi face o criză de furie pălmuindu-şi mama în faţa tuturor. Corbet plasează acest rechizitoriu privitor la familie ca acompaniament al rapelului la psihismul abisal al unui copil cu probleme comportamentale serioase, ceea ce creează o oscilaţie între două registre interpretative. O dată contextul familial ar explica devianţa, comportamentul aberativ, disfuncţional al viitorului lider maximo, în al doilea rând explicaţia decurge din ceva care nu mai ţine de contextul familial, o anormalitate incipientă şi ineluctabilă, ceea ce ne aduce în faţa răului pur. Răul transpiră în copilul cu chip de înger, contextul familial este doar un factor agravant, în comportamentul compulsiv al acestui domn Goe american. Ca şi la Dolphi, personajul lui Buzzati, se pot citi semnele dictatorului ce va deveni. Este acest salt obligatoriu? Dacă ne-am întoarce la răsfăţatul domn Goe al lui Caragiale, ne pune textul la dispoziţie elementele care să autorizeze proiecţia liderului discreţionar şi egocentric al unui regim dictatorial? Îmi este greu să cred că scriitorul a avut această intenţie, dar interogaţia rămâne: ce ar putea face domnul Goe dacă i s-ar încredinţa o ţară? Ar deveni el un Goe Hitler?

În filmul lui Corbet, într-o logică deterministă, saltul sau mai precis scurtcircuitul biografic de la existenţa acestui băieţel răsfăţat la liderul totalitar se face într-o scenă distopică, imaginând o baie de mulţime a dictatorului căruia politicienii îi conferă întreaga putere. Cel care iese din maşină (Robert Pattinson), îmbrăcat într-o uniformă care aduce nu cu cea fascistă, a se vedea şi soldaţii înşiruiţi pe margine, – ci mai degrabă cu cea a unei foste republici sovietice este un tânăr cu o figură halucinată, camera distorsionând imaginea mulţimii în delir pe fondul unui amalgam sonor agresiv, cum este toată coloana sonoră asigurată de Scott Walker. Există un demers similar şi, în acelaşi timp, considerabil diferit în filmul lui Michael Haneke, Panglica albă (2009), unde o întreagă generaţie apărută în timpul Primului Război Mondial, aflată la vârsta copilăriei, se manifestă în dezacord faţă de generaţia taţilor. În acest dezacord care ia expresia unei cruzimi gratuite, Haneke întrezărea configurarea profilului viitorului tineret nazificat, lipsit de afecţiune şi empatie. Deosebire majoră, Haneke nu realiza o demonstraţie, lăsa lucrurile suspendate, neclarificate, nedefinite, apropiate de sicitatea brutală a unui fapt divers. Ceea ce reprezintă o reuşită la Corbet constă în surprinderea acestor devianţe, a derapajelor, a unei reflectări a unor procese de profunzime care au loc în evoluţia psihoafectivă a unui copil. Acolo unde regizorul îşi propune să citească profilul psihologic al dictatorului prin examinarea câtorva episoade investite ca fapte clinic-ilustrative filmul devine tezist. Însă, nu e mai puţin adevărat că în accentul pus pe reconstruirea atmosferei tensionate din epocă, a tensiunilor care răzbat dincolo de filtrul diplomatic pe care decidenţii politici îl pun între ei şi ceilalţi, Corbet reuşeşte să creeze un cadru în care alături de răul deja făcut se insinuează un altul pentru viitor. Iar acest rău poartă masca inocenţei, aşa cum numai răul ştie să poarte măştile idealismului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara