Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Documente despre un vis de Petre Tănăsoaica

Nu ştiu să fi lăsat deschis textul de acum două săptămâni, despre Mihai Olos, spre o continuare, dar deja materialul prezentat putea să sugereze o revenire. Gândul acesta mi-a stăruit în minte imediat după ce i-am pus punct, pentru că sumarul expoziţiei de la MNAC (Muzeul Naţional de Artă Contemporană) este o complicată punere în scenă, fragmentată, este adevărat, de dozajul genurilor, dar lăsând liberă imaginaţia oricărei reconstituiri, ţinta cea mai de sus, după opinia mea, a oricărui demers de acest fel.

De data aceasta mă voi folosi şi de sugestiile primite din câmpul expoziţiei, pentru a înţelege arta lui Olos exact în termenii în care el vrea să-i fie interpretată, pornind de la câteva secvenţe dintr-un film, ascuns întrucâtva pe fundalul unui perete de la mezaninul etajului întâi. ocupat de opera şi viaţa artistului. Am făcut afirmaţia data trecută, ori poate că numai am avut de gând să fac asta, că aş fi folosit pentru proiecţia filmului, despre care am putea să spunem că este unul de final, peretele care maschează scările ce duc la mezanin. Ar fi fost, evident, de rezolvat în acest caz o problemă destul de complicată, de iluminare a spaţiului de expunere, de dozare a luminii, astfel încât desfăşurarea pe câmpul de întâlnire a obiectelor să-şi păstreze claritatea, dar cât de fastuos ar fi putut să preia celalalt perete, confecţionat, cu zeci de ani în urmă, pentru holul cinematografului din Baia Mare, de artistul însuşi, care se aventura pe atunci într-o interesantă întreprindere de artă monumentală, secvenţă cu secvenţă, filmul! Aşadar, acesta fiind cadrul, să revenim asupra filmului, pe care-l văd proiectat pe două direcţii, peste care se mai aşază efectul teoretic, al deducţiilor, la care ajunge artistul, personajul principal fireşte, al acestuia. Înfăţişarea lui Mihai Olos, cel din amurgul vieţii, este o prelucrare îndelungată, pentru rolul de acum, de o viaţă în care inspiraţia conduce totul: comportament, reflex relaţionat de mediul explorat, proiecţie a gândirii, deductibile, de aici, asupra aşteptărilor observatorului. Statura dominatoare a artistului umple cadrul, este un zeu scăpat cumva în afara timpului, venind, deci, de demult până aici, în timpul concret, să cumpere un cal. Geambaşul, în termenii contemporani ai negustoriei, cu greu poate să stăpânească armăsarul, căruia abia de-i ajunge curtea micii gospodării ţărăneşti din nordul îndepărtat al ţării, producând un moment de reflecţie pentru artist, asupra ingratei sarcini de a transfera imaginea neliniştită, greu de stăpânit a bidiviului, în planul artei... Peretele, din concavităţi de inox, transferat de la Cinematograful din Baia Mare în expoziţia de la Bucureşti, chiar asta vrea să facă, să culeagă secvenţă cu secvenţă imaginile filmului, în sfârşit, ale vieţii, spre a le unifica într-o fracţiune unică de timp. Se întâmplă totul ca într-un studio de televiziune, unde un perete întreg de ecrane aduce, prin aceste ferestre deschise spre lumea reală, un ameţitor caleidoscop în care se topesc narativităţi independente.

Să decupăm, deci, această idee şi să o lăsăm să se obiectiveze în cadrele unde sunt transferate fragmentările ce pot să decidă întregul. Câteva lucrări deschid calea unei astfel de citiri: imaginaţi-vă ca sunteţi într-o sărbătoare sătească, implicaţi emoţional ca observatori... neutri, ce văd spectacolul de undeva de sus. Fiecare pereche de dansatori are propria dinamică, desfăşurarea momentului ar putea fi uşor reţinută de o cameră de filmat, iar artistul, ca şi tine, cel care îl însoţeşti în această întreprindere, îşi pune problema reţinerii unui singur moment al ansamblului, dar să păstreze în această reducţie şi dinamica jocului, să reproducă şi efectul mişcării în acelaşi timp. Undeva, într-un alt moment al filmului invocat aici, despre asta vorbeşte şi Mihai Olos, când povesteşte cu umor cum a convins o găină să rămână într-o anumită poziţie, aşa cum se întâmplă cu modelele de studio/ atelier. Arta vie este una trecătoare, are valoare participativă, în timp ce se desfăşoară, dar amintirea ei poate să o readucă în spaţiul observaţiei prin efort intelectual, talent şi inspiraţie. Tocmai acest moment pare pândit de artist, desfăşurarea subiecţilor în planul tabloului într-acolo se duce. Să stăpâneşti un cal nărăvaş nu este acelaşi lucru cu a stăpâni o găină, vrea să spună artistul, cu atât mai mult, iureşul unei hore ţărăneşti este o încercare de asamblare a realităţii în momentul unic al emoţiei pure.

Aş face aici un ocol mai lung către experimentele insistent practicate de artist, prin abstractizările repetate din arta străveche, pe care şi-o doreşte apropiată, unde volumetriile sunt ritmate geometric şi pe care artistul trebuie să le trateze numai sub efectul produs de culoare... suntem în acelaşi timp în zona artei cubiste, dar şi a artei cinetice, trecerea dintr-una în alta este o unică desfăşurare a ipostazierii unei realităţi explicite şi abstracte în acelaşi timp. Într-un fel foarte exact, Mihai Olos vrea să spună că trăim, uneori fără să conştientizăm acest lucru, într-un complex de simboluri atât de simple încât nu simţim niciodată nevoia să le interpretăm, pentru că ele sunt o realitate curentă în existenţa noastră, de unde şi aerul metafizic pe care-l capătă brusc obiectivarea lor. În fapt, trecerea din neutralitate în centrul vital al nevoii de interpretare se face ca o trezire de energii adormite, secondate de suficienţa remanentă a obişnuinţei. Chit că scenografia expoziţiei nu se află în planul imaginat de mine aici, ea îl sugerează şi nu-şi pierde cu nimic din expresivitatea maximă, obţinută de gândirea curatorială a lui Călin Dan... Între peretele de jos, pe care eu aş fi proiectat filmul şi celălalt perete, din partea opusă, alcătuit din concavităţi de inox, se întind, ca la nuntă, mesele albe şi lungi ale unui delir, pur şi simplu, imaginativ de noduri şi semne (n-am ce face, nu mă pot îndepărta de sintagma pusă în circulaţie de Nichita Stănescu şi însuşită cu succes de Mihai Olos), ce s-ar putea lega într-o construcţie uriaşă, variantele infinite ale reprezentării sintetice aducând străvechimea în curtea modernităţii. Unul după altul, chiar în ordinea stabilită de curator, obiectele par fragmente ale unei construcţii de demult, iar dacă priveşti în viitorul de dincolo de cadrele filmului cu Mihai Olos, albind sub povara efortului gigantesc de intrare în realitatea zilei, s-ar putea constitui în scheletul acestei construcţii visate, pe care urmează să se aşeze carnea. Ideea lui Mihai Olos de a întemeia un curent artistic pe suportul valorificării semanticii străvechi, a manufacturării realităţii habituale, ca o formă de suprimare a cotidianului efemer, i-a speriat teribil de tare pe securişti. În expoziţie se poate consulta dosarul său de urmărire.... poate voi reveni asupra acestui pasaj, lung cât viaţa de artist a lui Mihai Olos...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara