Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Doar talentul e de-ajuns? de Mihai Zamfir


Titus Popovici ar fi împlinit 75 de ani. De la moartea lui au trecut însă mai bine de zece ani, iar praful s-a aşternut peste amintirea scriitorului cu o viteză îngrozitoare. Din ce cauză?
Talentul se poate distruge, adică auto-distruge, în variate feluri, unul mai ciudat decît altul. O ştim dintotdeauna, această realitate a fost codificată de Baudelaire, dar, din păcate, secolul XX a adăugat noi posibilităţi de pierzanie, la care cel mai damnat dintre poeţii de odinioară nici nu se gîndise.
"La sottise, l’erreur, le péché, la lésine,
Occupent nos esprits et travaillent nos corps".
Deci - prostia, eroarea, zgîrcenia, păcatul carnal. Doar atât? Se vede că secolul al XIX-lea plutea încă într-o inocenţă de invidiat, pe care noi am pierdut-o de multă vreme. (Titus Popovici era îndrăgostit de Baudelaire: în cîteva puncte cruciale de naraţiune îi aminteşte numele şi îi citează versurile). Astăzi ştim pertinent că nici măcar alcoolurile, drogurile, lenea ori descurajarea existenţială nu reprezintă principalele cauze ale distrugerii unui scriitor: a devenit infinit mai periculoasă transformarea lui în mercenar al Puterii, trădarea propriei vocaţii pentru cîteva avantaje derizorii. Situaţia, valabilă pentru oricare societate şi oricare tip de putere, devine acută în societăţile dictatoriale.
Puţini scriitori au reuşit, în literatura noastră contemporană, să personifice trista paradigmă cu aceeaşi strălucire întunecată ca Titus Popovici. în cazul de faţă, ce-i drept, există unele circumstanţe atenuante, pe care istoricul literar le poate lua în considerare. Titus Popovici a apărut în avanscenă purtat de valul iluzoriei "liberalizări" de după moartea lui Stalin: aşa se întîmplase în aproape toate ţările "lagărului", începînd chiar cu Uniunea Sovietică. La Moscova, sub zîmbetul bonom al lui Hruşciov, poeţi de incontestabil talent, precum Evghenii Evtuşenko ori Andrei Voznesenski, au accedat peste noapte la notorietate, compunînd poezii în care răzbătea un aer proaspăt de libertate, poezii a căror publicare - doar cîţiva ani mai devreme - ar fi fost de neconceput. în aceeaşi atmosferă aproape euforică a văzut lumina tiparului nuvela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, iar lumea a auzit atunci prima oară de un prozator straniu numit Soljeniţîn.
Din păcate, nu doar semi-liberalizarea a avut viaţă scurtă, ci şi produsele ei au fost rapid pervertite. Din contestatari şi speranţe ale literaturii ruse, Evtuşenko şi Voznesenski au fost, în doar cîţiva ani, perfect asimilaţi, trecînd cu arme şi bagaje de partea autorităţii. Poezia lor, vizibil domesticită, a ajuns bună doar pentru reuniuni internaţionale, la care stînga europeană să se extazieze în faţa libertăţii sovietice. Vulturii de la sfîrşitul anilor ^50 s-au transformat, la finele anilor ‘60, în papagali de colivie.
Cu un mimetism indestructibil, regimul de la Bucureşti a aplicat conştiincios (şi la acest capitol) modelul sovietic. Cîţiva novatori afirmaţi după încetarea oficială a stalinismului s-au văzut integraţi sistemului şi au început să servească, în grade diferite, politica regimului ce le permisese afirmarea literară. Recalcitranţii (pentru că, din fericire, a existat şi această rarisimă specie) au fost retrimişi în noaptea de unde ieşiseră, asemenea lui Soljeniţîn. Titus Popovici, căruia i se publicase romanul Străinul, s-a simţit obligat să scrie apoi Setea. Străinul desfăşura o lume inedită pentru proza acelor ani: societatea ardelenească de provincie, bine sedimentată, burghezia şi nobilimea luminată a Transilvaniei, uneori prezentate în variantă caricaturală, dar cu evidentă simpatie; momentul aşa-zisei "eliberări", adică al ocupaţiei sovietice, nu mai apărea aici în sunete de fanfară, ci cu o surdină realistă. Apologia individualismului şi a nonconformismului, dramele eterne ale adolescenţei formau substanţa acestui roman, scris cu mînă sigură. Viaţa de provincie ardelenească interbelică lua forma unui paradis pierdut.

în Setea, cu toate că unele pagini îl mai amintesc pe autorul Străinului, domesticirea a progresat cu paşi uriaşi: locurile comune ale propagandei oficiale se etalează aici fără jenă. Prozatorul încerca un pariu absurd, pierdut din plecare - acela de a înfăţişa în culori favorabile o tragedie absolută, distrugerea satului românesc tradiţional. A înfăţişa sub forma unui spectacol optimist drama naţională de proporţii ar fi fost exagerat chiar şi pentru un prozator genial, nicidecum pentru Titus Popovici...


După această primă concesie majoră, pentru Titus Popovici începe o dilemă care a durat pînă la moarte. Oferind două degete, prozatorul nu şi-a mai putut refuza toată mîna. Incapabil funciar să scrie cărţi comandate, însă neavînd curajul de a plonja direct în scrisul subversiv, scriitorul s-a lăsat tot mai mult atras de avantajele materiale considerabile acordate de comunişti intelectualilor talentaţi şi obedienţi: ecranizări în serie substanţial remunerate, situaţia de membru al Comitetului Central, al Academiei Române, de reprezentant oficial în chestiuni culturale, de voiajor pe bani publici în toată lumea. A abandonat însă literatura. Cele cîteva bucăţi scrise după Setea (între care o apologie penibilă a Cubei lui Fidel Castro) nu mai pot fi trecute la activul acestui prozator extrem de talentat, dar al cărui talent devenise marfă negociabilă. Cuvîntările membrului CC la plenarele organului suprem şi la consfătuirile ideologice compun o antologie dintre cele mai jenante.
Nu încape îndoială că Titus Popovici ştia perfect ce tip de regim slujeşte şi că nu avea nici cea mai mică iluzie despre comunism. Talentul literar presupune şi o inteligenţă ieşită din comun: ar fi absurd să i-o refuzăm autorului Setei. Partea proastă este însă că, în asemenea cazuri, cultura, inteligenţa şi talentul devin circumstanţe agravante. între zecile de acefali care umpleau paginile "Săptămînii", între abonaţii la "Omagiile din ianuarie" şi Titus Popovici rămăsese totuşi o diferenţă de substanţă şi o prăpastie stilistică. Laudele aduse lui Ceauşescu şi comunismului erau la el întotdeauna crispate; încerca să construiască ceva mai mult decît un omagiu, strecura mereu adevăruri incomode, dar lumea nici nu mai era atentă la asemenea detalii: în ochii opiniei publice, scriitorul fusese definitiv clasat printre colaboraţioniştii profitori şi irecuperabili. Prozatorul strălucit trebuie să fi citit cu o teribilă acuitate această sentinţă în privirile tuturor.
Ce credea cu adevărat Titus Popovici despre Ceauşescu vedem cu toată claritatea din cărţile publicate după 1990, mai ales din micul roman Cutia de ghete, apărut în 1990, dar compus evident în plină "epocă de aur". Ultimii ani ai ceauşismului apar de puţine ori înfăţişaţi cu atîta forţă ca în paginile acestei naraţiuni crude şi disperate. Tatăl care transportă, prin Bucureştiul sordid al anilor ^80, cadavrul pruncului său nou-născut într-o cutie de ghete, unicul sicriu la care avusese acces, devine simbol al existenţei românilor în cea mai întunecată perioadă a istoriei lor contemporane. O imensă frustrare şi o imensă ură răzbat din rândurile scrise pe ascuns de acest membru al Comitetului Central, pe care spectacolul existenţei cotidiene a celorlalţi trebuie să-l fi sufocat. Mai mult decît o nuvelă strălucită din punct de vedere literar, Cutia de ghete ne apare astăzi ca un document psihologic elocvent pentru starea de spirit a unui popor întreg.
Reconvertirea lui Titus Popovici la adevăr a părut însă tardivă şi, pentru mulţi, neconvingătoare: o nuvelă scrisă gîfîind de furie, Cutia de ghete, ori suita de portrete şarjate ale activiştilor din jurul lui Ceauşescu nu au putut răscumpăra o viaţă întreagă de compromisuri. Romanul Cartierul primăverii, caricatural în exces şi de un tezism strident, nu se ridică la nivelul celorlalte proze; iar Disciplina dezordinii nu este decît o autobiografie justificativă, extrem de interesantă din punct de vedere istoric, nu însă şi literar. Dispariţia accidentală şi prematură a autorului ("cu păcatele încă în floare", cum spune Shakespeare) a contribuit la adîncirea sa în uitare.
Există o morală la povestea acestei vieţi paradigmatice, cu valoare aproape de apolog? E imposibil să nu existe! Fără a adopta postura facilă de apărător cu orice preţ al idealului etic absolut, nu putem să nu constatăm în ocurenţă sterilizarea unui mare talent în contact prea intim cu dictatura. Pus în faţa alternativei de a scrie cărţi în care nu credea sau de a o rupe intim cu regimul opresiv, Titus Popovici a efectuat o lungă şi periculoasă echilibristică: între a beneficia din plin de avantaje exorbitante în raport cu ceilalţi muritori, dar, în acelaşi timp, de a se compromite cît mai puţin prin scris. Rezultat: mefienţa continuă a autorităţilor, paralel cu discreditarea în ochii intelectualilor adevăraţi. Există, din păcate, o întreagă legiune de scriitori români care au adoptat în perioada comunistă stilul de comportament Titus Popovici, montînd la nesfîrşit o existenţă bazată pe double face : în diferite grade, consecinţele au fost întotdeauna lamentabile. De puţine ori însă eşecul ultim al unei asemenea opţiuni a apărut cu mai mare claritate ca în cazul lui Titus Popovici, autor al cărui talent, vizibil de la prima scriere, s-a ofilit treptat în văzul unei întregi ţări.
Din colţul său literar, unde se va afla, oricum, într-o viitoare "istorie a literaturii române", Titus Popovici ne priveşte cu tristeţe; uman vorbind, a fost totuşi o figură interesantă, hiperinteligentă şi pînă la urmă simpatică, pierdută din cauza unui caracter prea slab. A ajuns astăzi, fără voia lui, doar simbol al unei epoci: ar fi meritat mai mult.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara