Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Disidentul cu faţă umană de Tudorel Urian

Adam Michnik este o legendă a Estului. Spre sfârşitul anilor '80 ai secolului trecut, când glasnostul şi perestroika începuseră să îi provoace nopţi albe lui Nicolae Ceauşescu, în apartamentele îngheţate în care îşi drămuiau alimentele obţinute pe cartelă, românii învăţau, seară de seară, lecţia demnităţii umane transmisă pe lungimile de undă ale postului de radio "Europa Liberă". Principalele ei capitole (Charta 77, Solidarnosc, Glasnost) şi o serie de nume (Milovan Djilas, Václav Havel, Lech Wallesa, Andrei Saharov, Adam Michnik, fraţii Kaczynski, Tadeusz Mazowiecki) făceau, la simpla lor rostire, să circule sângele în vene. Comunismul nu era infailibil, sistemele de reprimare, oricât de bine organizate, nu puteau ţine sub obroc libertatea gândirii.

Cu mintea plină de miturile anticomunismului am ajuns pentru prima dată în Polonia spre sfârşitul anului 1990. }ara trăia din plin efectele reformei economice gândite de Leszek Balcerowicz, puterea de cumpărare atinsese cotele de avarie, feţele oamenilor erau mai degrabă înnegurate. Trecerea de la comunism la economia de piaţă nu era un drum pe petale de trandafiri şi polonezii au simţit primii, cel mai acut, acest lucru. Fireşte, aflat în Polonia la câteva luni după căderea comunismului, nu puteam rata prilejul de a mă interesa în legătură cu legendarii eroi ai luptei anti-comuniste. Cum în acel moment Lech Wallesa era unul dintre candidaţii la preşedinţie, nu s-a pus problema să încerc să îl contactez. De la prietenii mei polonezi am aflat însă că Adam Michnik este redactorul-şef al ziarului "Gazeta Wyborcza", aşa, că, din acest punct de vedere, părea mult mai abordabil. I-am întrebat pe amicii mei unde este sediul "Gazetei Wyborcza" şi mi-au dat o adresă, indicându-mi şi un autobuz care mergea în cartierul respectiv. Era un cartier de blocuri comuniste, care semăna izbitor cu Drumul Taberei. La unul din blocuri era numărul căutat. Nici o firmă, miros de mâncare revărsat generos pe ferestrele deschise ale apartamentelor, atmosferă tipică de cvartal comunist de blocuri. Eram convins că am greşit adresa. La intrare exista un interfon cu numerele apartamentelor, însoţite şi de numele locatarilor. În acea listă interminabilă, în dreptul unui apartament, apărea cu litere minuscule şi numele pe care îl căutam: "Gazeta Wyborcza". Am sunat, am spus cine sunt şi ce caut, a coborât şefa secţiei de relaţii internaţionale care m-a condus în redacţia respectivă aflată la unul dintre etajele inferioare. Şocul a fost total. O atmosferă de redacţie din filmele americane, vânzoleală multă, televizoare suspendate sub plafon, pereţii tăiaţi la jumătate, astfel încât toată lumea vedea pe toată lumea. Din păcate Adam Michnik era plecat la Paris, aşa că am vorbit cu cei din redacţie despre problemele presei din România şi Polonia. Am plecat impresionat de ce văzusem, dar puţin dezamăgit că nu l-am cunoscut pe Adam Michnik.

Am avut ocazia să îl cunosc şapte ani mai târziu cu ajutorul foarte bunului meu prieten Vladimir Tismăneanu. Adam Michnik venise la Bucureşti să îşi lanseze cartea Scrisori din închisoare şi alte eseuri, stătea la Hotelul Minerva, iar Vladimir Tismăneanu ne-a propus (lui Mircea Mihăieş, autorul traducerii, Ioan Buduca şi mie) să îl însoţim la micul dejun. Nu ştiu cum a fost pentru ceilalţi, dar eu îi voi rămâne dator toată viaţa lui Vladimir Tismăneanu pentru şansa unică pe care mi-a oferit-o atunci de a-l cunoaşte pe unul dintre idolii mei în anii '80. A apărut jovial, îmbrăcat în nişte blugi spălăciţi şi o cămaşă în carouri (poza de pe coperta volumului Restauraţia de catifea este făcută atunci). Din generosul bufet suedez şi-a ales un singur ou fiert, în rest cafea şi foarte multă vorbă.

Totul este surprinzător la Adam Michnik. În primul rând contradicţia dintre gesticulaţia foarte energică (strânge pumnul, scrâşneşte dinţii, face grimase foarte semnificative) şi imensul bun-simţ al judecăţilor sale. Apoi nestăvilitul său apetit pentru normalitate. Rareori mi-a fost dat să văd un om atât de lucid, gata oricând să amendeze cu o ironie subţire orice inflamare verbală, clişeu de gândire sau derapaj al spiritului. Într-o lume postcomunistă în alb şi negru, a tuturor revanşelor şi vendetelor posibile, în care moralişti şi eroi mai mult decât discreţi în anii totalitarismului, răsar ca ciupercile după ploaie pentru a da lecţii naţiei, Adam Michnik este îndrăgostit de bogăţia cenuşiului. Pentru el lumea este formată din intelectuali rafinaţi, dar şi din politicieni veroşi, din mari caractere, dar şi din proxeneţi, prostituate, şarlatani, din bogaţi şi cerşetori. Lumea lui Michnik este lumea în care trăim, pe care trebuie să o luăm aşa cum este şi în care scopul ultim al politicii nu poate fi decât limitarea răului. Intransigent cu sine însuşi (a preferat să stea cinci ani în temniţele comunismului, deşi avea alternativa unui exil aurit pe Coasta de Azur), vechiul disident este foarte înţelegător şi nuanţat atunci când îi judecă pe ceilalţi. A făcut un interviu istoric cu generalul Wojciech Jaruzelski, fiind acuzat de anticomuniştii post-bellum din Polonia şi de aiurea că are nostalgii comuniste. Ca istoric, Michnik nu putea rata însă acest testimoniu, fundamental pentru înţelegerea sistemului comunist. Modelul său a fost urmat de Vladimir Tismăneanu a cărui carte de convorbiri cu Ion Iliescu îşi va spori, sunt sigur, valoarea, pe măsură trecerii anilor. Mereu atent la ce se petrece în jurul său, cu mintea şi sufletul deschise, Adam Michnik este oricând dispus să asculte pe oricine. Pentru el importante sunt ideile, nu persoanele care le enunţă şi una dintre vorbele sale preferate spune că "Uneori Dumnezeu îţi poate vorbi şi prin botul unei vaci". Totul este să ai urechi de auzit şi minte limpede să judeci ceea ce ai auzit. Politica, în viziunea lui Michnik trebuie să aibă un scop limpede, pe care mulţi îl pierd din vedere în vâltoarea vendetelor şi epurărilor. Toată inteligenţa trebuie canalizată spre atingerea acestui scop, nu spre o utopică morală absolută care nu face decât să pună piedici în calea ţintei. Lecţia lui Adam Michnik e simplă şi clară ca lumina zilei, chiar dacă ea îi poate oripila pe moraliştii tranziţiei: poţi să-ţi iubeşti neamul fără să urăşti pe nimeni şi poţi fi un luptător pentru libertate fără să ai nici un dram de nebunie iacobină.

Rebelul înţelept Adam Michnik rămâne la cei şaizeci de ani ai săi (neverosimilă vârstă), pe care i-a împlinit în 16 octombrie, un model al gândirii libere, relaxate, colocviale, netarate de frustrări personale şi obsesii morale sau religioase. O prezenţă tonică, luminoasă, care ne reaminteşte, de fiecare dată, că a trăi într-o democraţie - fireşte imperfectă, dar care poate fi ameliorată - este şansa vieţii noastre. În gândirea politică românească, doar pe Mihai Botez, Valeriu Stoica, Andrei Pleşu, Vladimir Tismăneanu şi Aurelian Crăiuţu i-aş pune în imediata lui vecinătate.