Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Discursul lui Victor Hugo la Congresul Internaţional pentru Pace (21 august 1849) de Marina Vazaca

Domnilor, mulţi dintre dumneavoastră vin din cele mai îndepărtate locuri de pe glob, cu inima plină de o simţire sfîntă şi religioasă; printre dumneavoastră se află publicişti, filozofi, preoţi ai cultelor creştine, scriitori eminenţi, mai mulţi dintre bărbaţii de seamă, dintre persoanele publice care sînt lumina naţiunilor lor. Aţi voit să dataţi de la Paris declaraţiile acestei reuniuni a spiritelor hotărîte şi grave care vor nu doar binele unui popor, ci binele tuturor popoarelor.

Aţi adăugat de curînd principiilor care îi călăuzesc astăzi pe oamenii de stat, pe guvernanţi, pe făuritorii de legi, un principiu superior. Într-un fel, tocmai aţi întors cea din urmă şi cea mai augustă filă a Evangheliei, aceea care impune pacea copiilor aceluiaşi Dumnezeu, şi, în acest oraş care nu a decretat încă decît fraternitatea cetăţenilor, dumneavoastră veniţi să proclamaţi fraternitatea oamenilor.

Fiţi bine veniţi!

În prezenţa unei astfel de simţiri şi a unui astfel de act, o mulţumire personală nu-şi poate avea locul. Permiteţi-mi aşadar, odată cu primele cuvinte pe care le rostesc în faţa dumneavoastră, să-mi ridic privirile mai sus de mine însumi, şi să uit, într-un fel, de marea onoare pe care mi-aţi conferit-o, pentru a nu mă gîndi decît la lucrul măreţ pe care voiţi să-l faceţi.

Domnilor, simţirea aceasta religioasă, pacea universală, toate naţiunile legate între ele cu o legătură comună, Evanghelia drept lege supremă, medierea substituită războiului, simţămîntul acesta religios este oare un simţămînt practic? Această idee sfîntă este oare o idee realizabilă? Multe spirite pozitive, cum se vorbeşte astăzi, mulţi oameni politici îmbătrîniţi, cum se spune, în mînuirea politicii, răspund: Nu. Eu răspund odată cu dumneavoastră, eu răspund fără ezitare: Da! Şi voi încerca să o dovedesc îndată.

Merg mai departe; nu spun doar: Este un scop realizabil, spun: Este un scop inevitabil; putem doar să-i întîrziem sau să-i grăbim sorocul, asta e tot.

Legea omenirii nu este şi nu poate să fie diferită de legea lui Dumnezeu. Or, legea lui Dumnezeu nu este războiul, ci pacea. Oamenii au început prin luptă, precum creaţia prin haos. Dincotro vin ei? De la război; fapt evident. Dar încotro merg? Spre pace; fapt nu mai puţin evident.

Cînd afirmaţi aceste mari adevăruri, este clar că afirmaţia dumneavoastră va fi negată; e clar că credinţa dumneavoastră se va izbi de necredinţă; e clar, în acest moment al tulburărilor şi sfîşierilor, că ideea de pace universală va surprinde şi va şoca aproape la fel de mult ca apariţia imposibilului şi a idealului; e clar că va fi taxată de utopie; cît despre mine, truditor umil şi obscur în această mare lucrare a secolului al XIX-lea, accept această rezistenţă a oamenilor fără ca ea să mă mire, nici să mă descurajeze. Cum să nu-i faceţi să-şi întoarcă capetele şi să-şi închidă ochii ca într-o orbire, dacă, în mijlocul tenebrelor, care încă apasă asupra noastră, voi le deschideţi brusc poarta strălucitoare a viitorului?

Domnilor, dacă acum patru veacuri, pe vremea cînd se războia sat cu sat, oraş cu oraş, provincie cu provincie, ar fi venit cineva şi ar fi spus Lorenei, Picardiei, Normandiei, Bretaniei, Provenţei, Burgundiei: Va veni o zi cînd nu veţi mai face război, va veni o zi cînd nu veţi mai ridica oameni înarmaţi unii împotriva altora, va veni o zi cînd nu veţi mai spune: normanzii i-au atacat pe picarzi, lorenii i-au respins pe burgunzi. Veţi avea încă multe diferende de pus la punct, multe interese de dezbătut, multe contestaţii de rezolvat, dar ştiţi cu cei îi veţi înlocui pe oamenii înarmaţi? Ştiţi ce veţi pune în locul pedestraşilor, călăraşilor, a tunurilor, a bombardierelor, a lăncilor, a ţepelor, a săbiilor? Veţi pune o cutiuţă din lemn de brad pe care o veţi numi urna scrutinului, şi ce va ieşi din această cutiuţă? O adunare în care vă veţi simţi trăind cu toţii, o adunare care va fi ca sufletul dumneavoastră al tuturor, un consiliu suveran şi popular care va decide, care va judeca, care va rezolva totul după lege, care va face să cadă paloşul din toate mîinile şi să se ivească dreptatea din toate inimile, care va spune fiecăruia: Pînă aici a fost dreptul tău, de aici începe datoria ta. Jos armele! Trăiţi în pace!

Şi în ziua aceea, veţi simţi o gîndire comună, interese comune, un destin comun, vă veţi îmbrăţişa, vă veţi recunoaşte fii din acelaşi sînge şi de acelaşi neam; în ziua aceea nu veţi mai fi neamuri vrăjmaşe, veţi fi un popor; nu veţi mai fi Burgundia, Normandia, Bretania, Provenţa, veţi fi Franţa. Nu vă veţi mai numi război, vă veţi numi civilizaţie!

Dacă ar fi spus cineva aşa ceva pe atunci, domnilor, toate spiritele pozitive, toţi oamenii serioşi, toţi marii politicieni de atunci ar fi exclamat: Vai, ce visător? Vai, ce cap în nori! Dar puţin mai cunoaşte omul ăsta omenirea! Ce mai ciudată nebunie şi ce himeră absurdă! – Domnilor, timpul a înaintat, iar himera aceea este realitatea însăşi.

Şi, insist asupra acestui lucru, omul care ar fi făcut această profeţie sublimă ar fi fost declarat nebun de către înţelepţi, pentru a fi întrevăzut proiectul lui Dumnezeu!

Ei bine! dumneavoastră spuneţi astăzi, iar eu sînt dintre cei care spun odată cu dumneavoastră, cu toţi care sîntem aici, spunem Franţei, Angliei, Prusiei, Austriei, Spaniei, Italiei, Rusiei, le spunem:

Va veni o zi cînd şi vouă vă vor cădea armele din mîini! Va veni o zi cînd războiul vă părea la fel de absurd şi va fi la fel de imposibil între Paris şi Londra, între Petersburg şi Berlin, între Viena şi Torino, la fel cum ar fi imposibil şi cum ar părea absurd astăzi între Rouen şi Amiens, între Boston şi Philadelphia. Va veni o zi cînd tu, Franţă, tu Rusie, tu Italie, tu Anglie, tu Germanie, voi, toate naţiunile continentului, fără a vă pierde calităţile distincte şi glorioasa individualitate, vă veţi contopi laolaltă într-o unitate superioară, şi veţi constitui fraternitatea europeană, exact cum Normandia, Bretania, Burgundia, Lorena, Alsacia, cum toate provinciile s-au contopit în Franţa. Va veni o zi când nu vor mai fi alte câmpuri de bătaie decît pieţele deschizîndu-se comerţului şi spiritele deschizîndu-se ideilor. – Va veni o zi cînd gloanţele şi bombele vor fi înlocuite cu voturile, cu sufragiul universal al popoarelor, cu venerabilul arbitraj al unui mare Senat suveran care va fi pentru Europa ceea ce este parlamentul pentru Anglia, Dieta pentru Germania, şi Adunarea legislativă pentru Franţa!

Va veni o zi cînd un tun va fi arătat prin muzee la fel cum se arată astăzi cîte un instrument de tortură, stîrnind mirarea că aşa ceva a putut să existe! Va veni o zi cînd vom vedea aceste două grupuri imense, Statele Unite ale Americii, Statele Unite ale Europei, plasate unul în faţa celuilalt, dîndu-şi mîna peste mări, făcînd schimb de produse, comerţ, industrie, defrişînd globul, colonizînd pustiurile, ameliorînd creaţia sub privirea Creatorului, şi punînd împreună, pentru a obţine bunăstarea tuturor, aceste forţe infinite, fraternitatea oamenilor şi puterea lui Dumnezeu!

Iar pentru ca ziua aceea să vină, nu va fi nevoie de patru sute de ani, pentru că trăim într-un timp rapid, trăim în cel mai impetuos curent de evenimente şi idei din cîte au antrenat pînă acum popoarele, iar în epoca noastră, un an poate face uneori lucrarea unui veac.

Şi-atunci francezi, englezi, belgieni, germani, ruşi, slavi, europeni, americani, ce trebuie noi să facem ca să ajungem cît mai repede cu putinţă ziua aceea?

Să ne iubim. Să ne iubim! În această uriaşă lucrare a pacificării se află cea mai bună modalitate de a-l ajuta pe Dumenzeu!

Pentru că ţelul acesta sublim, Dumnezeu îl vrea! Şi vedeţi ce face el, din toate părţile, ca să-l atingă! Vedeţi cîte descoperiri face să se ivească din geniul omenesc, care toate se îndreaptă spre acest scop, pacea! Cîte progrese, cîte simplificări! Cum se lasă natura din ce în ce mai mult supusă de om! cum devine materia din ce în ce mai mult sclava inteligenţei şi sluga civilizaţiei! cum dispar pricinile de război odată cu pricinile de suferinţă! cum se ating popoarele îndepărtate! Cum se apropie distanţele! Iar apropierea este începutul fraternităţii!

Datorită drumurilor de fier, curînd Europa nu va fi mai mare decît era Franţa în Evul Mediu! Datorită vapoarelor cu aburi, traversăm astăzi Oceanul mai lesne decît traversam odinioară Mediterana! Peste puţin timp, omul va străbate pămîntul la fel cum zeii lui Homer străbăteau cerul, în trei paşi. Încă vreo cîţiva ani, şi firul electric al concordiei va înconjura globul şi va încinge lumea.

Aici, domnilor, cînd analizez acest vast ansamblu, acest vast concurs de eforturi şi de evenimente, toate însemnate de degetul lui Dumnezeu; cînd mă gîndesc la ţelul acesta magnific, bunăstarea oamenilor, pacea; cînd socotesc cîte face Providenţa pentru el şi cîte face politica împotriva lui, un dureros gînd se arată cugetului meu.

Rezultă din statistici şi din bugetele comparate că naţiunile europene cheltuiesc în fiecare an, pentru întreţinerea armatelor lor, nu mai puţin de două miliarde, sumă care, dacă adăugăm întreţinerea materialului şi a instituţiilor de război, se ridică la trei miliarde. Adăugaţi la aceasta produsul pierdut al zilelor de muncă a mai bine de două sute de milioane de oameni, cei mai sănătoşi, cei mai viguroşi, cei mai tineri, elita populaţiei, produs pe care nu-l veţi putea evalua la mai puţin de un miliard, şi veţi afla că Europa cheltuieşte anual patru miliarde pentru armatele permanente. Domnilor, trăim în pace de treizeci şi doi de ani, şi în treizeci şi doi de ani suma monstruoasă de douăzeci şi opt de miliarde a fost cheltuită pe timp de pace pentru război!

Presupuneţi că popoarele Europei, în loc să se îndoiască unele de altele, în loc să se gelozească, să se urască, s-ar iubi; presupuneţi că şi-ar spune că înainte de a fi francezi, englezi sau germani, suntem cu toţii oameni, şi că, dacă naţiunile sunt nişte patrii, omenirea este o familie; iar acum, suma aceasta de o sută douăzeci şi opt de miliarde, atît de nebuneşte şi de zadarnic cheltuită din neîncredere, cheltuiţi-o pe încredere! Aceste o sută douăzeci şi opt de miliarde dăruite urii, dăruiţi-le armoniei! Aceste o sută douăzeci şi opt de miliarde dăruite războiului, dăruiţi-le păcii!

Dăruiţi-le muncii, inteligenţei, industriei, comerţului, navigaţiei, agriculturii, ştiinţelor, artelor, şi închipuiţivă rezultatul. Dacă, de treizeci şi doi de ani încoace, această gigantică sumă de o sută douăzeci şi opt de miliarde ar fi fost cheltuită în felul acesta, America, la rîndul ei, ajutînd Europa, ştiţi ce s-ar fi întîmplat? Faţa lumii ar fi schimbată! Istmurile ar fi tăiate, fluviile săpate, munţii străpunşi, căile ferate ar acoperi cele două continente, marina comercială a globului s-ar fi dezvoltat de o sută de ori, şi nu ar mai fi nicăieri nici lande, nici pămînt nelucrat, nici mlaştini; sar construi oraşe acolo unde nu sînt încă decît stînci; Asia ar fi redată civilizaţiei, Africa ar fi redată omului; bogăţia ar ţîşni de pretutindeni din toate vinele globului ca urmare a muncii tuturor oamenilor, iar mizeria ar dispărea! Şi ştiţi ce ar dispărea odată cu mizeria? Revoluţiile. Da, faţa lumii ar fi schimbată! În loc să ne sfîşiem între noi, ne-am răspîndi în pace în univers! În loc să facem revoluţii, am face colonii! În loc să aducem barbaria civilizaţiei, am aduce civilizaţia barbariei!

Vedeţi, domnilor, în ce orbire aruncă preocuparea pentru război naţiunile şi pe guvernanţi: dacă cele douăzeci şi opt de milioane care au fost date de Europa războiului, care nu exista, ar fi fost dăruite păcii, care exista, să o spunem, şi să o spunem sus şi tare, nu am fi văzut în Europa nimic din ceea ce vedem în acest moment; continentul, în loc să fie un cîmp de bătaie, ar fi un atelier, şi, în locul acestui spectacol dureros şi teribil – Piemontul doborît, Roma, oraşul etern, livrată oscilaţiilor mizerabile ale politicii umane, Ungaria şi Veneţia care se zbat eroic, Franţa îngrijorată, sărăcită şi sumbră; mizeria, doliul, războiul civil, viitorul întunecat; în loc de acest spectacol sinistru, am vedea speranţa, bucuria, bunăvoinţa, efortul tuturor întru bunăstarea comună, şi am vedea pretutindeni cum din civilizaţia lucrătoare iradiază maiestuos concordia universală.

Lucru demn de meditat! Precauţiile noastre împotriva războiului sunt cele care au adus revoluţiile! Am făcut totul, am cheltuit totul împotriva unui pericol imaginar! Am agravat astfel mizeria, care era adevăratul pericol! Ne-am întărit împotriva unui pericol himeric; am văzut războaie care nu veneau, şi nu am văzut revoluţiile care erau pe cale.

Domnilor, să nu disperăm totuşi. Dimpotrivă, să sperăm mai mult ca niciodată! Să nu ne lăsăm speriaţi de comoţiuni de moment, zguduituri necesare poate marilor zămisliri. Să nu fim nedrepţi cu vremurile în care trăim, să nu ne vedem epoca altfel decît este. La urma urmei, este o epocă prodigioasă şi admirabilă, iar secolul al XIX-lea va fi, să o spunem răspicat, cea mai măreaţă pagină din istorie. Aşa cum vă aminteam adineauri, toate progresele se dezvăluie şi se manifestă în acelaşi timp, unele atrăgându-le pe celelalte: stingerea animozităţilor internaţionale, ştergerea frontierelor de pe hartă şi a prejudecăţilor din inimi, tendinţa spre unitate, îndulcirea moravurilor, creşterea nivelului de educaţie şi scăderea nivelului penalităţilor, dominaţia limbilor celor mai literare, adică a celor mai umane; totul se mişcă în acelaşi timp, economie politică, ştiinţă, industrie, filozofie, legislaţie, şi converge spre acelaşi scop, crearea bunăstării şi a bunăvoinţei, adică, şi acesta este scopul spre care aş tinde în ceea ce mă priveşte, extincţia mizeriei în interior, extincţia războiului în exterior.

Da, o spun în încheiere, era revoluţiilor se închide, era ameliorărilor începe. Perfecţionarea popoarelor părăseşte forma violentă pentru a lua forma paşnică; a venit vremea cînd Providenţa va înlocui acţiunea dezordonată a agitatorilor cu acţiunea religioasă şi calmă a pacificatorilor.

De acum, iată care este ţelul marii politici, al politicii adevărate: să fie recunoscute toate naţionalităţile, să se refacă unitatea istorică a popoarelor şi să se ralieze această unitate civilizaţiei prin intermediul păcii, să se lărgească necontenit grupul civilizat, să se dea exemplul cel bun popoarelor încă barbare, să se înlocuiască bătăliile cu arbitrajele; În fine, şi aceasta rezumă totul, să rostim cu ajutorul justiţiei ultimul cuvînt, pe care lumea veche îl rostea cu ajutorul forţei.

Domnilor, spun acest lucru în încheiere, şi fie ca acest gînd să ne încurajeze, specia umană nu se îndreaptă de ieri-de azi pe această cale providenţială. În bătrîna noastră Europă, Anglia a făcut primul pas, şi prin exemplul ei secular a spus popoarelor: Sînteţi libere. Franţa a făcut al doilea pas, şi a spus popoarelor: Sînteţi suverane. Să facem acum al treilea pas, şi cu toţii împreună, Franţa, Anglia, Belgia, Germania, Italia, Europa, America, să spunem popoarelor: Sînteţi fraţi!


Prezentare şi traducere de Marina Vazaca


1 Vezi de pildă discursul rostit în februarie 1855 , în exil, la cea de-a şaptea aniversare a Revoluţiei din 1848, în Actes et paroles II, Pendant l’exil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara