Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La aniversara:
Discreţia caustică a lui Gheorghe Grigurcu de Nichita Danilov

Pe 16 aprilie, poetul şi criticul Gheorghe Grigurcu a împlinit 80 de ani. Profitând de această ocazie, după o un scurt pelerinaj prin roua înmiresmată a dimineţii de aprilie, în semn de admiraţie, prietenul meu, prozatorul Dumitru Augustin Doman a postat pe Facebook, un foarte scurt, dar admirabil poem al sărbătoritului, intitulat Buzele crinului, care sună astfel: „Buzele crinului/ înverzite de iarbă/ pe care atât de discret/ o paşte.”

După cum se observă, accentul poemului e pus pe cuvântul „discret”. Pentru un cititor nefamiliarizat cu limbajul liricii postmoderne, „haiku”-ul lui Gheorghe Grigurcu poate da naştere la nedumeriri şi semne de întrebare. Poemul pare neterminat. După cuvântul „paşte” ar mai fi trebuit să urmeze ceva. Un final revelator. O întoarcere pe dos a întregii construcţii. Aceasta ar fi fost ispita în care ar fi căzut orice creator aflat la început sau la mijloc de drum. Criticul Gheorghe Grigurcu e însă un poet experimentat. El ştie întotdeauna când trebuie să răsucească gâtul metaforei şi când să adâncească dilema. De data aceasta, retezând finalul, el a optat pentru ultima soluţie, ocolind să confere scurtului poem o haină parabolică. Finalul e deschis pentru o infinitate de interpretări. De soluţii şi disoluţii. Să ne oprim asupra uneia dintre ele.

Deci: buzele crinului înverzite de iarbă se ridică deasupra pajiştii năpădite de flori. Imaginea crinului e una animată. El se comportă nu ca o plantă, ci ca pasăre sau ca un animal erbivor. Crinul pare să arunce priviri temătoare în jur, ca şi cum în preajma lui s-ar afla un ochi care i-ar pune fragila fiinţă în primejdie de moarte. El paşte iarba discret, cu delicateţea căprioarei descrise de Nicolae Labiş în celebrul său poem. Să avem de-a face aici c-un sacrificiu de esenţă ezoterică? Acesta să fie sensul poeziei sale? Crinul paşte iarbă înverzindu-şi buzele, cu discreţie şi teamă, pentru a nu fi păscut la rândul său de alte buze?! Ce primejdii îl pândesc din umbră? Degetele cui se pregătesc să-l rupă? Nările cui vor să-i absoarbă mireasma fiinţei sale necugetătoare?!

Dar să ne-ntoarcem, după acest scurt periplu, la poezia lui Grigurcu. De când crini pasc iarba în poezie? În Evanghelia sa, Matei zice: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.” Iată însă că în vremurile noastre postmoderne, crinii pasc firele de iarbă. Poate chiar firele de iarbă ale lui Whitman. Căci, putem interpreta poezia lui Grigurcu şi în această cheie lirică.

Desigur, îmi spune bunul meu prieten Augustin, azi în poezie totul e posibil. Crinii să pască iarbă şi iarba să pască crinii. Poate că ar trebui să te gândeşti, la rându-ţi, mă povăţuieşte Doman, să scrii un poem pe această temă sau pe una întoarsă pe dos. Am să mă gândesc, am să mă gândesc, dragă prietene Augustin. Deocamdată meditez la crinul lui Gheorghe Grigurcu. Mi-l închipui ca pe un ied sau mai degrabă ca pe-un cocostârc cu gât de lebădă şi cioc de raţă. Iarbă de jur împrejur, cât vezi cu ochii. Crinul stă într-un picior, cu ciocul împlântat în adâncimea neclintită a cerului. Nu se aude nici un ţipăt, nici un fâlfâit de aripi. În tării e linişte deplină. Pe pământ, de asemenea. Şi atunci, prevăzător, crinul îşi împlântă pliscul în iarba înrourată. De jur împrejur mişună brotăcei, lăcuste, viermişori şi gângănii de tot felul. Crinul le ignoră. Se mulţumeşte să pască iarbă din cartea lui Whitman. Nu e frumos? Nu e idilic?

În acelaşi spirit melancolico-ironic e tratat şi un al poem al autorului, Deasupra amarului târg, un adevărat pastel urban, încărcat de un splin ce pare să vină din amurgurile bacoviene: „Deasupra Amarului Târg/ soarele se mişcă/ de trei ori mai încet/ decât în alte locuri/ şi din când în când/ îşi scoate-n derâdere/ coarne de melc.” Dacă în primul poem, accentul era pus pe cuvântul „discret”, aici poetul aduce în prim-plan locuţiunea adverbială „în derâdere”. Străjuit de Coloana infinită ca de un imens ac de ceasornic a cărui umbră se prelinge pe Masa tăcerii, Amarul târg (Târgu Jiu, locul unde locuieşte atâta amar de timp poetul) pare desprins din tablourile lui De Chirico, unde spaţiul şi timpul cunosc metamorfoze neaşteptate. Melcul e un simbol selenar, ce indică renaşterea universului. Apariţia lui în vis poate genera un sentiment de repulsie subiectului. Conform lui Gilbert Durand, „melcul prezintă aspectul feminin al sexualităţii, dar e în plus cochilie spiralată, cvasi-sferică. Mai mult, acest animal îşi ascunde şi îşi arată coarnele, astfel încât e apt, prin acest polisimbolism, să integreze întreaga teofanie lunară.” Melcul e asociat umidităţii, dar şi al fertilităţii, simbolizând pasivitate, indiferenţă. Dar şi stabilitate. Înaintarea sa e prudentă, precaută. El înaintează orbeşte, tatonând terenul cu corniţele sale. În psihologie, labirintul, spirala reprezintă calea care duce în centrul sinelui, spre o peşteră închipuită unde tronează arhetipurile şi sinele suprem. Interpretarea simbolului melcului ca o căutare a cunoaşterii sinelui e apropiată de sensul cunoscutei poezii a lui Marin Sorescu. Melcul său simbolizează plictiseala universală. Cea care pune stăpânire pe cunoaşterea de sine: „Melcul şi-a astupat bine ochii/ cu ceară/ şi-a pus capul în piept/ şi priveşte fix în el.// Deasupra lui/ e cochilia – / opera sa perfectă de care-i e silă – / în jurul cochiliei/ e lumea/ restul lumii,/ dispusă încolo şi-ncoace/ după anumite legi/ de care-i e silă.// Şi-n centrul acestei/ sile universale/ se află el – Melcul,/ de care-i e silă.” În cazul poeziei lui Gheorghe Grigurcu avem de-a face cu un oximoron. Soarele închipuit ca un melc reprezintă inteligenţa cosmică, iar lumina cunoaşterea spirituală. Plutind deasupra Amarului Târg, soarele lui Gheorghe Grigurcu se află în opoziţie cu Coloana infinitului a lui Brâncuşi, instalată în centrul parcului din Târgu Jiu, dar şi în opoziţie cu Melcul lui Sorescu, a cărui silă de lume şi de sine s-a transformat în derâdere. Soarele cu corniţe de melc aruncă o privire sarcastică, necruţătoare asupra pieţii prăfuite a oraşului provincial prin care se perindă paşii trecătorilor. El se mişcă „de trei ori mai încet/ decât în alte locuri”, probabil din pricina autosuficienţei provinciale. Mişcându-se cu încetinitorul, soarele îşi scoate corniţele sale de melc, lăsându-şi balele sale ancestrale pe Poarta sărutului şi Masă tăcerii, ce par a nu-şi găsi acolo locul. Poemul e caustic, devorator. Probabil anumite experienţe de natură existenţială l-au determinat pe Gheorghe Grigurcu să scrie acest poem pesimist, ca de altfel şi un altul, intitulat Provincială: „Nimeni nu se mai naşte/ nimeni nu mai moare aici/ între blocuri o baltă/ cu cocleală de lintiţă/ un petic minuscul/ din Geneza putredă/ un idol cu o mie de ochi/ şi fără nici o ureche/ curios ne urmăreşte din satelit/ şi se-ntreabă cum ar fi/ dacă ne-am mai putea naşte/ dacă am mai putea muri.” Întrebarea idolului cu o mie de ochi e pusă în van. La ce bun să ne naştem ca să murim încă o dată sau încă de o mie de ori, odată ce existenţa ce ne-a fost sortită e o Geneză putredă, unde nici o primenire nu e posibilă? În acest loc, ajuns la saturaţie, nimeni nu se mai naşte şi nimeni nu mai moare. Toţi îşi duc viaţa în virtutea inerţiei, cufundându-se din ce în ce mai mult în balta coclită, plină de miasme grele. Lumea din Amarul târg e departe de „ploaia, de vântul şi cerul” pe care „amestecându-le/ cu toate cele ce fiinţează”, pătruns de „tandreţea crudă a înţelepciunii”, Domnul primeneşte lumile şi omul, făcând să apară în faţa noastră viitorul ca „un obiect aspru la pipăit”, pe care însă strălucirea luminii şi bucuria de-a trăi clipa ne face să-l uităm de îndată ce l-am perceput.

„Doar pentru vina de a se fi impus, cu vreo treizeci de cărţi – scrie într-un studiu poetul Ilie Constantin –, printre cei mai de seamă critici literari români, lui Gheorghe Grigurcu i-a fost pus la îndoială, vreme de decenii, statutul de poet – cel de la începuturi, şi nicicând întrerupt! Semnatarul prezentului comentariu, devenit şi critic literar, le răspunde cu un surâs amabil celor ce-i pun la îndoială una sau alta din calităţ i – de poet şi de critic, sau pe amândouă... Grigurcu se putea considera încă mai nedreptăţit, iar rodul inspiraţiei sale lirice, adunate în foarte masivul volum antologic, de peste şase sute de pagini,Un trandafir învaţă matematica, justifică amărăciunea pe care o va fi resimţit. De aici, probabil, şi titlul pus în răspăr,Un trandafir învaţă matematica. Dar şi poemul postat de Doman în care crinul paşte iarbă. Şi, poate, de aici şi nonconformismul criticului şi nealinierea lui la standardele impuse de istoria noastră literară. Inclusiv idiosincrazia sa vizavi de lirica stănesciană.

Ca personaj, Gheorghe Grigurcu posedă ceva din alura Înţeleptului la ora de ceai a lui Matei Vişniec. Firea sa e una dionisiac-contemplativă. El priveşte de-a lungul linguriţei în cana de ceai la „sângele lucitor al materiei” ce se ridică în bule mici, dar consistente, la suprafaţa lichidului. Ca locatar al Amarului târg, Gheorghe Grigurcu, nu foloseşte totuşi o simplă linguriţă, fie ea şi de argint, ci pune în mişcare Coloana infinitului, învârtind-o încet, melancolic, deasupra Mesei tăcerii, masă care substituie, pentru efect artistic, ceaşca tradiţională de ceai. Crinul prins în lesă, înţepenit lângă picioarele sale, îi ţine companie, behăind uşor.

Crinul e poetul. Iar iarba, versurile. Literatura.

Frumoasă întorsătură de condei. La mulţi ani, Gheorghe Grigurcu! Şi felicitări pentru Marele Premiu!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara