Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Discipolul şi maeştrii de Ioan Holban

Gellu Dorian, o sută de maeştrii şi un discipol: crochiuri lirice, Cluj-Napoca, Editura Junimea, 2016, 111 pag.

În 1976, poetul Gellu Dorian, după ce va fi citit Panorama poeziei universale contemporane de A.E. Baconsky, imagina un experiment liric singular atunci, ca şi acum, cînd îl reia Editura „Junimea“, cu titlul O sută de maeştri şi un discipol.

Lăsînd deoparte, cît mai departe, pe imitatori, epigoni şi – horribile dictu! – pe plagiatori, în epocă, poeţii se amuzau scriind, mai ales parodii la textele (foarte) cunoscute ale altor (foarte)cunoscuţi poeţi; în cartea sa, „impresionat de autorii pe care i-a, descoperit în cele 877 de pagini”, Gellu Dorian scrie cîte o „stanţă lirică” pentru cei „o sută de poeţi antologaţi”, căutînd, în fapt, ceea ce aş numi relansatori textuali, modele productive pentru propria poezie: materia lirică din O sută de maeştri şi un discipol este poezia însăşi, „crochiurile” lui Gellu Dorian plecînd de la şi întorcîndu-se mereu la un cod cultural asumat, parte din realul şi imaginarul poetului. În fond, Gellu Dorian denunţă formula veche şi ideea primită, după care esenţiale pentru naşterea unui poet sînt talentul şi inspiraţia („muza”, cu vorba poeţilor din alt veac). Din talent şi inspiraţie, lîngă „muză”, se poate scrie, eventual, o carte chiar remarcabilă, elogios comentată, premiată, dînd fericitului autor frisonul gloriei; un destin literar creşte, însă, din cultură, din lecturi şi prin integrarea în fiinţa interioară, în structurile lirice de profunzime, a lucrurilor „învăţate”, descoperite în cărţile altora. Cîtă „inspiraţie” şi cîtă „muncă” se cuprind într-un text ne învaţă încă Eminescu; cu toate acestea, nu puţini sînt autorii contemporani cu o cultură precară, elogiaţi la debut, încrezători în talentul şi inspiraţia lor care, iată, la a doua, a treia carte, îi trădează: de aceea, nici nu înţeleg reacţiile critice care amendează lipsa „platformei” culturale unde trebuie să aşeze cărţile produse în serie, pe stoc şi atunci îşi postează, în mediile virtuale, frustrările, excrescenţele invidiei şi eşecului, în tonalităţile stridente ale maniei persecuţiei.

Miezul cărţii lui Gellu Dorian se citeşte încă din titlu, în relaţia imaginată între maestru şi discipol; nu poezia se învaţă, nu e o altă „şcoală de literatură” pentru că, iată, poezia maeştrilor creează materia, materialul, realul pe care le explorează „discipolul”, exprimînd exprimabilul şi/sau inexprimabilul. Într-o scurtă prezentare a acestui proiect liric de tinereţe, Gellu Dorian spune că a scris „stanţele” pentru, într-o ordine alfabetică, Ady Endre, Rafael Alberti, Apollinaire, Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Blaga, Borges, E.E. Cummings, Emily Dickinson, Elytis, Esenin, T.S. Eliot, Garcia Lorca, Kavafis, Maeterlinck, Montale, Ezra Pound, Quasimodo, Rilke, Trakl, Ungaretti, Yeats, pînă la o sută; descoperindu-i în antologia lui A.E. Baconsky, Gellu Dorian se defineşte pe sine „în contextul poeziei de atunci”, de la sfîrşitul deceniului opt, cînd debuta împreună cu ceilalţi optzecişti; maeştrii îi hotărăsc drumul spre poezie. Una dintre pistele bune de lectură a cărţii e urmărirea modului cum „tiparul” din opera „maestrului” se transferă, relaţionează, irigă textul „discipolului”: buboiul şi tina lui Arghezi, clavirul şi iubita ce cîntă trist o „frunză veştedă pe ram”, dar şi înălţarea spre „colţul de stea” din poezia lui Bacovia, departele din lirica lui Blaga devin semne ale propriului univers liric. Cartea aceasta „de tinereţe” a lăsat urme adînci în poezia şi proza lui Gellu Dorian; starea şi figura dominantă din lirica bacoviană, de pildă, se regăsesc, peste ani, în insul obosit sau omul ostenit din poemele unei cărţi recente, Să închizi fereastra. Şi zbori! (cu alţi poeţi: Al.Muşina, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Cassian Maria Spiridon, Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu, „costobocul” George Vulturescu, Lucian Vasiliu, Traian T.Coşovei), un topos al poeziei lui Gunnar Ekelöf trece, azi, în romanul Cartea de la Uppsala. Mai mult încă, discipolul este una dintre figurile importante ale poemelor de la diverse vîrste; iată Discipolul din cartea anului 1976: „Stau în mine ca-ntr-un clopot mut/ sunetul de-alamă ce-şi va da ecoul/ pe un preţ ce s-a născut din lut/ sub acoperişul cerului haloul/ ce îmbracă luna după norul vag/ într-o noapte ce-şi ascunde stele/ care nu au nume încă şi se trag/ într-un scrînciob ţesut din nuiele”; şi, peste timp, Discipolul din volumul anului 2015: „Umbra lor în sîngele lui învie/ trupul în fiecare dimineaţă/ cînd palmele îi sînt pline de raze înfipte în fiecare vas de sînge,/ mîine va fi cu ei la o masă plină de lapte şi miere,/ el le va întinde cupa,/ nimeni nu va trăda,/ toţi vor bea pînă la cîntatul cocoşului în lama cuţitului,/ vor fi din ce în ce mai mulţi,/ însă numai o sută îşi vor plimba umbra prin sîngele lui/ lumina pe care o vor bea odată cu el,/ mîine,/ de mîine va fi mereu mîine”: cei o sută (de poeţi) care îşi plimbă acum umbra prin sîngele poetuluidiscipol şi beau lumina odată cu el erau convocaţi atunci, în anii cenaclului „Mihai Eminescu” din Botoşani, nu pentru a-l învăţa cum se scrie poezia, ci pentru a afla ce (nu) este poezia. Urmînd îndemnul lui Arghezi, poetul trebuie să se pună în „rostul cuvintelor”, Elisabeta Bagriana scrie „ca şi cum aş răsădi grădini de flori”, iar Manuel Bandeira îşi (re)compune lăuntrul „între pereţii umezi ca o broască”, Ion Barbu îi spune că „doar cu poezia le vei şti pe toate”, iar Emily Dickinson îşi poartă poemele ca pe o „rochie de nuntă” sub lespezi de mormînt, Jorge Carrera Andrade îl previne asupra valorii de schimb a poeziei („În ţara mea primeam pe-o poezie/ un sac de bani pe care-i aruncam/ pe fete, la Paris, în prăvălie,/ pe-orice nimic de cari habar n-aveam”), în vreme ce V. Hlebnikov îl anunţă că doar poezia, în moarte, „cu viaţa mă ţine”.

Maeştrii dezvăluie discipolului, înainte de toate, geneza reciprocă dintre viaţă şi text şi rostul poetului a cărui existenţă se identifică, pînă dincolo de marginile ei, cu poezia; astfel, în dialogul mut cu Odisseas Elytis: „Ceasurile curg, umbre tăcute,/ stau alături de un vraf de cărţi,/ toate geometrice şi mute,/ toate sfărîmîndu- mă-n bucăţi./ Cred, Domnule Elytis, c-aş fi trist/ de m-ar părăsi vreodată poezia,/ că de ea sunt răstignit cum Crist,/ la călcîiul lui plîngînd Maria”; sau cu Robert Frost: „Poezia nu e o harababură,/ nu-i arie de treierat ovăz,/ ea nu are ochi, nu are gură/ şi nu umblă dezbrăcată-n văz./ Ea nu are sînge şi nu spune/ că durerea îi atîrnă grea,/ ea se spune ca o rugăciune/ trupului ce asfinţeşte-n ea”. Ceea ce a aflat tînărul citindu-şi maeştrii în antologia lui A.E. Baconsky se transmite integral poetului cu un destin literar împlinit: ca în acest Testament de azi: „Acum ştiu cum va fi, toţi vor fi foarte departe/ şi nici nu vor afla prea curînd,/ aşa cum ştiu că de mult m-au şi îngropat şi mi-au mutat mormîntul/ în vreo mie de locuri,/ nici un semn nicăieri,/ peste cîteva coli de hîrtie vor găsi ceea ce n-au vrut să găsească/ vreodată,/ se vor bucura,/ aşa ştiu ei să trăiască în preajma unui foc de tabără,/ ca în triburile preistorice/ cînd cel care avea colierul trebuia urcat prin/ dîra de fum la cer,/ fie şi aşa,/ pentru fiecare sfîrşit trist/ rămîne un început fericit,/ mîine vor privi şi ei înlăuntrul lor/ şi vor vedea un gol în care le va fi frică să nu cadă,/ dar pentru fiecare capătul nu se îndepărtează,/ ci se apropie,/ ştiu, nu mai e nici o taină,/ cînd ieşi din casă pentru ultima oară,/ laşi în locul tău casa pe care o deretică moartea”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara