Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

30 de ani de la moarte:
Dinu Pillat de Carmen Brăgaru


S-au împlinit, la 5 decembrie, 30 de ani de la trecerea lui Dinu Pillat ,de la o faţă văzută a existenţei la alta nevăzută", după cum singur definea moartea. La 6 decembrie 1975, aşadar la numai o zi distanţă, N. Steinhardt, copleşit de senzaţia pierderii unui Înger Păzitor, îi scria lui Virgil Ierunca la Paris o emoţionantă scrisoare în care îi aducea la cunoştinţă trista veste şi schiţa prietenului dispărut un portret moral desăvârşit:

A fost un nobil, un om capabil de a ieşi din sine, din belşug înzestrat cu minunata capacitate de a admira şi de a-i vedea pe oameni mai buni decât sunt. (...) Şi câtă discreţie, câtă delicateţe şi detaşare, câtă neîncetată propensiune spre iertare, înţelegere, reţinere numai a părţilor bune dintr-o operă sau din caracterul unui ins. (...) Dacă voi putea şi-mi vei îngădui, îţi voi mai scrie despre el, încercând să-ţi redau ceva din incomparabilul farmec, din nespusa fericire a unei prietenii pe care mi-a acordat-o ca pe un dar nepământesc. Să nu-l uităm. Să nu-l uitaţi. Să nu uităm.

Captând peste ani îndemnul monahului de la Rohia, să ne amintim cine a fost Dinu Pillat. S-a născut la 19 noiembrie 1921, fiind înregistrat mai târziu cu o zi, într-o familie ilustră, apăsătoare prin vechime şi importanţă politică, aflată la generaţia în care ,spiritul de fermieri de tip feudal" al Pillăteştilor şi ,vocaţia combativităţii politice" a Brătienilor se estompaseră în tatăl său, poetul Ion Pillat, ,primul tip de contemplativ pur" din familie, şi se altoiseră cu pasionalitatea mocnită, melancolia nedesluşită, discreţia şi adânca trăire a sentimentului religios ale mamei sale, pictoriţa acuarelistă Maria Pillat-Brateş (născută Procopie-Dumitrescu). După absolvirea cursurilor primare ale şcolii Clemenţa şi ale liceului ,Spiru Haret", pe băncile căruia ,sfârşitul copilăriei şi începutul adolescenţei vor rămâne ancorate pentru totdeauna" - după propria-i mărturisire - porneşte în ,cruciada aspră a propriului destin", înscriindu-se la Facultatea de Litere şi Filozofie. Aştepta de la aceasta mai degrabă un spor de autocunoaştere, decât desăvârşirea culturii care ,nu reprezenta pentru el o datorie de familie sau o profesiune de credinţă, ci un mod de a exista"(Lucian Valea). Printre studenţii deveniţi ulterior repere ale culturii româneşti (Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Virgil Untaru, Monica Lovinescu, Dan Cernovodeanu, Alexandru Balaci, Mihnea Gheorghiu, Dan Duţescu, Pavel Chihaia etc.), o cunoaşte şi pe viitoarea soţie, Cornelia Filipescu, fiica unui fruntaş social-democrat. Remarcat de G. Călinescu încă de pe băncile facultăţii pentru soliditatea informaţiei, fineţea spiritului şi eleganţa exprimării, Dinu Pillat va fi ales, imediat după absolvire, printre asistenţii Profesorului la Catedra de Istorie a literaturii române, alături de Ovidiu Papadima, Valeriu Ciobanu, Al. Piru şi Adrian Marino. Neocolit de ciudăţeniile histrionicului Călinescu, care altminteri îl preţuia, tânărul asistent se va ataşa cu timpul atât de mult de acesta, încât îl va considera părinte spiritual, precum odinioară pe Ionel Teodoreanu şi, mai târziu, pe Vasile Voiculescu. La 22 iunie 1947, Dinu Pillat îşi susţine doctoratul cu două subiecte sugerate de Călinescu: Contribuţiuni la biografia lui Ion Pillat şi Romanul de senzaţie în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Printr-o ironie a sorţii, doctoratul susţinut exemplar nu-i va aduce o promovare, ci o degradare, postul său, ca şi cel ocupat de Adrian Marino, fiind comprimate la 15 octombrie 1947. După mai puţin de doi ani însuşi Călinescu avea să fie declarat indezirabil la Catedră, oferindu-i-se drept compensaţie directoratul Institutului de Istorie Literară şi Folclor al Academiei. Revenind la Dinu Pillat, pierderea postului de la Universitate reprezintă doar începutul grelelor încercări la care îl va supune viaţa în anii următori. Aflat într-un impas financiar din pricina şomajului forţat şi a pierderii tuturor proprietăţilor familiei, cu o sănătate şubredă şi multe guri de hrănit, printre care mulţi bătrâni, dar şi o fetiţă venită pe lume în 1947, Dinu Pillat este nevoit să recurgă timp de un deceniu la tot felul de soluţii disperate, dureroase şi umilitoare. Aşa cum familia Logadi din roman, scăpătată în urma războiului, îşi vânduse biblioteca prin anticariate, şi autorul Morţii cotidiene, lovit de astă dată de războiul ideologic, va vinde numeroase obiecte de artă şi de mobilier la talcioc, ca şi cea mai mare parte a bibliotecii. Cumpărătorul unui important număr de volume este Călinescu, căruia fostul asistent îi scrie asiduu în aceşti ani, propunându-i întotdeauna înaintea anticarilor lotul supus vânzării. Jena de a se afla într-o asemenea situaţie era depăşită de greutăţile materiale cu care se confrunta, iar durerea pricinuită de despărţirea de exemplarele rare din celebra bibliotecă a tatălui său era compensată în oarecare măsură de convingerea că ele îşi vor găsi un loc mai bun în biblioteca Profesorului decât oriunde în altă parte. Şi, când situaţia părea că se redresase prin încadrarea lui, în decembrie 1956, la Institutul condus de Călinescu, unde se simţea ca peştele în apă, începe teroarea arestărilor succesive ale cunoscuţilor, culminând cu propria-i arestare din noaptea de 25 spre 26 martie 1959, de Buna Vestire. În jurul său şi al lui Constantin Noica anchetatorii vor ţese două loturi, iniţial distincte, ulterior comasate, în aşa numitul ,proces al intelectualilor", o înscenare şi un avertisment dat tuturor celor ce ieşeau din front. Principalul cap de acuzare l-a constituit în cazul lui Dinu Pillat romanul consacrat mişcării legionare, Aşteptând ceasul de apoi, pe care îl definitivase prin 1948 şi care circulase în manuscris pe la diverşi prieteni (Ion Caraion, V. Voiculescu, Toto Enescu) şi critici literari (Călinescu, Vianu, Streinu). De fapt, vina majoră era alta. Greşise că se născuse într-o asemenea epocă şi într-o astfel de familie. Prin origine şi formaţie, prin întâmplarea că avea rude în străinătate, prin refuzul de a aparţine unui partid, prin felul său intransigent de a taxa orice încălcare a libertăţilor individului, prin credinţa în Dumnezeu, pe care nu putea s-o ascundă, prin interesul pentru tot ce însemna fenomen cultural, în ţară sau dincolo de graniţele ei, prin neinspirata dorinţă de a înţelege atât de controversatul fenomen legionar, prin frecventarea legaţiilor şi institutelor străine din Bucureşti ca fin degustător de artă sau ca urmaş al poetului şi omului de lume Ion Pillat, se contura - cum va constata Cornelia Pillat peste ani - ca ,o ţintă exemplară pentru îndeplinirea luptei regizate de regimul comunist împotriva elitei intelectuale". În consecinţă, după o anchetă îndelungată (de aproape un an) şi extrem de violentă (a fost unul dintre cel mai bătuţi deţinuţi din întreg procesul), va fi condamnat, pe 1 martie 1960, la 25 de ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică şi confiscarea averii personale (ce se rezuma la acea dată la un ceas Doxa având cureaua ruptă!), pentru ,crima de uneltire contra ordinei sociale". După cinci ani, patru luni şi trei zile de detenţie, blestemul căreia se metamorfozase miraculos în binecuvântare, ca şi în cazul lui N. Steinhardt, este eliberat cu ocazia amnistierilor masive din 1964 şi îşi reocupă postul de cercetător păstrat graţie lui Călinescu, activând în cadrul Institutului până cu câteva luni înainte de moarte. Decesul a survenit la 5 decembrie 1975, dar, pentru simplificarea unor formalităţi, a fost înregistrat cu o zi înainte, moartea luându-i astfel înapoi, în cele din urmă, ziua ,furată" de el la naştere.

Începuse să scrie încă din liceu, colaborând la renumita revistă ,Vlăstarul" cu diverse cronici literare, dar şi cu proze lirice, încă din această perioadă conturându-se cele două direcţii principale ale carierei sale viitoare: de critic şi istoric literar şi aceea de romancier. Apărut în foileton în paginile puţinelor numere ale controversatei reviste ,Albatros", prima încercare de roman, Jurnalul unui adolescent, de fapt o versiune intermediară a romanului ce avea să apară peste doi ani, îşi propunea - în spiritul vremii - să noteze stările sufleteşti ale unui licean, observator detaşat al evenimentelor dintr-o clasă, de-a lungul ultimului an şcolar. Privit în ansamblu, Jurnalul are ca notă dominantă inadaptarea tinerilor şi respingerea mediului burghez încremenit într-o atitudine comodă, fapt care îi îndeamnă să caute, fiecare în parte, o modalitate de salvare, de evadare din banalul cotidian. Această primă scriere nu a beneficiat de o reală răspândire în mediul literar al capitalei pentru a avea parte de ecouri în presa vremii. El a fost citit atunci mai ales de colegii de facultate şi, abia post-mortem, datorită reeditării romanelor de către fiica sa, Monica Pillat, a ajuns să fie cunoscut de public şi să stârnească astfel reacţii critice. Nici cel de-al doilea roman, Tinereţe ciudată, nu va avea o soartă mai bună în epocă. Apărut şi el într-un moment nefavorabil, în plin război, la sfârşitul anului 1943, într-un tiraj redus şi la o editură fără prea mare prestigiu, nu va stârni în primele luni interesul prea multor critici, pentru ca apoi, în timpul bombardamentelor din primăvara lui 1944, să se ,epuizeze aşa dintr-o dată, pentru totdeauna...", ca urmare a incendierii editurii ,Moderne", unde erau depozitate toate exemplarele rămase. Acţiunea romanului, mai mult schiţată, autorul fiind mai degrabă interesat de psihologia eroilor săi, gravitează în jurul Maninei Răşcanu, o tânără frumoasă şi inteligentă, deşi uşor superficială. Victimele sale, făcute de ea în mod conştient, aşa cum conştiente sunt fiecare de statutul lor, sunt nişte tineri care au toţi în comun vechea nemulţumire faţă de mediul burghez încremenit în care se mişcă şi, de aceea, au nevoie de primenire, de aer proaspăt, de evadare. Se ascultă muzică clasică, se citeşte mult şi se vorbeşte nenatural, ca din cărţi, viaţa fiind trăită ,prin vitraliul literaturii", toate acestea conferind romanului o pronunţată notă livrescă. Dacă Tinereţe ciudată valorifică linia gidiană a esteticii autenticităţii şi sugestiile romanului de analiză psihologică, în următorul roman din 1946, Moartea cotidiană, atitudinea voit neutră a naratorului, ascuns ca şi altă dată în spatele unui impersonal aparat de filmat, devine stil aparte şi constituie însuşi punctul de rezistenţă peste timp al romanului. Subiectul e simplu. Naraţiunea urmăreşte îndeaproape viaţa plată, fără surprize sau speranţe, a unei familii aparţinând micii burghezii din perioada interbelică. Tatăl, Justin Ionescu, profesor de franceză, ratat în carieră şi în viaţă, pendulează între casă, liceu şi cafenea; Ana, soţia lui, între dormitor şi bucătărie; Sandu, fiul lor, între facultate şi cinematograf; singur Hypolit, fratele lui Justin, invalid în urma unui accident, este imobilizat în acelaşi ,fotel" de unde priveşte viaţa pe fereastră. De fapt, ei toţi sunt în esenţă statici. Oricât s-ar strădui, oricât s-ar zbate, rămân mereu în acelaşi loc, anchilozaţi fizic şi psihic, pietrificaţi, într-o poziţie din care nu mai pot evada, de ,magma" unificatoare, nivelatoare a existenţei plate, anodine. Ni se pare de aceea pertinentă ideea avansată de Al. Paleologu conform căreia Moartea cotidiană ar aborda ,pentru prima oară în literatura noastră un caz de înstrăinare, de dezafecţie şi greaţă existenţială" sau aceea asemănătoare a lui Emil Manu care subliniază ,modernitatea aproape sincronă, dacă nu protocronă a temei înstrăinării".

Cu toate acestea, şi Moartea cotidiană a trecut neobservată. Urmărit constant de nenoroc, Dinu Pillat nu a avut nici răgazul şi nici tihna să-şi făurească o operă rotundă. În comparaţie cu opurile tatălui, scrierile sale - s-a spus - sunt zgârcit de puţine. Totuşi, din ceea ce a rămas în urma lui, nu numai că ,poţi să deduci, să reconstitui portretul moral al omului", cum aprecia el însuşi cărţile maestrului său spiritual G. Călinescu, dar se şi conturează profilul unui scriitor deosebit, venit dinspre literatură înspre critica şi istoria literară, domenii care în scrierile sale nu au fost delimitate strict niciodată. Cu toate editările şi reeditările unora dintre cele mai reprezentative cărţi ce-i poartă semnătura şi în ciuda remember-urilor din reviste la împlinirea unor cifre rotunde de la naştere sau moarte, Dinu Pillat, deşi merituos în ambele domenii în care s-a manifestat, rămâne un autor puţin cunoscut aparţinând ,generaţiei pierdute". Dar stă în puterea noastră să nu-i uităm. Să nu-l uităm. Să nu uităm.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara