Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Dincolo de lojă de Liviu Dănceanu

Carbondale este o aşezare aproape cât Bucureştii de lată, aflată la patru ore de Chicago şi cam la o oră şi jumătate de capitala Springfield. Numai câmpuri (riguros desenate), high-way-uri (netede ca-n palmă), automobile (din ce în ce mai automate şi mai "japoneze"), clădiri mignone (cele mai multe în varianta de bungalou), saloon-uri şi restaurante (în marea lor majoritate cu specific asiatic), oameni preocupaţi (în general fără tabieturi şi fasoane), food-uri prea dulci, picante sau, dimpotrivă, sălcii. Peste toate: South Illinois University. Una dintre cele mai importante instituţii de învăţământ din zonă. Şi, mai ales, Facultatea de muzică renumită pentru Centrul său de cercetare în domeniul electro-acusticii. Studiouri, laboratoare, lanţuri de mega-computere, softuri, programe, experimente, concentrare, aferare, disciplină. Nimic nu pare a tulbura liniştea prospecţiunilor în anatomia sunetului. Nici chiar forfota vreunui seminar pe teme inextricabile pentru cei ce au statut de neofiţi în tagma compozitorilor asistaţi de ordinator. Şi totuşi, în acest orăşel cu câteva mii de locuitori şi câteva zeci de mii de studenţi are loc în fiecare an un festival de muzică nouă. "Outside the box" se poate traduce în mai multe feluri, dar, mărturisesc, dintre toate versiunile o prefer pe cea închisă în sintagma "dincolo de lojă". Cu alte cuvinte, genericul festivalului face aluzie la non-conformismul formei, dar şi la absenţa etichetei şi ştaifului din conţinutul manifestării. Eleganţa, fastul, preţiozitatea lojii sunt substituite la Carbondale de decenţa, frugalul şi firescul unor întâmplări sonore care, chiar dacă nu se desfăşoară în spaţii neconvenţionale, sunt îmbibate de atmosfera naturală, întru totul respirabilă a unor concerte ad-hoc, derulate într-o manieră deopotrivă familială şi colocvială. Părăsirea lojii şi opţiunea pentru strapontine ori pur şi simplu pentru nişte bănci ordinare se săvârşeşte sub imperativul timpului (lumea vine la concert direct de la serviciu sau de la cursuri, nemaiavând vreme să-şi schimbe ţinuta), al spaţiului (distanţele enorme sunt străbătute exclusiv în variantă motorizată, fapt pentru care nu oamenii trebuie să fie cocheţi, chiar seducători, ci maşinile lor "zburătoare", şi, nu în ultimul rând, al mentalităţii (la ce bun să mă deghizez într-o persoană cât mai şic, dacă cei de pe scenă, protagoniştii însăşi nu schiţează nici un gest în acest sens?). De altfel, nici nu pot să-mi imaginez cum s-ar auzi dintr-o lojă un festival al muzicii contemporane. Spiritul componisticii actuale reclamă mai curând scaune pliante, taburete sumare pe care să nu te poţi tolăni cu una cu două. Ele cel puţin ne ajută, chit că o ştim sau nu, să trecem prin avalanşa muzicilor perisabile de astăzi. Muzici comode, scaune incomode. La Carbondale am avut în faţă, ca pe un ecran, o selecţie de citate incitante din componistica americană actuală. Totul a început la Renate's Beauty Saloon, acolo unde m-am convins încă o dată că cei care utilizează constant improvizaţia încep să aibă un soi de instinct, ca animalele care amuşină hrana şi o descoperă acolo unde te aştepţi mai puţin. Pianistul Jack Stemper şi band-ul său (Marc Abrate - saxofon, Tom Hensold - drums, Andy Navarro - chitară, Nick Kuyper - contrabas) m-au făcut să devorez când coaja unor teme celebre din repertoriul jazz-istic, lipsită de miezul unor personalizări ritmice ori armonice, când mierea lor, jam-session-ul mijlocit de ele şi, astfel, să constat împlinirea şi nu destrămarea ascultătorului. În general, trupele de jazz-rock americane dezvoltă traiecte analoge: intră în viaţa muzicală "muşcând", nu din potenţialul ci din zestrea ei, ca dintr-un bun ce e musai să fie consumat, se aşază apoi temeinic la ospăţul oferit de către moda vremii, facilitată de un orizont îngust de aşteptare al unui public mai mult ori mai puţin gregar, urcă înspre zenitul unui parcurs fie fulminant, fie discret, pentru ca în final să înceapă coborâşul, speriaţi fiind de numărul tot mai mare al epigonilor, dacă nu chiar al imitatorilor. Jazz-ul, se ştie, e o poveste cu negri, în timp ce rock-ul e invenţia albilor. Ca şi muzica savantă, în care nu prea am întâlnit compozitori de culoare. Desigur, e vorba de opţiune. Cum tot de opţiunea fiecăruia ţine şi îmbrăţişarea meseriei de creator. M-am întrebat, adeseori, cine mai are curajul să-şi asume compoziţia muzicală ca pe un job profitabil ? Cine mai speră ca opusurile sale să constituie obiecte de interes public ? Ei bine, la Carbondale am întâlnit destui tineri entuziaşti, prizonieri ai unei gratuităţi pline de candoare şi farmec. Michael Southard, Greg Myers, William Shotton, Andrew Smith, Christopher Mitchell mi-au vorbit elogios despre muzica nouă. Or, ar fi de domeniul poltroneriei, al ipocriziei să susţii un fenomen fără a pune umărul la sporirea şi proliferarea lui. De aici apetenţa lor creatoare, verva cu care îşi adâncesc proiectele componistice. Cu toţii sunt încă studenţi la School of Music. Fie ai lui Frank Stemper, fie ai lui Kathleen Ginther. Primul, îndrăznesc să afirm, este unul dintre compozitorii emblematici ai Americii. Demarate jumătate în glumă, jumătate în serios, efluviile sonore imaginate de Frank Stemper adăpostesc ca într-o maioneză fină, gustoasă "gălbenuşurile" unor rostiri jazz-istice, precum şi ale altor genuri de divertisment, alături de "uleiurile" îndelung rafinate ale unor experienţe componistice neo-modale ori post-seriale, la care se alătură, salvator, "sucul de lămâie" acrişor, stors cu mult umor şi suverană detaşare. Modern Rituals for a Primitive Society, Four Piano Pieces , Toot tooT sau Three Pieces for Clarinet and Piano (în special) au acreditat un compozitor cu un deosebit simţ al timpului muzical, ferm în articularea acumulărilor şi desinenţelor, în instaurarea punctelor culminante şi, nu mai puţin, stăpân pe resursele fiecărui instrument în parte. Kathleen Ginther s-a dovedit a fi o compozitoare a vitraliului sonor, mereu aplecată asupra detaliului pe care îl polisează îndelung, cu acribie şi îndemânare. Chansons D'Apollinaire este un ciclu de lieduri în care Calligramele poetului francez s-au pliat ca o mănuşă pe sensibilitatea compozitoarei americane. River of Dreams reiterează principiul formal al piramidei, evenimentele sonore roind în jurul unui climax pe care pianul îl accesează progresiv şi îl delete-ază aşijderea. Dieta administrată de "Outside the box" a inclus şi "feluri" mai mult sau mai puţin exotice (And then I knew �twas wind de Toru Takemitsu ori Nani de Osvaldo Golijov), mai mult sau mai puţin desuete (Postcards from the Center de Kathlenn Ann Murdock sau Humoreske de Alexander Zemlinsky), mai mult sau mai puţin eclectice (Quintet de John Steinmetz ori Incantation de Augusta Read Thomas). O menţiune specială pentru lucrarea Quodlibet a lui Arne Running, în aparenţă un colaj de muzici de film mut, Rossini şi alte sosuri sonore de succes, dar în esenţă un gest de compromitere a ceea ce se numeşte azi muzica globală. Nu tot ce zboară se mănâncă aşa cum nici tot ce suge la pieptul unor referenţialităţi lesne recognoscibile nu are semnalmentele unei creaţii integrale. Cu rostirea cât mai fidelă şi persuasivă a tuturor acestor muzici s-au îndeletnicit solişti şi ansambluri ce au demonstrat nu numai forma bună în care s-au aflat, ci şi un apreciabil cuantum de responsabilitate, în ultimă instanţă, de profesionalism. Nu e uşor să restitui pentru prima oară o lucrare muzicală: nici vorbă de modele, fie ele chiar şi numai orientative; există doar presiunea partiturii; singur, faţă în faţă cu semnele reci şi străine. SIUC Ensemble, Altgeld Chamber Players, Pinotage, Moran Woodwind Quintet au constituit repere ale unei panorame restitutive demne de memoria oricărui meloman. În plus, un nou "Jimmy Hendrix", de data aceasta al violoncelului, în persoana Ancăi Vartolomei, care, într-un recital cu lucrări de Ştefan Niculescu, Frank Stemper, Călin Ioachimescu şi Costin Miereanu, a smuls (pentru a câta oară ?) o bilă albă de la un public nici ursuz, dar parcă nici în cale-a fară de politicos. Una peste alta, la Carbondale s-a putut zări ceva din societatea tot mai secretă a muzicii contemporane. Dincolo de lojă. Afară din cutie: "Outside the box".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara