Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Dincolo de cortină de Pia Brînzeu

De Cortina de Fier, mai exact. Acolo l-a plasat Institutul Cultural Român pe bardul Renaşterii engleze pentru a marca anul aniversar Shakespeare 400. „The Bard and the Iron Curtain”: o masă rotundă reuşită, organizată cu multă dăruire de directorul I.C.R. de la Londra, Dorian Branea, un amfitrion totdeauna atent şi devotat publicului londonez. Iar ca moderator a mai dovedit o dată că ştie să transforme în succes acţiunile organizate pe scena sălii de festivităţi din Belgrave Square 1 şi să se alăture vorbitorilor cu entuziasm. Adică Reghinei Dascăl, de la Universitatea de Vest din Timişoara, Alexandrei Sakowska de la Varşovia, ambele reputate specialiste în cultura şi civilizaţia engleză, lui Jack Klaff, un cunoscut actor, regizor, scriitor şi profesor britanic, şi subsemnatei. Cu toţii ne-am străduit să dialogăm inspirat în faţa unui public numeros, adunat să ne asculte într-o seară ceţoasă şi umedă de noiembrie.

Spre surpriza lor, londonezii au aflat câteva lucruri neaşteptate despre idolul renascentist. Credeau fals că Shakepseare a fost interzis, ciuntit, deformat şi redus la tăcere prin metode dictatoriale. Da, e adevărat, cenzura a funcţionat când i se traduceau sau i se puneau în scenă piesele. În plus, nu prea puteai călători pe atunci, nu aveai cărţi, te loveai de editori înghesuiţi la minte. Şi totuşi… O sinteză a ceea ce i s-a întâmplat lui Shakespeare într-o perioadă neagră a culturii române scoate întotdeauna la iveală şi unele aspecte „albe”, pe care străinii nu le prea cunosc. Atât în România, cât şi în Polonia, chiar şi pe timpul comuniştilor, sau poate mai mult atunci decât astăzi, Shakespeare a fost un spirit inflamator. Pe traducători i-a îndemnat să ofere transpuneri poetice, foarte potrivite şi pentru reprezentările scenice, pe scriitori să preia teme şi personaje într-un intertext dinamic, pe regizori şi actori să creeze un Shakespeare anti-regim, aluziv şi puternic în a uni publicul prin „şopârle” strecurate împotriva dictaturii.

Dar să le luăm pe rând. Traducătorii s-au unit între 1955 şi 1963 sub conducerea lui Mihnea Gheorghiu într-o echipă unde au participat scriitori, filologi şi anglişti de mare vocaţie: Gala Galaction, Tudor Vianu, Ion Vinea, Dan Duţescu, Leon Leviţchi, Dan Botta, Virgil Teodorescu şi mulţi alţii. Shakespeare putea fi prezentat şi ca un scriitor foarte popular sau democratic, interesat mai mult în oamenii simpli, fie ei meşteşugari, gropari sau bufoni, decât în regii care o terminau prost, asemenea lui Lear, Macbeth sau al doilea şi al treilea Richard. Deci nu exista niciun pericol dinspre monarhie sau alţi posibili exploatatori ai poporului. În rest, multă dragoste, poezie, nedumeriri filozofice şi morţi tragice, toate întâmplându-se într-alte lumi, ale visului, ale unei istorii demult trecute sau ale unor ţinuturi geografice îndepărtate sau chiar inventate. Prin urmare, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă a putut publica un Shakespeare nou, puternic şi fertil, aşa cum, de fapt, nu exista încă la români. Iar bardul o merita pe deplin.

A fost revizuit ulterior între 1982 şi 1990, în cele nouă volume coordonate de Leon Leviţchi, unde şi canonul shakespearean este extins la treizeci şi şapte de opere prin adăugarea piesei Pericle. Pe atunci încă nu se putea merge mai departe, aşa cum a făcut-o astăzi George Volceanov, atribuindu-i autorului englez creaţii precum Edward al III-lea sau Doi veri de stirpe aleasă şi pornind o a treia aventură în traducerea dramei shakespeariene. Motivul de acum? Dorinţa de a corecta inexactităţile impuse de cenzură şi de a împrospăta limba, aducând-o mai aproape de publicul secolului al XXI-lea.

O dată importantă în trecutul comunist a fost anul 1964, când s-au sărbătorit patru secole de la naşterea dramaturgului şi s-au publicat mai multe cărţi cu un impact important în modernizarea lui Shakespeare şi punerea lui în concordanţă cu direcţiile critice din Vest. Ideea era de a imita Occidentul, de a acoperi prăpastia între ceea ce se întâmpla la noi şi altundeva în lume, de a include Europa în civilizaţia noastră şi de a scoate cultura română dintre graniţele sale înguste. Publicate în acel an aniversar, antologia de texte critice Shakespeare şi opera lui, ediţia bilingvă a lui Leon Leviţchi şi Dan Duţescu sau cartea în limba engleză a lui Alexandru Duţu, Shakespeare in Romania, au reprezentat un background teoretic necesar pentru românii interesaţi în a cerceta opera dramaturgului englez. Iar cei care au preferat să aleagă o direcţie interdisciplinară au putut să o facă, aşa cum a fost abordarea psihiatrică a personajelor shakespeareane de către un medic cunoscut precum Alexandru Olaru sau, ca subsemnata în teza de doctorat, să plece de la matricea computerizată din Poetica matematică a lui Solomon Marcus, de la teoria grafurilor şi a jocurilor, pentru a pătrunde mai adânc în interstiţiile piesei Othello. Lipsa cărţilor din biblioteci te obliga să o iei pieptiş pe căi mai puţin bătute de shakespearologii occidentali.

Cât despre numeroasele reprezentări de pe scenele comuniste, şi ele uimesc astăzi. Prin varietate şi succes. Peste o duzină de piese au fost înscenate doar în 1964, iar Romeo şi Julieta a cunoscut chiar patru puneri diferite în scenă. Cea mai remarcabilă reprezentaţie din acel an a fost Richard al III-lea, jucat de un George Vracca bolnav, aproape de sfârşitul vieţii şi al carierei sale în teatru, dar nevoind să renunţe, în ciuda pronosticurilor medicale grave, la ceea ce considera a fi apogeul său actoricesc. Iar Hamlet-ul lui Ion Caramitru din 1985, apreciat de Richard Eyre – director artistic la Royal National Theatre din Londra – ca fiind cel mai bun văzut vreodată, i-a adus actorului un bine meritat Ordin al Imperiului Britanic. Publicul lui Caramitru aplauda după fiecare replică, înţelegând-o ca pe o formă de protest împotriva aprigului nostru dictator şi chiar o făcea înflăcărat, deşi totul se întâmpla într-o sală neîncălzită. Spectatorii îşi păstrau paltoanele pe ei, aşa cum şi noi, profesorii, îl predam pe Shakespeare cu legendarele moon boots în picioare şi cu mănuşi groase pe mâini.

Tot Richard Eyre îşi aminteşte că piesele trebuiau aprobate de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Douăzeci şi cinci de membri veneau la avanpremieră, dar, chiar dacă li se părea o montare prea îndrăzneaţă sau o traducere prea modernă, nu cutezau să spună prea multe. Shakespeare era de neatins. Ca Beethoven sau Tolstoi, era Artistul Universal, care nu putea fi oprit fără să te compromiţi drept un om incult sau rudimentar. Ceea ce controlorii de partid nu voiau deloc să admită că ar putea fi adeseori cazul.

În fine, nici scriitorii nu s-au lăsat mai prejos. Poeţi şi dramaturgi, precum Vasile Voiculescu, Alexandru Philippide sau Marin Sorescu, au preluat, regândit, rescris sau, pur şi simplu, au făcut aluzii la Shakespeare, ca la un „prieten blând al sufletului” lor. În Vărul Shakespeare, concepută probabil anterior căderii Cortinei de Fier, deşi a fost publicată după, Shakespeare şi-a pierdut puterile creatoare şi nu mai poate găsi cuvântul potrivit. De aceea este ajutat să scrie de mai tânărul său confrate Sorescu. Înrudit cu englezul, Sorescu simte că vocile lor sunt asemănătoare, că amândoi reprezintă momente cruciale în evoluţia teatrului şi pot oferi o sinteză a ceea ce s-a petrecut înaintea lor în două ţări atât de diferite precum Anglia şi România. De fapt, prin Sorescu, Shakespeare devine vărul intertextual al românilor invitaţi să nu uite totuşi să se închine în faţa lui cu frunţile plecate.

Cât despre polonezii prezentaţi de Alexandra Sakowska, nici ei nu s-au lăsat mai prejos. Pe Shakespeare l-au tălmăcit în închisoare dizidenţi ca Wladyslaw Tarnawski şi l-au pus în scenă regizori precum Kazimierz Braun, Jan Maciejowski sau Andrzej Wajda, atraşi de jocul aluziilor anticomuniste, uşor strecurabile în textul originar. Dar, din păcate, şi la ei a fost un joc peste care a căzut cortina după 1989, când teatrul şi-a pierdut puterea de a mai crea în public o veritabilă solidaritate politică.

În cazul lui Shakespeare însă, nici o cortină lăsată nu înseamnă un simplu sfârşit. Ea sugerează întotdeauna un alt început, o nouă înşirare de împliniri, varii încheieri fericite şi multă, multă dragoste.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara