Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Dincolo de baricade de S. Damian

Nu e de mirare că un martor ocular a reţinut nostima scenă. Un tânăr elegant, costumat sportiv, răsfoieşte o carte şi, încântat, se loveşte la intervale cu palma pe genunchi, scoţând sunete nearticulate. Scena avea plasticitate şi trăda ceva din firea protagoniştilor. Căci cel care citea cartea şi nu-şi reprima un sentiment de admiraţie era Drieu La Rochelle, iar autorul era un coleg de breaslă, André Malraux. Volumul se intitula Les Conquérants (Cuceritorii) şi descria un episod de luptă revoluţionară în Asia. Exista un precedent: tandemul Malraux - Drieu La Rochelle mai captase atenţia presei puţin mai înainte. A doua zi după ivirea în librării a romanului La Voie Royale (Calea regală), prestigioasa revistă N.R.F. găzduia pe pagina I un text omagial, Malraux - Omul nou, semnat de acelaşi partener de frondă.

Alianţa de care se vorbea intens în cercurile culturale a avut de la început o componentă literară, cei doi se simţeau legaţi prin instinctul novator, reprezentau o promoţie care nu mai avea răbdare, voia să spargă tiparele, să pătrundă şi în ungherele ascunse ale societăţii, să proclame un alt stil de naraţiune. S-au întâlnit în anul 1927, la debutul carierei, înfometaţi de consacrare şi glorie. În articolul de întâmpinare, Drieu se străduia să caracterizeze noutatea ţâşnirii lui Malraux: "Ca majoritatea francezilor, nu are harul invenţiei. Dar imaginaţia sa debordantă porneşte de la fapte. Ai sentimentul că nu se poate detaşa de întâmplările pe care le-a observat. Cărţile sale sunt un transfer direct al realului în naraţiune. O singură linie a evenimentelor, un singur personaj. Acesta nu este însă el, autorul, e mai degrabă prefigurarea cu accent mitic a eului său, mai subtil e mai concret decât originalul."

În frazele lui Drieu se resimte şocul produs în epocă de propulsarea unui rival imprevizibil. Dincolo de năvala faptului, de care autorul nu se separă, cum comentează Drieu, se distinge semnificaţia atribuită verosimilului. Se înşela, cred, când deplângea lipsa de aderenţă a autorului la ficţiune. Dimpotrivă, toată opera narativă, dar şi traseul biografiei se vor concentra pe o manevră de substituire, între real şi fantezie, între autenticitate şi mitizare, în ambele sensuri, substituire pe mai multe etaje. Malraux dădea continuu impresia că ce aşterne pe hârtie se petrece aievea, că el, observatorul, nu a fost decât un cronicar fidel al peripeţiei trăite. Mai târziu se va constata că efectul fusese rezultatul unei simulări. Dificultatea de a desluşi cât adevăr e în gest şi cât e mimare îl va însoţi în întreaga ascensiune ca literat şi ca om politic.

Pentru înţelegerea lui Malraux, Drieu deţinea un unghi de percepţie privilegiat, deoarece pătrunsese firesc în zonele de taină ale creaţiei şi ale existenţei prietenului, ajunsese şi un confident, chiar în clipe de conflict acut între ei. Nu se poate tăgădui circumstanţa că era dezavantajat, căci se înscrisese într-o tabără opusă, nu împărtăşise convingerile social- politice ale celuilalt, nu ezitase să exprime o suspiciune faţă de iureşul angajării evidenţiat.

Atracţia contrariilor

Nici nu se poate imagina o relaţie de afinitate mai curioasă. În afară de dinamismul firii, de pasiunea comună pentru creaţie, cei doi se contraziceau structural. În bifurcarea drumurilor faptul determinant a fost însă epoca. Pe pragul arderii, ea polarizase taberele, nu mai îngăduise neutralitatea, ambiguităţile, evaziunea. Din juneţe, Malraux se simţise atras de insurgenţa socială, voind să ia parte la răsturnarea lucrurilor, să impună un alt fel de trai, bazat pe demnitate, pe solidaritate, pe fraternitate virilă. Rezerva însă actului de eliberare un tâlc mai curând metafizic: era o descătuşare din servitute, din sufocarea gregară. Drieu s-a apropiat de cercurile fasciste, după ce a parcurs o suită de experienţe extreme, cutreierând straturile de jos, permeabil la alcool şi droguri. Totuşi separarea în idei, în modul de vieţuire, nu a produs o ruptură: cei doi ba se căutau, ba se abandonau în discuţii pătimaşe, ba jurau să nu aibă secrete unul faţă de celălalt. Drieu declarase undeva că ei erau fraţi în Nietzsche şi Dostoievski. Tânjeau după un aer rarefiat al mântuirii prin iluminare intelectuală dar şi afectivă. Ceea ce îi reunea nu anula aprehensiunile. Lui Malraux îi displăcea profund alunecarea prietenului spre pesimism, apoi prăbuşirea în fascism. A încercat sa-l abată de la derută, dar s-a ciocnit de o incăpăţânare de stâncă. El a ghicit în orbirea prietenului o atracţie a ireparabilului.

În grupul de scriitori anticonservatori (în care a apărut), Malraux deţinea prioritatea, prezenţa lui decidea ce se va face, observă şi Drieu La Rochelle Era un temperament vivace, apt să ia iniaţiativa, dar avea şi căderi în melancolie, în plus mişcările lui erau încărcate adesea de teatralitate. I se acorda spontan funcţia de conducător, de călăuză. Marile mitinguri antifasciste au fost organizate de el, împreună cu Gide. Arthur Koestler insistă pe predilecţia lui pentru ceremonial şi taină. Venit să-i ceară o participare la o chetă (ajutorarea unor refugiaţi), amfitrionul îl îndeamnă să-l însoţească în curtea clădirii, într-un colţ mai retras. Obrazul i se contracta convulsiv, la intervale răbufnea un ţipăt ca al unui animal de pradă în junglă. După ce a ascultat doleanţa lui Koestler, Malraux i-a dat satisfacţie, dar apoi l-a apucat de umăr, fixându-l scrutător şi l-a întrebat în şoaptă: "Bine-bine, dragul meu, dar ce crezi despre apocalipsă?" Nu era dorinţă de epatare, ci o trăire sinceră pe mai multe planuri. Şi un alt prozator, Manes Sperber, a fost surprins de o grimasă nervoasă. Când vorbea la tribună părea îmbătrânit, ofilit, dar după o pauză de relaxare recăpăta un profil ingenuu de copil. Şi el a semnalat vorbirea în cascade, "un alergător de fond care încearcă neîncetat să se depăşească singur". Drieu îl portretizează insinuând altceva: "Malraux, care e un adept al lui Nietzsche, un violent apolog al teroarei, apără aventura lui Stalin". Umbra lui Djugaşvilii plana pe malul stâng al Senei, iar el era obsedat de pericolul bolşevic. Vedea peste tot mantia suspectă a diavolului.

În schimb Malraux observă limitele umanismului lui Drieu. Recunoaşte că amicul lui e preocupat de soarta Franţei, dar nu de restul lumii, îşi astupă urechile când i se povestesc alte nenorociri. "Iubeşte Franţa, poate să se bată pentru ea până la moarte. Dar nu Spania". Aluzie la expediţia spaniolă a lui Malraux şi la impulsul lui de a se solidariza cu toţi cei în suferinţă.

În proza lui Drieu bântuie motivul decadenţei. El e torturat de răsturnarea valorilor, de lipsa de fermitate, de coborârea în tenebre. De aci pedalarea pe disperare.

În romanul Gilles, un militar, rănit pe front se întoarce la Paris, e dezgustat de indiferenţa bogaţilor şi, cinic, vrea să profite de slăbiciunea lor. În prefaţă, Drieu expune o profesiune de credinţă, se consideră un reprezentant al unei falange care s-a cristalizat, alături de Montherlant, Mauriac, Céline şi cu deosebire Malraux. Îi ia apărarea prietenului său pentru că descoperă eroi nu pe malurile Senei, ci în China. În jur nu întâlneşte chipurile voluntare de care are nevoie. În comparaţie cu ceilalţi prozatori, nu dibuie ce trăsături comune i-ar uni, dintre toţi preţuieşte sarcasmul lui Céline, dar adugă că autorul, de la un moment dat, scuipă, scuipă şi e satisfăcut că are o salivaţie bogată. Surprinzătoarea sa afiliere la nazism este o urmare a cinismului, e un fascist prin indiferenţă, va zice cineva despre el. Naraţiunile sunt realiste, este descrisă fără cruţare o lume în derivă, Drieu se autolaudă că e singurul care contrapune decadenţei o alternativă eficace. E înfăţişată presiunea capitalei asupra tinerilor în căutarea unui ideal, siliţi să accepte concesii în raporturile cu femeile şi cu societatea bună. Sunt mistuiţi de erotism şi de ideea ratării. Se evocă dimineţile triste ale Parisului după nopti de chef, personajul se simte respins de societate, trecut prin experienţa războiului nu se mai poate adapta şi îşi atribuie dreptul de a nu crede în nimic. Drieu e tentat de scris, compune nuvele, piese de teatru, colaborează asiduu la ziare. Textele cele mai dezbătute: Gilles şi Le feu follet.

Până la capăt

Într-un fel consecvent cu excesele pe care le-a practicat, Drieu alege ideologia hitleristă, câştigă bunăvoinţa ocupanţilor germani, contribuie la persecutarea şi denunţarea colegilor de scris, coboară treptele trădării. Înainte de stingere revede cu francheţe cei 16 ani de simbioză literară cu Malraux şi, în ciuda dezacordului, nu-l poate renega ca prieten. Când trupele germane s-au răspândit prin Paris şi lui Drieu i s-a încredinţat conducerea revistei NRF, Malraux l-a mustrat, fără să uzeze de cuvinte dure, l-a somat să se retragă, să nu preia funcţia, să nu contribuie la rău. Refuzând orice colaborare la revistă, în ciuda insistenţelor celuilalt, a recunoscut că părăseşte literatura şi politica şi cere timp să se odihnească. Şi Drieu dibuie erorile din aripa cealaltă, pe el îl irita înregimentarea cuminte a lui Malraux în lagărul stângii, colaborarea cu Rusia, pierderea diferenţei (era firesc să extragă concluzii false din muţenia lui). În romanul L'Espoir, (Speranţa) transpar forme de relatare similare prozei sovietice, se întrezăreşte, crede el, umbra lui Stalin. Pe Malraux, venit incognito la Paris, fiindcă trebuia să se ferească de nemţi, îl regăseşte obosit, resemnat. Era 8 mai 1941: la acea dată, consemnată în jurnal de Drieu, prietenul nu mai crede în nimic, s-a lepădat de comunism, neagă forţa rusă, s-a retras la ţară, face nevestei sale copii. Era faza de tăcere, când tolănit la soare îşi rumegă înfrângerea. În realitate, Malraux nu socotea că are rost să intervină. Înainte de sfârşitul războiului, el a înviat parcă din morţi, s-a prezentat plin de forţă la armată rezistenţă şi datorită prestigiului care nu s-a ştirbit a preluat comanda unei divizii, vestita brigadă Alsacia Lorena.

Cei doi prieteni se aflau, cum am spus, la antipozi. Totuşi, chiar în toiul polemicilor aprinse nu se pierd din ochi. Ce tablou al succesiunii de putere! În vremea bătăliei antifasciste Malraux era eminenţa cenuşie a intelectualilor, iar în faza de stăpânire nazistă Drieu preluase comanda culturii. Prietenul notează în jurnal că Malraux a fost zărit în piaţa Sainte Clotilde, îşi ascundea faţa cu un ziar, juca o melodramă, voind să arate că e conspirativ. Părea că spune: "Nu vedeţi că sunt cel care complotează? Vă rog să vă faceţi că nu m-aţi remarcat." Jocul nu a fost eliminat în etapa de gravitate a încleştării. Că nu se ştia precis când se joacă şi când e foarte serios, această ambivalenţă face parte din personalitatea lui. În notele zilnice, Drieu, cuprins de un soi de beţie, îşi imaginează o scenă în care ar fi constrâns să-şi execute prietenul în luptă. Va trage asupra lui sau nu? Se justifică, considerând că l-ar jigni dacă l-ar ierta. E o scenă pe care mai zugrăvit-o în roman (Gilles). Tânărul erou îşi imaginează cum e confruntat cu alternativa de a îndrepta arma spre prietenul său sau de a renunţa la devotamentul faţă de cauză. Îl urmăreşte această posibilitate a punerii prieteniei la proba cea mai dură. Se va interoga: "Noi doi am rămas în polemica intimă, dar nu ne putem separa. Până când?" Până la moarte a dat epoca răspunsul. Drieu e emoţionat şi măgulit când Malraux îl roagă să fie naş la naşterea celui de-al doilea copil. După un zvon neconfirmat, el i-ar fi solicitat un loc în brigada Alsacia Lorena, unde s-ar fi putut reabilita; ar fi fost una din soluţii în situaţia dificilă în care l-a dus colaboraţionismul. Malraux a vrut să-l salveze pe Drieu. L-a căutat pretutindeni, vrând să intervină pentru eliberarea lui în caz că era făcut prizonier undeva. A aflat însă că, după o încercare nereuşită de sinucidere, şi-a pus în aplicarea voinţa de a sfârşi cu viaţa. L-a făcut pe Malraux executor testamentar şi acesta s-a achitat exemplar de misiune.

Motivul sinuciderii reapare în romanele lui Drieu. Înainte de a recurge la gestul final, scriitorul exersa diferitele ipostaze. La fel, Malraux se ocupă de provocarea morţii, în proprie regie în Antimemorii.

Limitele angajării

Există personaje care degajă un farmec, exercită o seducţie şi totodată stârnesc prin anumite trăsături repulsie. Nu mă refer acum la discontinuitatea caracterelor, la trecerea aproape imperceptibilă de la dragoste la ură, de la devotament la trădare, stări care inspiră de la Dostoievski încoace literatura psihologică. Mă restrâng aici la zonele separate, contrarii, albe sau negre, care nu desfiinţează totuşi unitatea individului. Vorbind de tandemul Malraux - Drieu La Rochelle, am pus accentul pe ceea ce îi uneşte pe cei doi autori, o legătură de fraternitate indestructibilă în ciuda antinomiei în idei. Se căutau unul pe celălalt pentru fondul de afectivitate, pentru nobleţea sufletească în amiciţie, deşi erau conştienţi de neîmpăcarea şi adversitatea pe planul convingerilor. Ar fi trebuit să insist mai mult asupra carantinei programate în privinţa concepţiilor. Dacă omitem divergenţa din adâncuri, plutim în gol, bâjbâim în întuneric. Cât de radical a fost, deci, conflictul care ameninţa mereu să-i despartă? Cu intenţia de a comprima sintetic discuţia, folosind instrumentele artei, un critic a susţinut că a dăinuit o simetrie în opoziţie, o oglindire în sens invers. La un capăt se profila volumul L'Espoir (Speranţa) de Malraux, exponenţial pentru stânga intelectuală franceză, iar la celălalt romanul Gilles de Drieu La Rochelle, purtătorul de stindard al dreptei. Cele două cărţi rezumă extremele unei abordări. După lectura lor se putea recompune tabloul disensiunilor din epocă, fizionomia taberelor în încleştare.

Sună atunci firesc întrebarea legată de apartenenţă. A fost Malraux un comunist autentic, ataşat cu trup şi suflet proletariatului? Sau a fost Drieu un fascist pur sânge, în umbra lui Hitler şi Mussolini? Cine adună mărturiile din sfera biografiei şi a operei va evita , cred, să dea un răspuns afirmativ. Căci în analiză apar diferenţieri, înregimentările liniare se dovedesc rigide clădite pe prejudecăţi. O primă demarcare ne indică limpede că literatura, dar şi traseul biografic sunt mai complexe decât afilierea la o direcţie sau alta. Să pornim de la fapte.

La Malraux, contururile angajării n-au fost iniţial deloc clare. E cert că nu s-a înscris niciodată în partidul comunist. Nu s-a supus unei discipline de grup. Lipsesc textele deschise de adeziune semnate de prozator. Reiese neîndoielnic că a simpatizat cu mişcarea revoluţionară, n-a executat nicicând însă ordinele unui funcţionar superior. A păstrat continuu o distanţă, a protejat un spaţiu propriu de neatârnare, preîntâmpinând tentativele de racolare. A fost curtat de trimişii Moscovei, care voiau să profite şi să exploateze prestigiul său de scriitor şi de tribun. Dar Malraux a întreţinut o ambiguitate, era un mister al personalităţii care îi caracteriza şi cărţile şi care l-a ferit să se scufunde în hoardă. Cultiva, cum am spus, o tehnică a simulării, nefiind de găsit la un singur punct şi pe plan politic refuzând să se identifice cu o extremă sau alta. Şi în artă miza pe amestecul dintre real şi legendă.

Ca atitudine civică, Malraux a participat între 1930-1940 la lupta antifascistă organizând neobosit demonstraţii, mari mobilizări de masă. Era convins că duşmanul periculos era Hitler, care întruchipa dictatura, teroarea, anularea culturii. Malraux s-a aliat atunci cu ruşii, sperând că primejdia fascistă va atenua instinctele de imixtiune ale Moscovei. S-a înşelat. A fost lucid, s-a abţinut să se desprindă flagrant, a tăcut când a fost prezent la congresul scriitorilor sovietici. S-a apropiat atunci de cei împinşi în semidizgraţie - Pasternak, Babel, Eisenstein. În Spania a observat consternat uneltirile ruseşti, a vrut să intervină ca să se curme intrigile şi răfuielile dar n-a vrut să rişte solidaritatea combatanţilor. Nu a reacţionat când André Gide, cel mai în etate, uimind prin energia pe care o depunea, a fost atacat în mod perfid pentru cartea de dezvăluiri asupra Rusiei. Apoi a survenit războiul, necesitatea pe care o vedea de a salva Franţa, exemplul lui De Gaulle, situaţia l-a îndemnat să iasă din espectativă, răfuiala cu Stalin a devenit ţinta demersului lui în dispozitivul angajării. Nu a mai fost însă în stare să scrie literatură şi s-a îndreptat spre teoria artei, funcţionând şi ca ministru cu drepturi speciale în guvernul generalului.

Lui Drieu îi displăcea docilitatea prietenului său în faţa Moscovei. I-a reproşat ceea ce lui i se părea o capitulare, în furia împotriva comuniştilor l-a acuzat pe Aragon, fostul companion de nebunii nocturne că e un agent al Kremlinului. El însă s-a abandonat aventurii naziste. A elogiat omul tare, voluntar, fără dubii paralizante. După ce a consumat experienţe dubioase (droguri, alcool, seducerea şi abandonarea femeilor ca obiecte de căpătuială), eroii săi din romane aleg varianta fascistă. Dar romanele nu se pot reduce la patimile urâte derivate din afiliere. A avut presimţirea dezastrului, dar a fost prea târziu. A consemnat propria derută. Nihilismul l-a golit de vitalitate. Din fascism a împrumutat teatralitatea gesturilor. Căuta o supapă pentru a depăşi dilema sterilităţii. S-a simţit tentat să sfideze, să iasă din rând, să provoace uimirea, să dezmintă ce e previzibil, neocolind exhibiţionismul. Când Malraux a plecat în Spania, Drieu a stat pe loc, a rămas ostentaiv departe de înfruntare. În declaraţii însă s-a situat de partea lui Franco. L-a exasperat învârtirea în gol a cărturarilor, incapabili să concretizeze o aspiraţie, cantonaţi într-o retorică stearpă. La nazişti a aderat în 1934, iar la finele unor rătăciri, în proză şi în teatru readuce motivul vechilor incapacităţi, drogurile, femeile, iluziile pierdute. Încă în romanul Gilles, reproduce spovedania unui înger căzut pe care o proclamă grandilovent noaptea în mijlocul unui spaţiu pustiu, în Place de la Concorde: "Sunt născut pentru solitudine, orfan, bastard, fără familie şi mă voi returna tot la solitudine." Ceea ce rosteşte cu emfază e de fapt o autoamăgire. Lepădarea de fascism nu-l mai poate scăpa de catastrofe. Are un sfârşit lamentabil. La 16 martie 1945, în bucătăria unui imobil pe strada Saint Ferdinand e găsit cadavrul unui sinucigaş. Se refugiase de trei zile în căsuţa modestă cu un singur etaj, care pe frontispiciu purta inscripţia produse alimentare, primise un mandat de arestare, era urmărit de poliţie, învinuit de dezertare. Un martor din confreria literaţilor narează ceremonia funerară, fără pompă. Se stinsese din viaţă un scriitor pierdut la 53 de ani. Înregistrasem faptul că Malraux nu l-a mai putut mântui de izbelişte în tumultul în care trăia Parisul, eliberat de sub ocupaţie.

Semne de erezie

Cercetez opera lui Malraux prin prisma unei derogări de la un canon în vigoare. Nimic nu-l irita mai mult decât încorsetarea, voia să perpetueze ipostaza de independenţă. Se pot distinge mai multe trepte ale desprinderii. Surprinde modul în care înţelege documentarea. El nu se supune automatismului realist, impus de o doctrină. Părând că împrumută norme ale reflectării literare într-un program, el se amuză substituindu-le, încărcându-le cu un alt sens decât cel prevăzut. Mă rezum de aci inainte în aceste disocieri doar la Malraux, situându-l deocamnadată între paranteze pe Drieu. După ce revista NRF (Nouvelle Revue Francaise) a tipărit romanul Les Conquérents, redacţia a fost luată prin surprindere de o corespondenţă, semnată de un expert în teoria şi practica revoluţiei, Leon Trotzki, şi adresată unui tânăr romancier foarte puţin cunoscut. Trotzki se afla în exil, hărţuit de zbirii lui Stalin, totuşi se interesa cu pasiune şi de altceva în afară de comploturi. Corespondentul îşi exprima admiraţia pentru roman. El lăuda exactitatea în prezentarea conjuraţiei. Era sigur că eroul Garine e un alter ego al lui Malraux, deci că acesta fusese un combatant şi luptase pe baricade, luase parte la revoluţie. Răspunzând, Malraux nu l-a contrazis, a lăsat să plutească în aer supoziţia că deţine o vastă experienţă în activitatea clandestină. În realitate, scriitorul nu a cunoscut direct episoadele din rezistenţa armată. Mai mult, nici nu călcase pe atunci în China. Tot ce descrisese fusese produsul imaginaţiei. Călătorise mai înainte în Siam unde s-a dedicat explorărilor arheologice, a fost implicat într-un proces în urma dispariţiei unor statui antice. Ceea ce lipsea pe planul trăirii directe a înlocuit prin lectură, prin asocieri surprinzătoare, prin mutări de localizări topografice. Poseda însuşirea de a fabula fiind verosimil, concurând cu existenţa reală. Ulterior va perfecţiona exerciţiul de a combina ceea ce era reproducere a lucrului văzut şi trăit cu plăsmuirea invenţiei. În războiul civil din Spania obţinuse faima de pilot temerar. S-a dovedit însă mai târziu că nu se pricepea în manevrarea maşinilor, nu putea decola, nici ateriza - era agiamiu în materie. Aptitudinea de a fabrica ceea ce e plauzibil, de a proiecta în real o situaţie cu care anterior nu venise în contact îl va ghida şi mai târziu. Când spunem că legenda lua adesea chipul faptului întâmplat nu susţinem că Malraux era un impostor, că luptând sau scriind despre revoluţie el n-a fost în parte prezent, activ cu o contribuţie remarcabilă. Ulterior se va repeta ipostaza din convorbirea cu Mao Tze-Dun: trimis ca delegat al generalului De Gaulle, Malraux a colectat câteva fraze de curtoazie diplomatică. Pe baza acestei rezumări, scriitorul a confecţionat un lung capitol din Antimemorii, din care va rezulta un dialog între Europa şi Asia. Nu mai conta suportul existent, el lăsa loc fanteziei autorului.

Încă din cele dintâi scrieri Malraux destăinuie ambiţia de a relata efortul de eliberare. Voise să înveţe cum se face o revoluţie şi să transmită cele asimilate altora. Nu era numai dorinţa de a pune capăt exploatării, dar şi îmbrăţişarea unei metafore cu accent metafizic : descătuşarea din servitute. S-a simţit inspirat de eroismul acestei lupte, însă ţelul pe care el îl descifra era ieşirea dintr-un regn al umilinţei. Personajele erau expresia voinţei de a schimba ordinea existentă, dar ele discutau despre multe alte lucruri, filisofie, Confucius variante de religie asiatică. Malraux extrăgea din comunism forţa de a reteza ruşinea subjugării. Eroii nu se lăsau însă ferecaţi într-un tipar, tindeau spre un orizont neîngrădit. În fond ralierea la revoluţie nu anula erezia care-i stăpânea. Veleitatea scriitorului de a descrie o răsturnare din rădăcini era în cele din urmă o punere în scenă, ceva exterior lui, o preformanţă a capacităţii lui de mimare. Fără a fi martor sau participant direct, deţinea aptitudinea de a fi verosimil. Curioasă revanşă a artei de a simula în dauna naturalului. La detaşarea de obiect se adăuga o perfectă adăugare în substanţă a unui produs imitat (el aplica ceea ce se condensa în formula "ca şi cum"). Erezia consta în golirea de conţinut a inspiraţiei revoluţionare. Condiţia umană a avut un succes enorm. A fost primită ca o biblie a educaţiei militante. Raportat la utopia mişcării, romanul dinamita în ultimă instanţă crezul dogmatic.

O lustrare întâlnim în tratarea motivului erotic. Kyo, eroul, e încredinţat că gândeşte şi simte ca un combatant, dar în criza sentimentală suportă însă o dislocare. Îi acordase femeii iubite o libertate absolută, ea nu mai era posesiunea lui, sclava exclusivă. Nu îndura reprezentarea că pe acest plan reproduce instinctul de proprietate. Când May i-a raportat naivă că l-a înşelat într-o împrejurare nelegată de voinţa ei şi că totuşi i-a rămas fidelă, Kyo e cuprins de furie. Îi e totodată ruşine că are o reacţie haotică, nu poate totuşi accepta senin un obstacol care contrazice mândria lui că e pe o treaptă superioară, că e înzestrat cu o conştiinţă revoluţionară. Lângă el se înălţa corpul iubitei, bereta aruncată pe pat, părul flutura vâlvoi şi fruntea largă avea ceva masculin, când se apuca să vorbească parcă se feminiza. O scruta cu o oarecare degajare, remarca senzualitatea buzelor, transparenţa ochilor mari, cu orbitele prelungite, bucla nărăvaşă care atârna în aer. Considera că ea corespunde aspiraţiei spre frumos deşi nu îndeplinea criteriile la modă. Voise să o dezmierde.

May a intuit suferinţa lui Kyo, n-a putut însă cuprinde amploarea ei. Ca să atenueze tensiunea, încearcă să-i distragă atenţia, îi descrie arborele din faţa ferestrei, care se strângea în sine. Bărbatul continua să fie agitat, dar se întreba cine îi dă dreptul să ceară socoteală. Îşi dădea seama că nu era pregătit pentru dilema erotică. Biologicul pe care se străduise să-l anihileze era mai puternic în el, doar cu mintea nu putea dezlega chinul neputinţei. El nu se împăca cu deviza libertăţii asumate. Nu putea justifica legitimitatea sentimentului de uzurpare. Nu se putea desprinde din carcasa biologicului (dreptul la posesiune), nici din cea a sentimentului univoc care nu admitea pluralitatea. "Că era totodată separat de ea nu din pricina urii cu toate că era şi ură în el, nu din gelozie (sau era tocmai gelozia factorul de dezechilibru), era copleşit de un simţământ fără nume, tot atât de distrugător ca timpul sau moartea, el n-o putea regăsi". Îi zărea trupul mlădios culcat lângă el, fără să simtă vechea chemare. Ea era femeia care l-a trădat, i-a îndurat însă capriciile, slăbiciunile, iritările, au vegheat împreună la sicriul unor amici decedaţi. Nu era numai o explicaţie raţională. Se lovea de un perete, muţenia ei, orbirea şi nebunia ei făcea parte dintr-o altă specie, era altceva, aparţinea unui alt resort al naturii. Pornirea era s-o lovească, s-o reţină cu brutalitate, de unde îşi aroga însă privilegiul de a fi stăpân, proprietar, pe care altădată îl blestemase? Situaţia confirma că nu era altfel ca alţii. Un mister care nu putea fi dezlegat cu ajutorul credinţei, al ideologiei. Ce era apoi evadarea lor din singurătate, în comuniune neegoistă între doi indivizi ce doresc să depăşească înjosirea animalului? Fusese convins în mod naiv că a obţinut o ierarhizare, care funcţiona automat. Cruda realitate era că nu scăpase de dependenţă. Sforţarea de a sfărâma lanţurile l-au dus la o suspendare în gol. Femeia se sforţase să răscumpere greşeala, ("voise de aceea să se poarte tandru cu el, numai că bărbatul nu mai suporta apropierea dintre ei, el care altădată îi cerşise să nu plece şi să rămână lângă ea, izbăvit de mohoreala de afară").

O altă formă a ereziei în raport cu dogma se impunea în detrimentul canonului. Puterea lor era stoarsă, anihilată de o convingere fatalistă. Eroii militau cu toată forţa pentru izbânda revoluţiei, dar la o disecţie mai atentă nu credeau în victoria ei. Se aruncau în luptă, acceptau moartea, purtaţi însă de un presentiment: inevitabilitatea eşuării. E interesant că o serie de opere inspirate de revoluţie dezvăluie acest impas. Citez şi alte exemple alături de Condiţia umană: Înfrângere de Fadeev, povestirile lui Isaac Babel, romanele lui Ignatio Silone, Orwell, unde e înfăţişată căderea în ratare cu un patetism al tragediei. Astfel e intuită o traiectorie a secolului, de la utopie la realitate, de la iluzie la grava prăbuşire. De observat şi faptul că ele nu-şi propun să indice perpectiva viitorului, în ce priveşte ziua de mâine, totul e tulbure, vag, neprecis. Această deplasare în minus salvează operele de reprezentarea idilică a unei lumi mai bune cerută de canon.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara