Numărul curent: 44

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Din viaţa lui Mateiu I. Caragiale: Şeful de cabinet de Barbu Cioculescu


La moartea tatălui său, în iunie 1912, Mateiu se prezentă la uşa locuinţei din Berlin, în mare ţinută de doliu, mai solemn ca oricînd, smulgînd surorii sale, Tuşchi, luată pe nepregătite, un ţipăt de spaimă. Imperturbabil, fiul neconsolat emise, în limba franceză, cu defectul de pronunţie cunoscut, fraza de rigoare: "Je suis venu voav feu mon pev", şi intră în apartament, spre a se reculege la căpătîiul defunctului.
Întors în Capitală, după împlinirea pioasei datorii, inseră, prin mijlocirea bunului său Uhry, redactor la "L'Independance roumaine", un anunţ în publicaţia respectivă, în care, foarte de sus, preciza că numai el era, în ţară, legitimul reprezentant al familiei - aceasta spre a pune în gardă buna societate care citea gazeta în limba franceză, faţă de eventualii profitori ai unei nedorite omonimii - de fapt rude colaterale, dinspre partea lui Costache Caragiale.
Tocmai de trista împrejurare a dispariţiei părintelui său, care cauzase mare emoţie, amestecată cu un sentiment de culpabilitate în societatea românească, s-a folosit spre a obţine, în ceasul al doisprezecelea, postul de şef de cabinet la ministerul domeniilor, condus de mîna dreaptă a lui Take Ionescu, Al.Al. Bădărău, bărbat politic reputat mai cu seamă ca elector, întru care mai era numit şi "Vulturul Moldovei". În ultimii săi ani de viaţă, I.L. Caragiale se alăturase partidului lui Take Ionescu, grupare de oameni noi, fără a ajunge, spre marea lui dezamăgire, la ocuparea unui scaun de deputat. La moartea celui mai ilustru intelectual ce aderase la formaţia lor, conservator-democraţii se aflau într-o poziţie destul de delicată. Lui Alexandru Bădărău i-a mărturisit Mateiu, într-o străluminare de inspiraţie, că ultima dorinţă a părintelui său ar fi fost de a-l vedea ataşat pe lîngă liderul takist. Minciuna pioasă îşi făcu efectul, candidatul la postul de şef de cabinet, post în afara oricărei puteri de decizie, însă bine situat în privinţa obţinerii de decoraţii, îşi văzu visul împlinit.
Fericita răsturnare de situaţie, perioada de 14 luni cît a funcţionat ca şef de cabinet a constituit momentul de vîrf a unei tinereţi, jubilaţia, revanşa, premiza că şi celelalte planuri de viitor aparţin domeniului realităţii, într-un lanţ care începuse să-şi sune verigile. În fapt, considerînd momentul social, tînărul Caragiale s-ar fi găsit, într-adevăr, mai mult ca oricînd în apropierea "filonului", dacă ar fi "pistonat" cu sporită energie, aşa cum de altfel îşi şi propusese. Numai că unicul său efort, acela de a se propune lui Al.Al. Bădărău, îi sleise fantezia. În lunile următoare, se va irosi, încercînd, printr-un zel pe care nu i-l pretindea nimeni şi care, probabil, îl indispunea pe şeful său direct, să acopere lapsusurile vulturului obosit, în ceea ce avea să fie ultimul său ministeriat. (T. Arghezi ni-l înfăţişează pe şeful de cabinet ca pe un cerber ce nu lăsa pe nimeni să pătrundă la ministru, nici chiar personalităţi marcante - dacă printre cei trimişi la plimbare nu va fi fost însuşi povestitorul!). Evident, postul legat de o singură legislaţie şi de o unică persoană - cea al cărei "şef" devenise postulantul - nu asigura o carieră. Acesta fusese chiar motivul pentru care ministrul se gîndise iniţial să-i ofere un post mai sigur, profesional propriu-zis.
Numit cu antedatare, pe data de 16/29 octombrie 1912, Mateiu s-a despărţit de Al. Bădărău, în termeni reci, la 4/17 ianuarie 1914, data demisiei cabinetului condus de Titu Maiorescu. Nici Mateiu nu şi-a legat soarta în continuare de fostul său protector, nici acela nu a manifestat vreun interes în a-l promova în continuare, eventual în partidul intrat în opoziţie.
În principal, şefia de cabinet, pe lîngă că i-a deschis lui Mateiu gustul pentru alte culmi administrativo-politice, i-a adus o oarecare recoltă de decoraţii, cele despre care scria în Jurnalul său că se înnebunea (raffoler) după ele. A primit astfel Coroana României, în gradul de cavaler, cu brevetul semnat de Titu Maiorescu însuşi şi, mai cu seamă Ordinul Sfînta Ana clasa doua. Deşi doar a opta pe scara ordinelor imperiale ţariste, această decoraţie se bucura de o deosebită faimă, iar primirea ei l-a copleşit pe Mateiu, care se aştepta la o răsplată mai modestă: Ordinul Sfîntul Stanislas. A rămas toată viaţa ataşat ideii de măreţie a puterii pravoslavnice, pînă acolo încît, în Craii de Curtea-Veche, prea iubitul Pantazi realizează că tatăl său declină grav şi rapid, atunci cînd află că acesta, dintr-un motiv foarte precizat însă, intenţiona să restituie curţii de la St. Petersburg decoraţiile primite, printre care, desigur, că şi Ordinul Sfînta Ana. În privinţa unor relaţii noi făurite din, ca să zicem aşa, înălţimea postului său, memoriile scriitorului nu ne aduc mărturii directe.
Prin 1912 însă, Mateiu reîmprospătează cunoştinţa cu Bogdan-Piteşti, personaj bucureştean pitoresc şi notoriu, gazetar (veros), amator de arte plastice (norocos), client al justiţiei şi, cu vorbele lui Mateiu, fanfaron al viciului sexual. Dacă anul şi împrejurările cînd îl cunoscuse pe Bogdan-Piteşti nu prezintă vreo însemnătate, autorul Jurnalului pare că are un scrupul anume în a consemna cum, în toamna anului 1913 întrerupsese, fără motiv serios, relaţiile cu B.P. adăugînd că data la care îşi dăduse demisia din postul de şef de cabinet nu putuse fi prea îndepărtată de aceea în care îşi încetase apariţia "Seara", gazeta condusă de B.P. Legătura să fie cu totul fortuită? În "Seara", publicaţie relativ pro-conservatoare, dar cu profil net anti-takist, Al.Al. Bădărău era ţinta atacurilor celor mai dure şi mai insistente. I se aduceau acuzaţii enorme de necinste bănească, privind sume între 200 şi 250.000 lei (aceştia din urmă primiţi prin C.E.C. de la un petrolist american, pentru un contract de conducte!), de incapacitate ş.a.m.d. Se putea citi în "Seara": "Samsarii lui Bădărău", "Bădărău distrus la Iaşi", "Bădărău escrocul murdar de la lucrările publice", "Bădărău în deconfituă", "Milogi şi pomanagii" etc. etc. - titluri à la Mark Twain, se vorbea în paginile ziarului de haremurile ministeriale ale şefului lui Mateiu (peste 150 de femei în ministerul său!), de intrigi monstruoase patronate de liderul takist, ce era declarat simptomul unei maladii politice grave (N. Fleva), toate acestea ca un reflex al acutelor contradicţii care măcinau coaliţia guvernamentală. Dacă un takist, în speţă Nicolae Titulescu, îşi procura, prin relaţiile sale, un gobelin, apărea articolul: "Un nou samsarlîc al lui Titulescu-Gobelinul". Se scria negru pe alb că ministrul domeniilor datora, neacoperit, la Iaşi cîteva milioane, se dădeau în vileag taine de cabinet. Era cu adevărat informată gazeta lui Bogdan-Piteşti sau defăima pur şi simplu? Cînd se scria că lui Al. Bădărău "nu i-au votat nici o lege, i-au pus pe o centură de castitate financiară, interzicîndu-i-se să facă vreo cheltuială mai mare de 10.000 de lei fără aprobarea Consiliului de Miniştri", e clar că se folosea "Monitorul oficial". Alte insinuări dădeau impresia că gazeta e bine informată despre ceea ce se petrecea în minister.
Orice legătură s-ar fi făcut, chiar şi mult mai tîrziu, între şeful de cabinet al lui Al. Bădărău şi redacţia ziarului numit, ar fi ridicat bănuieli asupra modului în care ar fi respectat şeful de cabinet regula tăcerii - de unde precizarea formală din Jurnalul său, cu aparenţă de cronologie gratuită.
Ce legătură putem face însă între Mateiu, care n-a colaborat la "Seara" sub semnătură, şi respectiva gazetă? În numărul 718 din 1913 al ziarului apăruse un violent articol, semnat general St. Stoica şi intitulat Take Ionescu şi Melanos! Takiştii şi craii de la Curtea-Veche". Autorul cita dintr-o istorie a românilor, publicată de I. Heliade Rădulescu "acum cîţiva ani", cu două capitole: I) "Nemţii iarăşi au venit la plăcinte" şi "Craii de Curtea-Veche", despre care vom vorbi astăzi". Puţin probabil ca articolul să-i fi scăpat lui Mateiu, el însuşi un asemenea crai, ca takist de ocazie, în formaţia guvernamentală - stătea, doar, în spatele ministrului său, în picioare, la parlament, cum, cu multă emoţie, îşi amintea, după două decenii. Apropierea poate să fi acţionat în surdină asupră-i, cu răsunet tîrziu şi mitizant. Craii din romanul său nu sunt, fireşte, takişti, oameni noi, ieşiţi din tîrgoveţime şi din mica burghezie, dimpotrivă aparţin boierimii, în cazul în care nu includem în cercul lor pe Gore Pirgu. Acesta, într-adevăr, prezintă toate stigmatele tipului vizat în "Seara", şi chiar vreo cîteva în plus, dar mai trebuie arătat că în trăsăturile sale par a fi intrat linii de caracter ale directorului de ziar mai sus pomenit, îndeaproape cunoscut de Mateiu - semn că inspiraţia operează adunîndu-şi "genele" de unde crede de cuviinţă, într-o ordine a unităţii greu de reperat.
Aşa cum îl citise amănunţit pe Anton Pann, din care reproduce ("Alta e floarea din grădină şi alta e floarea din cîmp" - vezi Remember), Mateiu nu va fi pierdut din vedere operele socrului său postum, George Sion, traducătorul din Dionisie Fotino, în ale cărui file apare episodul istoric al crailor de Curtea-Veche. O asemenea reîntîlnire poate să-i fi împrospătat un strat mai vechi, determinîndu-l să părăsească lucrul la romanul dedicat arborelui Măgurenesc, ce nu avea nimic comun cu gintea crailor, şi să urmărească destine moderne.
În Jurnal, afirmă că ideea Crailor i-ar fi venit, nebulos, prin 1910, dar nu se specifică dacă tot atunci se fixase şi asupra titlului, asupra spaţiului infernal al Curţii-Vechi însăşi. Nu pare de crezut cînd cercetăm foile primei versiuni, care reprezintă, în fapt, un alt roman.

În suita lui Bogdan-Piteşti se mai agitau cîţiva tineri aspiranţi, cam de aceeaşi vîrstă cu Mateiu, despre care avea să se mai audă, printre ei Tudor Arghezi. Acesta nu avea vreo simpatie deosebită pentru conversatori, dar îi detesta pe takişti, pe ciocoi, împotriva cărora a scris rînduri de mînie profetică: iată, din articolul său Ciocoii din 11 septembrie 1913: "Ciocoii de astăzi sunt takiştii, subt penele ciocoiului celui mai gros: Take Ionescu.
Bucureştii sunt cuibul adevărat al ciocoilor. De pe această grămadă de cadavre muncitoare şi supuse apăsării ciocoieşti îşi iau zborul ciocoiaşii cu caş la gură, cu tulei sub nasul tăios ca o seceră. Ei pornesc din dosul unei tejghele, dintre coteţele unui găinar, din Piaţa Mare, din Dealul Spirei, mirosind la plecare a săpun prost, a seu de lumînări, a untdelemn, a brînză şi a rachiu - şi revenind în mahalaua natală parfumaţi şi ţanţoşi. Sunt politicianii, sunt magistraţii, sunt advocaţii, sunt popii, sunt iginerii, sunt militarii, - mulţi, stoluri întregi, patentate de stat, ciocoii, ciorile sociale, toţi parveniţii, toţi incompleţii, toţi deşerţii, toţi imbecilii.
Ei tabără pe ţară ca norii şi lăcustele, se înmulţesc ca şoarecii şi gîngăniile murdare.
Ei alcătuiesc partidele politice, corpurile profesionale. Ei sunt ţara, ei sunt învăţămîntul, ei sunt Biserica, ei sunt administraţia, politica, totul.
Ei sunt simbolul anului 1907, cînd încărcat pe braţe, pe piept, pe umeri şi în spinare, de corbi, de ciocoi, ţăranul s-a zmucit din brazda lui, s-a aruncat în lături, s-a luptat ca să-i gonească şi pentru că din eforturile lui în gerul iernii de sărăcie şi deznădejde, în faţa bordeiului său, să cadă ucis de ghiarele care strîngînd s-au adîncit în carne şi au străpuns înăuntru chiar sufletul de l-au ucis.
Pe acest ciocoi îl vom stârpi".
Nu este zis că Mateiu gusta aceste ieşiri de clasă ale lui T. Arghezi, cu care nu a cultivat relaţii - tot pe atunci Arghezi a scris o cronică răutăcioasă despre cea de a doua tranşe a Pajerelor, care tocmai apăruse în "Viaţa Românească" dar urmărea, cu siguranţă, credem, cronica mondenă a acestui ziar. La o serată, din 8 sept. 1913 participaseră, alături de ministrul său, un prinţ - Ruspoli, un general - Mavrocordat, un conte - Pejacevici, apoi un de Ramaix, Leon Cantacuzino, E. Barclay, Boris Arsenieff, - ministrul rus care-i decernase decoraţia Sf. Ana - , un Dall'Orso, un de Haimerle, Radu Văcărescu, I. G. Duca etc., etc. La Sinaia, unde o trupă străină jucase "Oedipe roi", de Henri Kistemakers, asistaseră prinţesa Ruspoli, Marquisa de Belloy, Contesa Starjenska, baronul şi baroneasa Ivan de Marçay, baronul şi baroneasa Julietta de Reineck, dl. şi d-na Sefa-Bey, şi dl. şi d-na Alexandru Darvari, d-na Olga Mavrogheny, d-na Elena Văcărescu, d-na Eliza Băicoianu - aceea de care avea, cu zece ani mai tîrziu să se intereseze atît de aproape, d-na Stella Heliade-Rădulescu, bună prietenă a sa, d-na şi dl. Mihai Kalinderu, d-na de la Pommeraye, d-na şi d-rele Vlahutzi-Slătineanu - o întreagă protipendadă ale cărei nume îl fascinau pînă într-acolo încît va începe să redacteze acele "Efemeride" în care va înscrie decesele unei întregi societăţi, pînă la însuşi finele acesteia, în iulie 1916.

În "Seara" nu şi-a pus niciodată semnătura, dar în Jurnalul său a calculat, fără cel mai mic sentiment de culpă sumele pe care, la intervale regulate, B. P. i le împrumuta, fără să-i ceară vreodată restituirea. Tot în paginile Jurnalului notează legătura strînsă cu metresa lui Bogdan-Piteşti, aceea care îl dezonora cu intimitatea ei - vorbele sînt ale lui Mateiu. De altfel, cu Bogdan-Piteşti şi cu tovarăşa de viaţă a acestuia a efectuat, în 1915, în timpul neutralităţii noastre, cea de a patra şi ultima călătorie la Berlin, despre care relatează sec în Jurnal.
Anul 1913 l-a marcat profund pe M.C. care revine pe larg asupra evenimentelor din cadrul lui, în Jurnal. A fost anul unei mari reuşite, semnalul că ceea ce îşi dorea mai mult era în ordinea nu numai a posibilităţilor, dar chiar şi a realităţii. De aceea se şi mustră, cu două decenii mai tîrziu, a nu fi izbutit să ţină promisiunile pe care şi le făcuse atunci. În Jurnal îşi pune eşecul social pe seama inerţiei, a faptului că nu a insistat în continuare, cu acelaşi aplomb, că şi-a irosit forţele aiurea. În fapt, întreaga situaţie se schimbase după primul război mondial, toate condiţiile deveniseră nefavorabile unui om legat atît de mult de un trecut de care societatea românească, în pragul unor înnoiri fundamentale, se depărta fără prea mari regrete. Nu se poate spune că M.C. nu a înţeles lumea de după primul război mondial, dar că nu a aderat la sistemul ei de valori, este sigur. Dorinţa sa de a pătrunde în diplomaţie, lăsînd la o parte faptul că i-ar fi satisfăcut setea de decoraţii, reală şi mărturisită, cum am spus, răspundea în principal tendinţei de a găsi un ultim refugiu al trecutului, în formele ceremoniale ale vieţii de diplomat, în costumaţie, în însuşi faptul că, cel puţin pe atunci, umbra lui Metternich plutea încă asupra cancelariilor diplomatice. Insul care alcătuia, în liniştea ceasurilor lui de reverie, cînd uita de lipsuri şi de nevoi, formulare de mulţumire, adresate unui ipotetic cancelar reprezentînd un cap încoronat, mulţumiri pentru acordarea cutărui Ordin, insul ce-şi nota regulile de ceremonial pe care trebuie să le aibă în vedere un ministru plenipotenţiar, dacă nu şi un simplu prefect, căzuse victimă, în anii singurei sale victorii, unei imense farse a destinului. Zădărnicia întreprinderii nu i s-a înfăţişat niciodată în toată goliciunea ei, dar visătorul s-a mustrat pînă la urmă a fi fost atît de aproape de Fata Morgana şi a nu fi îmbrăţişat-o zdravăn! Cel căruia Balzac i se impusese cu atîta tărie fusese şi el, desigur fără să o ştie, un personaj balzacian. Aici a operat, de altminteri, marea intuiţie, de artist nu de critic, a lui G. Călinescu, atunci cînd i-a trasat portretul lui Mateiu la bătrîneţe.
Portretul lui Mateiu Ion Caragiale tînăr, veghind cu stricteţe, într-un birou - empire, oare? - liniştea unui ministru absent şi abulic, citind cu satisfacţie în "L'Independance roumaine" felicitările pentru accederea în noul post şi trebăluind prin dosarele cu mare vechime şi foi îngălbenite ale unor pricini aşteptătoare, iar nopţile întorcînd cîte un membru de frază pe toate părţile, pînă la desăvîrşita epuizare a posibilităţilor matematice de combinare a şapte-opt cuvinte dintr-o povestire ce avea să-l chinuie încă mulţi ani, mai mult decît supărările de peste zi ale unor ani de eşecuri, portretul acesta rămîne, totuşi, de făcut. În culori, pe ce fundal şi în care stil?