Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Din pricina angoasei de Luminiţa Corneanu

Întâmplarea fericită face ca după apariţia în româneşte, anul trecut, a primului roman al argentinianului Roberto Arlt, Jucăria furioasă (la BBC Publishing), Editura Allfa să publice cel de-al doilea şi în acelaşi timp marele roman al acestui important autor sudamerican, cu care cititorii români de abia de acum fac cunoştinţă. Cei şapte nebuni, apărut la Buenos Aires în 1929, este un roman-şoc. A fost şi la vremea lui, când a provocat un scandal în mediile intelectuale argentiniene, autorul fiind acuzat că e analfabet. Nu pentru că ar fi fost cu adevărat, ci pentru că aducea pentru prima dată în literatură limba străzii, a oamenilor simpli, argoul şi spaniola argentiniană colocvială, cu al său „voseo” şi cu formele specifice ale verbului „a fi”. Este apoi un şoc pentru cititorul contemporan european, pentru care literatura existenţialistă înseamnă Sartre şi Camus, şi care descoperă că în anii ’20 un sudamerican valorifica aproape toate temele existenţialiste ce aveau să facă ulterior carieră.


Arlt, un personaj el însuşi

Fiu al unor emigranţi europeni – tatăl, german, Karl, iar mama, Ekatherine, din Trieste –Arlt are el însuşi o poveste interesantă de viaţă, şi multe dintre evenimentele care l-au marcat biografic sunt transpuse literar în destinele personajelor sale. Tatăl lui Arlt, maestru sticlar de meserie, care plecase în Argentina pentru o viaţă mai bună, nu-şi va găsi aici de lucru decât ca agricultor pe plantaţii, trudind din greu, ceea ce-i provoacă o depresie pe care o tratează bătându-şi copilul. Relaţia tensionată cu tatăl îl va face pe Roberto să plece de acasă la 16 ani, făcând diverse meserii manuale şi reununţând la şcoală. Nu şi la învăţătură, căci continuă să studieze ca autodidact, să citească, şi visează să devină inventator, întocmai ca personajul său din Cei şapte nebuni, Remo Erdosain. Ajunge ziarist, ceea cel va ajuta să se ţină la curent cu evenimentele la zi din întreaga lume şi-i va exersa simţul de observaţie, aspect care contribuie esenţial la calitatea romanelor sale. Aguafuertes porteñas, schiţe ale lui publicate în cotidianul „El Mundo” din Buenos Aires, îmbină portretul, reportajul, critica socială şi imaginaţia, fiind până astăzi, alături de Aguafuertes españolas, partea cea mai rezistentă a operei sale jurnalistice.


Un existenţialist avant la lettre

Cu capul plin de Nietzsche şi de Dostoievski, întocmai ca eroul său Silvio din Jucăria furioasă, dar şi prin prisma structurii lui depresive, Roberto Arlt a scris câteva romane ale căror teme centrale, cum spuneam, sunt de-a dreptul existenţialiste. Eroii lui se definesc nu prin raport cu lumea exterioară, cu societatea; rolul conştiinţei individuale este esenţial pentru ei în conturarea valorilor şi a sensului propriilor lor vieţi. Injusteţea lumii şi de aici absurdul ei şi al destinelor omeneşti, amoralitatea personajelor, autenticismul şi un terbil Angst ce pluteşte peste toate sunt repere esenţiale ale romanului Cei şapte nebuni şi ale continuării acestuia, Lansatoarele de foc (Los lanzallamas), încă netradus în româneşte.
În Cei şapte nebuni, eroul, Augusto Remo Erdosain, un mărunt funcţionar la Compania de Zahăr, e acuzat că a furat şase sute de pesos din banii companiei, sumă foarte mare pentru a putea fi acoperită de el într-un timp scurt. Porneşte în căutarea unui om avut care să-i împrumute această sumă, ceea ce-l va conduce către cei mai mulţi din cei şapte „nebuni”: Ergueta, Astrologul, Mardeiaşul Melancolic, Şchioapa ş.a.m.d. Aceştia nu sunt însă nişte simpli „nebuni”, poate doar Ergueta, care va sfârşi într-un ospiciu, şi în nici un caz nişte nebuni simpatici. Demenţi ar fi cuvântul mai exact, sau monştri, cum îi numeşte Erdosain într-un rând, însă cu toţii, monştri cu voia lor, şi Mardeiaşul, care exploatează femei ca proxenet pentru că, spune el, oricum unei femei îi e mai bine protejată de un bărbat, şi Şchioapa, care şi-a propus să ducă o viaţă de desfrâu ca să trăiască uşor şi, neştiind cum s-o facă, a început prin a căuta la bibliotecă o carte despre cum să începi o viaţă desfrânată.
Imediat după descoperirea delapidării pe care o făcuse, şi soţia îl părăseşte pe Erdosain, adâncindu-i depresia. Află ulterior că denunţătorul său la companie fusese verişorul nevestei, Barsut, care făcuse o pasiune bolnavă pentru Elsa: nu o iubea, spunea el, pentru că aceasta îl privea totdeauna cu dispreţ, dar a vrut ca ea să-l părăsească pe Erdosain ca să rămână cu el şi acum, uite, îi părăsise pe amândoi. După ce îl cunoaşte pe Astrolog, teoretician al unei societăţi „noi”, bazată pe exploatarea celor mulţi şi proşti şi finanţată de o imensă reţea de bordeluri pe care o avea în plan, Erdosain găseşte cum să se răzbune pe Barsut, să-şi rezolve problema financiară şi să-i finanţeze în acelaşi timp proiectul de revoluţie Astrologului: sechestrându-l pe Barsut şi obligându-l să semneze un cec de 20.000 de pesos, pe care acesta îi avea dintr-o moştenire.
Acesta este însă doar planul exterior. O bună parte din substanţa romanului nu este alcătuită din evenimente propriuzise, ci din fantasme ale lui Erdosain, care revelează o viaţă interioară foarte bogată şi cel puţin la fel de complicată. Aşa e, spre exemplu, fantezia că se va îndrăgosti de el o femeie bogată şi foarte frumoasă, care o va plăti pe Elsa să renunţe la el şi cu care nu va avea niciodată relaţii sexuale, nici măcar nu o va săruta, ca să păstreze puritatea iubirii. Dar aspiraţia spre puritatea eroului e contrabalansată de depresie, de sentimentul ratării, în plan profesional şi personal deopotrivă. Erdosain e un suflet zbuciumat. „E din pricina angoasei, ştiţi” – îi explică el Mardeiaşului. „Furi, faci tot felul de porcării pentru că eşti zbuciumat. De pildă, mergi pe stradă pe sub soarele galben şi ţi se pare că e un soare al ciumei... (...) Şi dintr-odată o idee mititică te-ndeamnă să furi. În noaptea aia nici n-am putut să dorm de fericire. Şi a doua zi faci proba tremurând, şi-ţi iese aşa de bine, că n-ai de ales şi trebuie să continui...”


Construcţia

Cei şapte nebuni e o operă de maestru nu doar pentru pionieratul lingvistic şi pentru abordarea unei tematici curajoase la vremea ei, ci şi pentru jocul perspectivelor şi al vocilor narative. Romanul începe ca o relatare obiectivă, la persoana a treia, glisează apoi spre o perspectivă internă, prin discursul indirect liber, pentru ca după o sută de pagini să dăm de o notă a „comentatorului”, care-şi asumă o voce auctorială, şi care anunţă că o altă parte a aventurile lui Erdosain va fi relatată într-un alt roman, Los lanzallamas, şi care pretinde că Erdosain i-a făcut confesiuni, pe care le citează în ghilimele. Discursul direct, de altfel, Arlt îl stăpâneşte foarte bine şi îl utilizează, în manieră dostoievskiană, nu doar pentru a contura mai precis personajele, ci şi pentru a strecura critici sociale sau idei politico-filozofice pe care bănuim că autorul însuşi le împărtăşeşte, cum este, de pildă, discursul maiorului din capitolul Farsa: „Ştiţi mai bine decât mine că pentru a ajunge deputat trebuie să faci mai întâi carieră în minciună, începând ca trântor de comitet, apoi evoluând până ajungi să faci front comun cu tot felul de pierde-vară şi, în fine, ajungând apoi să duci o viaţă la limita legii şi a adevărului. Nu ştiu dacă se-ntâmplă asta şi în ţări mai civilizate ca a noastră, dar aici aşa merge treaba. La noi, în camera deputaţilor şi în senat, stau bine mersi indivizi acuzaţi de cămătă si de omucidere, bandiţi vânduţi companiilor străine, indivizi de o ignoranţă atât de crasă, încât fac din sistemul parlamentar comedia cea mai grotescă ce a putut să se abată asupra unei ţări. (...) Nu exagerez câtuşi de puţin dacă zic că disputa dintre partidele politice din ţară noastră nu e nimic altceva decât o încăierare între comercianţi care vor să vândă ţara cui dă mai mult.”
Maestru recunoscut de Julio Cortázar, Roberto Arlt este autorul unor cărţi dure, în culori sumbre, cu numeroase umbre şi puţine puncte luminoase. Este însă, cum spunea Cortázar, arta unui „Goya al mahalalelor”, care „funcţionează ca o lanternă magică ce iluminează unul după altul diapozitive cu un oraş blestemat şi cu femeile şi bărbaţii condamnaţi să trăiască în el, ca o haită de câini veşnic goniţi de portari şi de proprietari”. Să sperăm că vom vedea curând traduse în româneşte celelalte romane şi dramaturgia lui Arlt, considerat întemeietorul teatrului modern argentinian.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara