Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Din poezia avangardei ruse David KNUT (1900 - 1955) de Leo Butnaru

Numele la naştere - David (Duvid) Mironovici Fiksman. S-a născut în oraşul Orhei, Basarabia, în familia unui băcan. Copilăria şi-o petrece la Chişinău (descrisă în volumul Povestiri din Chişinău), unde familia se stabileşte în 1903. A studiat la heder (şcoală religioasă începătoare la evrei), apoi în şcoala semită de stat. În 1920, îşi caută un rost la Paris, unde, la începuturi, lucrează la o fabrică de zahăr, apoi hamal, vopsitor de pânzeturi, pentru ca, în fine, să deschidă propria cafenea în Cartierul latin. După un timp, studiază chimia la Cannes şi lucrează ca inginer.
Debutează în "Kişiniovski vestnik" (Vestitorul chişinăuian), 1914, apoi publică în "Kuryer" şi în "Molodaia mâsly" (Gândul tânăr), publicaţie pe care, o vreme, a şi redactat-o. La începutul anilor 20, la Paris, sub influenţa mişcării dada, fondează grupul literar "Camera poeţilor" (Palata poetov), din care mai făceau parte Boris Bojnev, Aleksandr Gringher, Serghei Şarşun şi Boris Pavlovski. În 1925, editează prima carte, Mileniile mele, urmată de volumul de versuri şi proză A doua carte (1928), Satirul (1929), Nopţi pariziene (1932), Purtătoarea de iubire (1938). Ultimul grupaj de versuri şi note de călătorie, Protopatria îl scrie după o călătorie în Palestina (1937), publicându-l în 1939.
În 1940, este mobilizat în armata franceză, iar după ocuparea Parisului de către germani se refugiază, împreună cu familia (soţia sa, Ariadna, era fiica compozitorului A. Skriabin) în Toulouse, în zona liberă, participînd la Rezistenţă, despre care, în 1942, publică broşura "Ce-i de făcut?" În 1944, soţia îi este executată. În 1946, devine redactorul revistei "Le Monde Juif". În 1949, împreună cu familia, se stabileşte în Israel.

* * *

Eu,
Dovid-Ari ben-Meir,
Fiul lui Meir-Ce-Luminează-Întunericul,
Născut la poalele dealului Ivanos,
Pe meleagurile îmbelşugate de modesta
mămăligă,
Brânză de oi şi iuţi caşcavaluri,
Pe plaiul codrilor, buhailor barosani,
Vinurilor vesele şi femeilor cu mândri
bronzosâni,
Unde, prin stepe şi porumb roşcat,
Mai trăiesc focuri fumegoase
Şi şatre de ţigani;

Eu,
Dovid-Ari ben-Meir,
Care, adolescent, îi cântase furiosului
Saul,
Cel care
Revoltaţilor feciori ai Israelului
Le dăduse steaua-n şase colţuri;

Eu,
Duvid-Ari,
Praştia căruia stoarse
Blestemul din clipa morţii lui Goliat, -
Celui, la poalele căruia munţii tremurau, -
La vatra voastră venii cântecele să vi le
învăţ,
Dar cât de curând
Pe-al meu vi-l voi cânta.

Ţin minte totul:
Pustiurile Canaanului,
Nisipurile şi curmalii fierbinţii Palestine,
Geamătul gutural al caravanelor arabe,
Cedrul Libanului şi plictisul anticilor
zidari,
Sfântul Ierusalim.

Şi groaznicul ceas:
Prăbuşirea şi grohotul Sinaiului,
Când în foc se despică de la fulgerul
ceresc
Şi în fonta împovăraţilor nori
Aspru, strunit, prin negură privea
La trupul rătăcitului ce se covrigea-n
nisip,
Greul ochi al Stăpânului - Adonai.

Ţin minte totul: jelirea râurilor
Babilonului
Şi scârţâitul de care, şi hodorogitul
cotigelor,
Şi fumul, izul greu din băcănia tatălui
meu -
Gutui, halva, usturoi şi păpuşoi, -
Unde eu păzeam de mâinile ţăranilor
Mucegăite cornuri şi peşte uscat.

Eu,
Dovid-Ari ben-Meir -
Vinul ce a tot fiert în lung de mii de ani -
Mă oprii pe nisipul drumurilor,
Pentru a vă spune, fraţilor, un cuvânt
Despre povara iubirii şi aleanului -
Fericea greutate a mileniilor mele.

SOŢIA

Tu te-ai întins pustă roşcată,
Ochiul tău
Se înalţă ca un soare negru
Printre culmile răsculaţilor sâni.

Seara de foc se potoleşte.
Cu inima crăpată de sete
(Deja nu o singură dată, nu de două ori...)
Caut şi tot caut fântâna.

Sub unduirea eternelor melodii
Pe-aici peiră cămile şi oameni
Pe buze cu invocarea minunii, înainte de
moarte.

A fost.
Este.
Va fi.

Sub nisipurile revărsatelor coapse
Îngust
În încordata tăcere
Tremură un muşchi strunit
De vântul dorinţelor mele.

Bate-va simunul. Nori!
Iar noi suntem desculţi şi goi.
În dorinţă şi sete
Gura înfierbântată
Cere umezeală.
Curând vine simunul. Puternic,
Mărunt se zbate pântecul.
După o pătulită culme
Stă şi aşteaptă cămila.

Curând e şi ultima trudă!
Curând în nisipul simunului - întâlnirea,
ţipătul, lupta.

Lăcomie!...
Doamne, rătuieşte-ne şi ne miluieşte.

NOCTURNĂ III

Degerând, se clătina felinarul la uşa casei.
Ca o lumânare miţoasă, poliţistul
fumega...
Iar peste-acoperişul de tablă cerul lumina
Peste zăpadă, peste o neagră şi strâmbă
vergea.

În omăt tânjea un cal fără stăpân.
În stepă, ca rupt din rărunchi, şuiera un
tren.
Despre Dumnezeu, despre moarte
scârţâiau galoşii.
A muzică arctică adia gerul tern.

NOCTURNĂ| IV

Vagabondul vânt parizian clătină, după
geam, o stea.
Speriat, hornul urlă şi parcă-ar bate-n
gurarul căminului.
Amical tremură lampa pe-ncăpăţânata
masă de stejar,
Cu întreg timpul ei de bronz
Ce-mi încălzeşte mâna şi-adâncul
sufletului.

De frică, obiectele se ghemuiesc.
Şi-ntr-un vis ca de la Orhei
E cartierul latin, după geam, abajurul cu o
iasomie fenominală,
Simpltate de cameră ne-metropolitană -
şi, în penumbră,
Femeia adormită, scaun, ceas deşteptător
ce numără
prelunga plictiseală.

NOCTURNĂ V

Pleacă de lângă mine, omule, pleacă, - eu
casc,
Cu atare straşnic preţ plătesc pentru-a vieţii jalnică-nţelepciune.
Vezi mâna mea, ce stă pe masă, ca şi vie? -
Desfac pumnul şi deja nimic nu mai
doresc. Aşa-i mai bine.

Pleacă de lângă mine, omule. Să nu
încerci să mă ajuţi.
Peste mine se-ndeasă nerodnica noapte
grea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara