Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Din nou despre Sesto Pals de Ion Pop

Poetul foarte tânăr care semna Sesto Pals (şi uneori cu pseudonimul D. Amprent, subliniind o marcă a autenticităţii scrisului, de şcoală bogziană) în revista „Alge“ (1930, 1933) dăduse clare semne, la vremea lui, ale unui talent promiţător în ambianţa adolescentină a unor confraţi de frondă avangardistă.
Pusese la cale, alături de Gherasim Luca, Paul Păun, Aureliu Baranga, pictorul Perahim, şi revistele în numere unice cu nume dintre care cel mai puţin şocant era Muci (celălalt numea pe româneşte penisul cult), îi acompaniase la închisoarea Văcăreşti, vreo zece zile, pentru atentat la bunele moravuri, dar drumul lui scriitoricesc părea să se fi oprit aici. Ani de-a rândul, Simion Sestopali n-a mai apărut în presa literară, se lăsase de prostii, cum se pare că îl sfătuise tatăl său, om aşezat, şi ajunsese să se formeze ca inginer, lucrând cu precădere pe şantiere de căi ferate şi mine (în ultimii ani şi la Dej ori la Boju, spre Câmpia Turzii). Ca orice evreu român din anii dificili şi agitaţi ai ascensiunii Gărzii de Fier a avut de suferit interdicţii şi munci silite, iar sub comunism nu s-a simţit cu mult mai în largul său. A reuşit cu greu să emigreze în Israel prin 1970, urmat la scurtă vreme de bunul său prieten Paul Păun, după ce mai devreme se expatriase şi Gherasim Luca. Vor rămâne oamenii cei mai apropiaţi.
Decenii în şir nu s-a mai ştiut nimic despre viaţa şi scrisul lui: prima se contopise cu lumea „comună” a oamenilor cu meserii serioase, al doilea se desfăşura tot în umbră şi intermitent. Abia la o vârstă târzie e căutat şi redescoperit graţie diligenţelor poetului-editor Nicolae Tzone, care a publicat două culegeri din versurile sale mai vechi (puţine) ori mai recente, sub titlul Omul ciudat (1998). Exilaţii Alexandru Lungu, cu a sa revistă „Argo”, din Germania, şi Ştefan Baciu, de la Honolulu, în revista „Mele”, îl publicaseră în anii ’80, iar după moartea poetului (2002), culegerea Întuneric şi lumină, cu o postfaţă de Michael Finkenthal, aduna poezii din arhiva sa. Profesorul fizician de la Johns Hopkins University din Baltimore, originar şi el din România, cercetător şi al avangardei româneşti, a manifestat pentru el un interes constant, rezultatul fiind până acum două cărţi recuperatoare: Sesto Pals, Scrieri în proză (1950-1970), tipărit la Tracus Arte în 2014, iar acum revine cu un eseu biografic scris cu evidentă empatie, Sesto Pals, poetul prăpastiei. O viaţă în secol, tipărită la aceeaşi editură.
Dacă în prima eseistul încercase – cu un frumos succes – să readucă la lumină o parte dintre textele scriitorului secret care fusese, practic, până atunci Sesto Pals, de data asta apare în prim-plan biografia omului trecând prin vremuri, – o viaţă îndeajuns de frământată pentru a face ecou într-un scris desfăşurat, în balans, între poezie şi reflecţia filosofică, ambele foarte angajante. Căci Sesto Pals apare, în prezentarea lui M. Finkenthal, ca un scriitor/cugetător de factură „existenţial(ist)ă, care conferă oricărei fraze punând un puternic accent personal, fiind implicat, autentic angajat în tot ceea ce cugetă şi scrie. Spaţiul strict biografic, fără să fie spectaculos, e destul de expresiv pentru ceea ce putea fi o „viaţă în secol”-ul atâtor tulburări de existenţe, de la cele de pe afişele marii Istorii la cele mai de penumbră, cum a fost şi a scriitorului nostru. Pe fundalul unei anumite instabilităţi legate de evenimentele sociale, apare o biografie şi ea frământată: o iubire pentru fata mai tânără decât el cu vreo cincisprezece ani, verişoara Valentina Berman (trecută în adolescenţă prin lagărul din Transnistria unde-şi pierduse tatăl) , care-l va părăsi pentru poetul Ion Caraion, cu ştiutul său destin dramatic ieşit din comun, căruia îi dactilografiase textele (unele „duşmănoase”, de unde condamnări la ani lungi de detenţie); apoi căsătoria, cumva consolatoare, cu Lucy Metsch, de origine cernăuţeană, de care va rămâne alături până la sfârşit... Paralel, apare, în interferenţe dificile adesea, acea practică intermitentă a scrisului, dar la care n-a renunţat niciodată, cu îndoielile, nesiguranţa, stângăciile unui poet care n-a publicat decât foarte puţin şi „numai când i se cerea”, în revistele din exil amintite şi, tot rar, în periodice de expresie românească din Israel.
O biografie, aşadar, de om şi de scriitor nespectaculoasă, cum au fost atâtea ale acelor vremi, dar pe care Michael Finkenthal se pricepe s-o reconstituie şi evoce foarte expresiv, poate tocmai fiindcă nu-şi propune un studiu în înţelesul propriu, strict, ci „flanează” cumva printre evenimente şi pagini, sensibil la tot ce poate evidenţia un accent aparte, uman şi creator, în mozaicul de întâmplări trăite ori scrise. Bunul cunoscător de filosofie glosează pertinent pe temele de substanţă hegeliană în esenţă, abordate de cugetătorul Sesto Pals, surprinzând adâncimea şi subtilitatea multor reflecţii, de un grad de abstractizare la care puţini aveau acces; apoi, aplecările sale spre filosofia pitagoreică a numerelor, cu – din nou – meditaţii surprinzătoare şi ca putere de pătrundere conceptuală şi, adesea, ca expresie... poetică. Urmărindu-i paginile, mai degrabă lăsate în voia lor de autor, pe care se pot citi poeme, eseistul se situează pe linia de mijloc dintre descriere şi analiză, cu trimiteri adecvate de istorie literară, dar fără partis pris-uri. Recunoaşte, de fapt, că Sesto Pals a fost mai curând un autor de proiecte, de începuturi de şantier, lăsate fără continuare, din pricini subiective sau datorită unor condiţionări exterioare. De fiecare dată, însă, apar la suprafaţa lecturii fragmentele de eseu filosofic sau de poezie cele mai semnificative, fie în reuşitele, fie în ezitările lor. Recunoscând că ceea ce e scos deocamdată la lumină din arhiva cercetată e doar un vârf de aisberg, M. Finkenthal nu se hazardează în articularea sistematică a unei opere încă neadunate suficient ca material de arhivă şi nici închegate îndeajuns ca viziune. Lasă deschise căile de interpretare, nu fără a le fi indicat direcţiile cele mai creditabile, lăsând să se înţeleagă că sunt de întreprins demersuri hermeneutice noi, ce pot oferi destule surprize.
Autorul acestei cărţi este un înzestrat evocator: biografia scriitorului intersectată cu a puţinelor personaje cu care are de-a face în viaţă este reînviată cu talent, prin interferenţele expresive cu destinele unor prezenţe familiare lui, precum femeile Valentina Berman şi Lucy Metsch, grupul de prieteni Gherasim Luca, Paul Păun, poetul de peste Ocean Ştefan Baciu, fostul avangardist-preot, Mihail Avramescu, Alexandru Lungu şi alţii câţiva. Fragmente de vieţi ale comunităţii evreieşti bucureştene, trimiteri spre mediul avangardist, atenta situare în context, deloc pedantă, dar nepierzând punctele de reper de bază, dau consistenţă acestui eseu scris cu o afecţiune înţelegătoare. Portretul poetului-filosof se conturează viu pe aceste pânze de fundal, cu frământările şi multele sale semne de întrebare.
Când i-am citit şi eu poezia, am putut aprecia că, după începuturi avangardiste de amprentă expresionistă, cu unele îndrăzneli suprarealiste, scrisul târziu (reluat abia prin anii ’80) întoarce discursul mai degrabă spre o zonă preavangardistă, de relativizări ironice post-simboliste, – lirică de măşti şi roluri, de inegală expresivitate, ce traduce ceva din firea şi sensibilitatea în fond fragile a inginerului întors la primele unelte de poet, după o jumătate de secol. Imaginea nu se schimbă nici în lectura lui M. Finkenthal, care citează şi comentează versuri de nivel estetic oscilant, unele frapante, totuşi, prin intuiţie şi formulare îndrăzneaţă. Tot aşa, şi în cazul cugetătorului sceptic, elegiac, dubitativ: propoziţii de mare rafinament intelectual apar însoţite de linii confesive ce trimit către viziunea poetică mai curând decât spre filosofie. Lipsa de continuitate, reluarea târzie a uneltelor lasă urme în acestă operă cu atâtea începuturi necontinuate şi cu atâtea ezitări de ordin stilistic. Cartea ce i se dedică acum este însă un document reprezentativ pentru o întreagă categorie de intelectuali care au traversat vremurile dificile ale unor dictaturi succesive, au fost prinşi şi în mecanismele vieţii cotidiene adesea ruginite şi constrângătoare, siliţi să rămână neîmpliniţi şi în zone de frontieră ale scrisului, în care n-au reuşit decât parţial să-şi afirme personalitatea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara