Numărul curent: 50

Semn De Carte:
Din nou despre postbelic de Gheorghe Grigurcu

In pofida aparenţelor, postbelicul nostru e un teren încă insuficient cunoscut, inclusiv sub unghi cultural. Cercetările şi comentariile ce i s-au închinat abia deschid pofta altora mai dezvoltate, încercînd să meargă mai în adîncul lucrurilor, să surprindă mecanismele unor procese fără precedent aflate sub emblema uneia din cele două mari "excrescenţe ale puterii" din veacul XX, spre a-l cita pe Michel Foucault, care le constata caracterul "maladiv". Interesant e că eseistul francez a plasat monstruozitatea lor de partea celor asupriţi. Obedienţa i se înfăţişa a fi marele scandal al totalitarismelor. Cu adevărat, fără acordul fie şi tacit, fără resignarea şi pasivitatea mulţimilor e cu neputinţă ca o putere oricît de tiranică să se consolideze şi să se menţină multă vreme. Obedienţa a născut laşitatea iar aceasta s-a propagat pînă-n zilele noastre, unul din efectele sale nefiind altul decît evitarea temei trecutului totalitar, politica struţului în preajma acesteia. Discursul anticomunist e desuet, nu interesează, e agasant, clamează ori măcar dau de înţeles unii, iar alţii merg pînă acolo încît îl consideră echivalent cu... discursul anticomunist. Am întîlnit cu stupoare o astfel de opinie sub condeiele a vreo doi-trei juni autori, care se pun într-o postură extrem de delicată măcar din două pricini: mai întîi vădesc o impoliteţe crasă, recte o lipsă de educaţie în raport cu nenumăraţi concetăţeni ai noştri care au cunoscut în chip imediat "binefacerile" comunismului, prea adesea cu existenţa desfigurată de apăsarea acestuia, în al doilea rînd o sfidare a istoriei, pe care n-am putea-o aprecia drept o ştrengărie impenitentă, ci, în planul discuţiei în cauză, drept un fapt de o incoştienţă asumată.

O dovadă că literatura română de după ultimul război mondial reprezintă încă o mină extrem de bogată ce aşteaptă a fi exploatată o constituie scrierea de largă respiraţie a d-lui Constantin Pricop consacrată subiectului, din care a apărut pînă acum un volum de "preliminarii". Ea îşi propune a jalona cadrul fenomenului, a-i înscrie problematica generală. Cu ironie, autorul îşi inaugurează consideraţiile afirmînd că "Marx a avut dreptate". Anularea proprietăţii private a cunoscut urmări "neînchipuit de profunde" în domeniul cultural, componentă revelatoare a relaţiilor sociale. Libertatea creatorului de a produce ceea ce crede el de cuviinţă, "şansa sa de a se confrunta pe o Ťpiaţăť liberă a ideilor şi valorilor literare" a dispărut odată cu putinţa de-a publica la o revistă sau la o editură la alegere. "Piaţa intelectuală" nu mai e guvernată de legile concurenţei reale. Posibilitatea de autoreglare a cererii şi ofertei dispare: "Ideea de piaţă devine o ruşine, mecanismele de selecţie sînt puse în mişcare de raţiuni mult mai Ťînalteť - în fond de o ideologie, în numele unor legi şi principii generale, vagi, manipulate de cei care se află la putere". Revistele şi editurile, cenaclurile, rod al iniţiativei private, se văd naţionalizate aidoma fabricilor şi uzinelor. Iniţiativa individuală e redusă la minimum, ba chiar suspectată, substituindu-i-se arbitrarul deciziilor politice adoptate de "forurile superioare", completamente străine de viaţa artistică. Scriitorii nu sînt apreciaţi după înzestrarea lor, ci în funcţie de "dosarul" personal. Instanţele de partid decid meritele lor, statuează relaţiile axiologice, le asigură mediatizarea care nu e decît o formă a propagandei: "Libertatea de a gîndi, de a exprima un punct de vedere devine, din principala calitate, principalul pericol al vieţii literare". Teoria marxistă revine ca un sarcastic refren: "Mai devreme sau mai tîrziu condiţia materială nu putea să nu se transforme în condiţie spirituală".

La baza tuturor mijloacelor de comunicare în masă s-a instituit, în întregul decurs al regimului comunist, cenzura. Instituţionalizată în 1949, sub numele de Direcţia presei şi tipăriturilor de pe lîngă Consiliul de Miniştri, ea va fi, chipurile, desfiinţată de Ceauşescu în 1977, care-i acordă un caracter mai insidios, transferînd-o pe o multitudine de paliere. Nu absentează aspectele tragi-comice ale acestui "negoţ" între autori şi redactori (cei din urmă transformaţi, volens-nolens, în instrumente ale cenzurii), în vederea publicării: "Cenzura fiind desfiinţată, altfel spus fiind lăsată pe seama unui număr mare de oameni (cei mai mulţi dintre aceştia ei înşişi oameni de cultură) implicaţi în apariţia cărţilor şi revistelor, interveneau (...) lungi pertractări între autori şi redactori, în care ultimii căutau să sugereze (...) alţi termeni în locul celor prohibiţi, în timp ce autorii căutau să se menţină cît mai mult pe poziţii... Erau vînate Ťîngerť, ŤDumnezeuť, Ťmoarteť, Ťlibertateť, Ťdreptateť, cuvinte care sugerau mizeria, apăsarea ş.a.m.d. Se introdusese obiceiul ca autorii care, acceptau, pentru a le apărea volumele, anumite modificări, să revină asupra lor atunci cînd dădeau autografe adăugînd Ťcu mînať ceea ce fusese schimbat la cenzură... Criteriile cenzurii nu mai erau acum foarte clare - cum nu mai erau foarte clare nici ideile celor aflaţi la putere. Aceştia se declarau comunişti, dar susţineau o ideologie naţionalistă". Producţiile înaintaşilor, frecvent incomode, nu puteau fi înlăturate pur şi simplu, nu din preţuire faţă de importanţa lor, ci pentru a urma o "preţioasă indicaţie" a lui Lenin care i-a condamnat pe proletcultiştii nihilişti în raport cu trecutul, în frunte cu A. A. Bogdanov (în realitate, a fost gelos pe iniţiativa lor!). Proletkultul provenea din spiritul revoluţiei bolşevice şi oricît de "democratice" opinii ar fi afişat Lenin sau Troţki în legătură cu operele clasice sau cu scriitorii celebri, ansamblul activităţii lor ne obligă să reflectăm la o atitudine corespunzătoare acelui spirit şi în zona artelor. Episodul polemic cu Bogdanov şi companionii săi are ca explicaţie dorinţa liderilor comunişti supremi de-a nu lăsa Proletkultul într-o relativă independenţă faţă de Partidul Comunist, de a-l subordona Comisariatului poporului pentru educaţie. Ieşirile lui Lenin împotriva radicalismului proletcultist n-au luat sfîrşit decît după înlăturarea concurenţei... Constantin Pricop îl citează pe M. Niţescu, autorul unei prime scrieri de referinţă în domeniu, elaborată în condiţii riscante, la finalul "epocii de aur", potrivit căruia "valorificarea moştenirii culturale" s-a operat în trei moduri: prin tăcerea totală sau blamul la adresa a foarte numeroşi scriitori şi intelectuali, prin reeditarea selectivă, după criterii sui generis, şi prin deformarea sensului operelor, trecute prin grila interpretării oficiale. Iată doar cîteva nume din foarte extinsul index, în două volume, Publicaţii interzise: Eliade Rădulescu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Octavian Goga, Mihail Dragomirescu, Paul Zarifopol, Dimitrie Anghel, E. Lovinescu, Dumitru Caracostea, Sextil Puşcariu, N. Cartojan, N. Davidescu, Ion Pillat, G. Bacovia, Constantin Stere, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu (într-un moment), Tudor Arghezi (pînă în 1954), Lucian Blaga, Felix Aderca, Liviu Rebreanu, Adrian Maniu, Al. Philippide, Emanoil Bucuţa, Aron Cotruş, Perpessicius, Vladimir Streinu, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Urmuz, Ion Vinea, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu (Istoria... sa a fost reeditată cu mare întîrziere), Tudor Vianu, Gib Mihăescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Emil Cioran , Eugen Ionescu, Vasile Conta, C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, P. P. Negulescu, Nicolae Bagdasar, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mircea Florian etc. De o similară interdicţie erau atinse şi o seamă de personalităţi ale culturii universale: Platon, Pindar, Plotin, Leibniz, Spinoza, Kant, Dante, Petrarca, Tasso, Pascal, Milton, La Rochefoucauld, Hölderlin, Novalis, Chateaubriand, Schopenhauer, Kierkegaard, Nietzsche, Bergson, Husserl, Spengler, Heidegger, Sartre, Edgar Poe, Sainte-Beuve, Baudelaire, Mallarmé, Paul Claudel, Apollinaire, Rilke, Paul Valéry, Albert Thibaudet, Benedetto Croce, Pirandello, Ungaretti, André Gide, André Breton ş.a. Extrem de puţini scriitori de peste hotare aveau drept de circulaţie, cu condiţia să fie militanţi ori măcar simpatizanţi ai extremei stîngi, precum Pablo Neruda, Paul Eluard, Howard Fast, Nazim Hikmet. Era evidentă intenţia de "spălare a creierelor" şi creare a unui spaţiu cultural aseptic în care nu puteau lua naştere decît "oameni de tip nou", conform paradigmei sovietice. Relaţiile cu cenzura ale scriitorilor autohtoni înfăţişează un caracter simptomatic pentru moravurile epocii. Unii se retrag refuzînd compromisurile, alţii, în primul rînd scriitorii însemnaţi care s-au apropiat de la început de regimul abuziv, e de presupus că au socotit restricţiile acestuia ca pe nişte măsuri efemere care n-ar putea deturna viaţa spirituală a ţării. "Cu timpul apar însă generaţiile de intelectuali formaţi în era cenzurii pentru care cenzura este un lucru... normal. Ei alcătuiesc intelighenţia momentului, un soi de mutanţi, iar în primii ani de după 1989 continuă să evolueze cu mentalitatea lor reşapată... Relaţiile acestora cu cenzura sînt, în mod evident, altele decît acelea ale intelectualilor educaţi în spiritul perioadei interbelice. Noii intelectuali, formaţi într-o lume în care nimic nu mai era ca înainte, sînt, de fapt, o specie nouă, diferită de generaţiile anterioare". Se înregistrează astfel situaţii specifice. Scriitorii ajung să nu mai poată lucra fără a simţi peste umărul lor privirea inchizitorială a cenzorului. Dacă într-un climat al normalităţii creatorul îşi stabileşte, fie şi într-un strat subliminal, un model de cititor în funcţie de care îşi reglează procedeele, autorul care trăieşte în totalitarism este obsedat de figura cenzorului.