Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Din nou despre poeţii greci de Ion Brad



Vă fur câte-un vers, fili-mu, prietenii mei,
să leg din nou inima mea de inima voastră,
Ardealul bătrân de înălţimile Pindului,
cununa Carpaţilor de zăpezile Olimpului.
Dacă vreţi, furaţi-mi şi voi cel puţin unul,
neliniştit ca Istrul solemn călător
spre Pont-Euxin-ul iluziilor înşelătoare
deznădejdea Argonauţilor, tragedia Medeii,
chinul strămoşului nostru Ovidiu.

„Atât de lungă a fost anul acesta domnia iernii,
m-a surprins fără foc, m-a găsit fără tinereţe”
oftează, cocârjat, Palamas,
un Eminescu îmbătrânit al Eladei.

„— De ce în Senat e atâta emoţie?
Şi ce fac senatorii chiar nimic legiferând?”
se-ntreabă Kavafis din Alexandria,
„geniul ce n-a publicat nicio carte”.
„— E pentru că, chiar azi, sosesc barbarii!”
răspunde tot el în versuri fără zorzoane.

„Sunaţi trâmbiţe! Voi, clopote răsunătoare,
cutremuraţi dintr-un capăt în altul Grecia-ntreagă”,
sună, răsună semne războinice din vocea lui Sekelianos
la moartea poetului naţional Palamas.
Toţi munţii Pleiadei
şi ruinele templelor delfice îl ascultau
pe bărbatul care-ndrăznise
să le dea viaţă, el răzvrătitul
ruinat în iluzii.

„Soare, prieten oriental, tichie de aur a minţii mele,
mi-e drag să te port de-a lungul, de-a latul, dar, vai, nu mai pot!”
oftează chiar el, Kazandzakis, în strania lui „Odissee”,
năucitorul călător peste mări, peste ţări,
în preajma mormântului său din Creta
zbâtându-se vechile duhuri, uimite citind
epitaful: „Nimic nu visez, de nimic nu mi-e
teamă, sunt un om liber”... Mai liber chiar
decât fratele său în deziluzii, Panait Istrati,
ofticosul prinţ al ciulinilor de Bărăgan.

„Ne face destinul această plăcere
să ne lase-nsfârşit să murim
la marginea ţării părinţilor”
se lăuda Kostas Karyotakis înainte de sinucidere.

„Doar pentru că tu m-ai iubit m-am născut
şi mi-a fost dată întreaga viaţă”,
îi răspundea peste moarte, prea tânără
moartă şi ea de ftizie Polydouri Maria,
o Magda Isanos a insulelor calcinate de soare.

„Oriunde merg, duc Grecia-n mine ca pe o rană”
şopteşte poetul în frac, ambasadorul Seferis,
încununatul dintâi cu laurii Nobel, prietenul marinarilor trişti,
iscoditorul prin mitologii, cel ce regreta
c-a lăsat „printre degete să-i curgă
un râu întreg, fără să bea o picătură”

. „Fără număr sunt cei ce-au călcat
în acest spaţiu-al istoriei
pe care-l numim Elada
în veacul acesta de fier”
îi aminteşte orgolioasa lui soră Ioanna,
ocrotitoarea orfanilor, când Grecia era
călcată-n picioare, apoi prima doamnă
a ţării, protectoare a templelor şi-a demnităţii
elenilor, pe români îndrăgindu-i.

„De m-aş plimba cu prietenele mele ucise
mulţimile uimite ar observa
că nicicând n-a trecut pe pământ o defilare
atât de suavă”,
s-aude-n suspin Rita Boumi-Papa,
tălmăcitoare de Eminescu şi de Arghezi.

„Cerul meu n-are pământ,
nici picioarele tălpi,
iar palmele mele deschise
s-au prefăcut în áripi,
păsări fără de trup”,
din Salonic se aude Maria lui Caraianni,
cunoscătoarea limbii române prin rădăcini,
tălmăcitoare inspirată şi ea de Lucian Blaga.

Tălmăcitor peste toate şi toţi de „Luceafărul”, de
„Mirabila sămânţă”, de stanţe pillatiene, Dimos
Rendis-Ravanis, crescut literar printre noi, luptătorul
copil în tragice, sângeroase războaie fraterne, ţinea
să ne spună de-atunci:

„Cu câtă uşurinţă schimbăm zeii!
Ce mânioşi strivim sub tălpi icoane vechi!
Dărâmăm, înălţăm coloane şi temple,
Vopsim şi răzuim înaltele bolţi ale cerului”.

Şi-apoi, înaintea lui, cel mai şchiop decât şchiopul
Esop, cu numele furat din Iliada, Menelaos Ludemis,
aplecat peste geniul poeziei române, de la ciobanul
„Mioriţei” până la cei mai tineri poeţi, ţinea să-i
declare doar uneia dintre preafrumoasele admiratoare:

„Să nu întârzii. Doar atâta îţi spun.
Să nu întârzii. Căci atunci
Când vei bate la uşă voi crede
C-a venit Bătrâneţea,
C-a venit Iarna,
C-a venit Moartea.
Să nu întârzii!”



O, Doamne, şi cum toate Elenele, nu doar cea mai
celebră din Iliada, au tot întârziat, Menelaos s-a
întâlnit, el singur, cu Bătrâneţea, cu Iarna, cu Moartea,
alergând spre golfurile Mării Egee cu „Mercedesul”
lui hârbuit, ca o corabie veche dezgropată din valuri.

Un alt îndrăgostit, Andreas Embirikos, suprarealistul
născut odată cu veacul 20, în portul Brăilei, ţinea
să măsoare vârsta plantelor:

„Totdeauna în mijlocul lucrurilor tensionate Totdeauna
în mijlocul florilor hibernale din casă
Tremurătoare ca tinctura de iod a zorilor
Vii să te-aşezi la masa libertăţilor”.

Poetul de geniu al comuniştilor greci, suprarealistul
deportat în insulele de tristă memorie: Yaros, Leros
şi Samos, prietenul bolnav de plămâni al lui
Eugen Jebeleanu, şi-al Ninei, femeia cu figură de
Dante, primul mare ctitor al Antologiei poeţilor
noştri, m-a îndemnat să traduc, printre atâtea mesaje
şi corespondenţe ciudate, versurile-acestea, adresate
unui frate din viitor:

„De n-aş fi ştiut că m-aştepţi într-o zi
nimic nu spuneam, niciodată n-aş fi vorbit
şi păianjenul care ne-a învăţat urcuşul vertical
pe peretele gol s-ar fi oprit lângă buze”.

La un antipod social, coborând din aceleaşi sfere ale
vieţii şi artelor moderne şi moderniste, privind dincolo
de lucruri şi logica lor simplă, moştenitor, după două
milenii şi jumătate, al neuitatei poete a iubirii, Sapho
din Lesbos, el, Odisseas Elytis, ultimul grec încununat
cu laurii Nobel, înnobilând el însuşi marea poezie
a lumii, mi-a dat dezlegarea să-i desluşesc în română
„Variaţiunile pe o rază”, să mă încânte şi pe mine
„Maria Norilor”, să mă îmbolnăvesc şi eu de „Melancolia
Egeei”, să-mi tulbur minţile cu acest „Rodiu nebun”,
cu pofta lui matinală de a pune întrebări „a perdre
haleine”:


Rodiul nebun

Poftă matinală de-a pune
întrebări „a perdre haleine”

În aceste curţi copleşite de alb unde bate vântul de sud
Şuierând prin cămări arcuite, spuneţi-mi, este rodiul nebun
Cel înfiorat în lumină, risipind râsul lui roditor
Cu pizmuiri de vânt şi de şoapte, spuneţi-mi, este rodiul nebun
Ce se zbate-n frunzişurile nou-născute în zori
Dezvăluind înaltului toate culorile cu fiori de triumf?

Când pe câmpiile abia trezite fetele goale
Cu mâinile galbene adună trifoiul
Reîntoarse din depărtările somnului, spuneţi-mi, este rodiul nebun
Ce le pune încrezător în verzile coşuri luminile
Ce umple de triluri numele lor, spuneţi-mi,
Este rodiul nebun în război cu norii din lume?

Ziua ce de invidie se împodobeşte cu şapte feluri de aripi
Înconjurând soarele veşnic cu o mie de prisme
Toate-orbitoare, spuneţi-mi, este rodiul nebun
Cel care-nvâlvoră coama cu sute de biciuri în goană
Nicicând întristat, nicicând plângăreţ, spuneţi-mi, este rodiul nebun
În gura mare strigând speranţa ce încă răsare?

Spuneţi-mi, este rodiul nebun cel ce salută până departe Scuturându-şi năframa frunzelor de foc răcoros
O mare gata să nască vapoare o mie sau două



Cu valuri ce pleacă de-o mie sau două de ori
Spre ţărmuri nebănuite, spuneţi-mi este rodiul nebun
Ce face să scârţâie toate-armăturile diafanului cer?

Ciorchinul albastru-al înaltului care se-aprinde
Mândru, plin de primejdie, spuneţi-mi, este rodiul nebun
Cel cu lumina ce sparge în mijlocul lumii vremea
rea a demonului
Întinzând până la margini horbota zilei precum şofranul
Brodată cu cântece însămânţate, spuneţi-mi, este rodiul nebun
Cel care-n grabă descheie caldele zilei mătăsuri?

În rochii de-ntâi april şi-n greieri de mijloc de august
Spunei-mi, cel ce se joacă, cel ce se mânie, cel ce ia minţile
Scuturând întunecimile rele, negre-ale spaimei,
În braţele soarelui săgetând păsările ameţitoare,
Spuneţi-mi, este rodiul nebun cel care-n pieptul
lucrurilor aripi deschide
În pieptul visărilor noastre profunde, este rodiul nebun?

Şi-acum, Măriile-Voastre, poeţi ai Eladei, puţini pomeniţi şi prea mulţi nepomeniţi aici, vă poftesc să alegeţi şi voi cel puţin un vers din cartea mea Toamnă clasică, publicată când aveam 75 de ani. Iar dacă nu-l găsiţi, aş fi bucuros să parcurgeţi de la un capăt la altul „Poeţii greci”, în care am încercat să văd chipul vostru, al tuturor, într-o oglindă cu o mie de chipuri:

Poeţii greci

Poeţii greci te duc foarte departe,
dincolo de munţii supuşi Olimpului,
din marmoră-şi taie superba lor carte
scrisă cu sângele negru al timpului.

Te duc pe sub mări înotând cu delfinii
pe urma vapoarelor, până-n oceane,
te-nvaţă tristul secret al luminii,
tragediile toate-ale spiţei umane.

Ştiu multe-ntrebări şi prea multe
răspunsuri ce încă le caută,
cu elogii schimbate-n insulte,
cu insulte schimbate în laudă.

Au limba de foc şi iluzii doar lipsă
de parcă la Patmos se născură cu toţii
ucenicind cu Ioan la Apocalipsă,
din Atena cei liberi, din Sparta iloţii.

Toţi fierb ca varul, ca sângele-s roşii,
pierduţi sunt încă prin iliade,
în haine de doliu ca chiparoşii
când noaptea Moirei în suflet le cade.

O muzică-a sferelor înghesuie-n liră
şi-s una cu ea, emigrând până-n lună.
O mie de insule-n vers le respiră.
Selena perfidă cu ei se cunună...

Tot pleacă şi vin din ciudate războaie.
Rănită-i şi marmora lor funerară.
Dar morţi chiar, genunchii nu şi-i îndoaie
şi luntrea lui Charon îi înconjoară...

Departe-departe te duc azi poeţii
Eladei bătrâne, aezii elini
pe Calul cu áripi al dimineţii,
să-ntâmpini amurgul şi să te-nchini
cu aplecare adâncă
la Sacra ei Stâncă... La Sacra ei Stâncă...

2003


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara