Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Din nou, despre fraudarea instituțiilor de validare de Răzvan Voncu

La finele anilor șaptezeci, când devenise evident că puciul declanșat de Eugen Barbu împotriva Uniunii Scriitorilor eșuase, gruparea protocronistă a început să-și edifice, cu complicitatea Partidului și a Securității, niște structuri paralele.
A pus mâna pe revista „Luceafărul”, și-a plantat oamenii în edituri și la Direcția Presei, a deschis cenacluri în București și în țară, a inventat premii literare bănoase, ba chiar a cerut într-o audiență la Ceaușescu constituirea unei „Uniuni a Scriitorilor Comuniști”. Totul, pentru a crea aparența unei tabere, a unui grup reprezentativ de scriitori, acolo unde nu era vorba decât de o mână de oameni, cei mai mulți, veleitari, resentimentari sau de-a dreptul infiltrați. Și, de asemenea, de a-și crea, cu sprijinul discret al „organelor”, posibilități de manifestare publică, de la articole la cărți și de la dezbateri la întâlniri cu cititorii.
Miza era nu atât controlul Uniunii Scriitorilor, cât fraudarea instituțiilor de validare ale breslei, care nu îi omologaseră drept scriitori pe Paul Anghel, Corneliu Vadim Tudor, Artur Silvestri è tutti quanti , și care sancționaseră derapajele unicului scriitor important al grupului, Eugen Barbu. Protocroniștii au avut abilitatea să cointereseze atât regimul – nemulțumit de libertățile pe care și le luau scriitorii – cât și pe activiștii culturali locali, pe „poeții-țărani” și pe semidocții care, din lipsă de televizor, se ocupau, într-un fel, cu literatura. De asemenea, au știut să speculeze contextul politic al anilor 1980 și slăbiciunile umane, pentru a cultiva relații cu o zonă literară gri, mergând de la Ioan Alexandru și Fănuș Neagu și până la Mircea Eliade și Constantin Noica: scriitori care, fără a fi protocroniști și fără a face parte din puciul lui Eugen Barbu, aveau valoare și puteau întreține aparența unor legături normale ale grupului cu lumea literară. Cu alte cuvinte: nu suntem niște corpuri străine, facem parte din breaslă, iar preocupările noastre sunt legitime.
Cum construcția de instituții paralele nu dădea, totuși, succesul scontat – căci „Luceafărul” era egala României literare numai nominal, în realitate, diferența, în primul rând de credibilitate, fiind enormă –, s-a căutat o altă soluție. Pe care tot talentul de gazetar de scandal, al lui Barbu, a găsit-o: s-a apelat, troțkist, la mase. Nu la publicul propriu-zis de literatură, ci la cititorii întâmplători și, mai ales, la necititori.
Astfel, protocroniștii au umplut, atât cât se putea în acele condiții, spațiul mediatic. Pe atunci nu exista nici Facebook, nici internet. Dar la radio avea emisiune, duminica la prânz și pe programul 1, Corneliu Vadim Tudor, nu Marin Sorescu. Scenarii de film făceau Paul Anghel și Eugen Barbu, nu Constantin Țoiu. La televizor perorau grav Mihai Ungheanu și Dan Zamfirescu, nu vorbeau Nicolae Manolescu și Mircea Zaciu. Almanahurile (care țineau loc de Google și aveau tiraje de sute de mii de exemplare) erau dominate tot de ei: almanahul „Săptămâna”, de pildă, era un best-seller absolut. Pânăși programele de meci, la fotbal, erau parazitate tot de protocroniști, ai căror reprezentanți aveau rubrici și în presa de mare tiraj, de la Flacăra la Informația Bucureștiului. În provincie, cu excepția marilor centre ca Iași, Cluj și Timișoara, manifestările literare – întâlniri cu cititorii, festivaluri, vizite în licee – erau un adevărat monopol al grupului.
Faptul că, imediat după 1989, fenomenul „România Mare” a prosperat, liderul lui ajungând (în 2000) până în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale și PRM, al doilea partid al țării, are legătură directă cu această operațiune de fraudare a instituțiilor de validare. De asemenea, identificarea de către marele public a scriitorului cu Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor (primul, din postură de lider detașat al tuturor sondajelor de profil dintre 1990 și 2010), arată că, pe palierul social, operațiunea a reușit.
Astăzi, avem de-a face cu o manevră identică. Miza puciului declanșat de cei 13 și ceva împotriva Uniunii Scriitorilor din România nu o reprezintă neapărat Uniunea Scriitorilor. Ci controlul instituțiilor de validare care funcționează în cadrul breslei. S-au schimbat doar mijloacele și contextul politic, în rest, scopurile și logica au rămas aceleași.
Ca și în ultimii ani ai comunismului, nu avem de-a face cu două tabere. Ci cu întreaga breaslă, pe de-o parte, iar pe de alta, un grupuscul – la ultimul maslu, cel din 7 ianuarie 2017, recent desființat definitiv și irevocabil de instanță, mai rămăseseră doar 7 semnatari –, format aproape în exclusivitate din veleitari, resentimentari și impostori infiltrați. Acestora le servesc de acoperire câțiva notabili scriitori de raftul al doilea – Cristian Teodorescu, Florin Iaru, Octavian Soviany, Radu Aldulescu –, care se iluzionează că sunt „la butoane”. Au revistă, ceva mai bine camuflată decât erau „Săptămâna” și „Luceafărul” de odinoară. Și-au inventat și premii, pe care le acordă, însă, jurii compuse din scriitori de „poșta redacției”. Internetul și mediile virtuale le permit o largă difuziune socialăși, mai ales, îi scutesc de examenul spiritului critic: cine stă să judece, între pisici și manele, postările de pe Facebook? Bursele postdoctorale pe care le gestionează Academia Română îi țin pe combatanți în priză, iar puzderia de „universități” înființate după 1989, în localități care nu aveau un liceu mai de Doamneajută, le oferă chiar și o legitimare „academică”. Diverse proiecte de „seri de poezie și jazz”, la care, alături de cipari și komartini, participăși unii scriitori adevărați, îi ajută să întrețină aceeași iluzie: că nu sunt un grup de intruși, ci un segment legitim al literaturii contemporane. Se găsește și ceva sprijin pe plan local, pe la autorități publice naive, care cred că, susținând „rezidențe” din care nu iese nimic, sprijină cultura.
Nu în ultimul rând, editurile – care sunt, din păcate și cu excepțiile de rigoare, niște entități pur comerciale, lipsite de orice criteriu – își deschid porțile oricui, pe principiul chiorului care e rege în țara orbilor... „Debutanții refuzați de reviste se duc la edituri și devin scriitori”, spunea G. Călinescu, cu ironie amară, la începutul anilor 1930. Sistemul a revenit în forță, iată, astăzi. Clivajul dintre ce promovează editurile și ce validează critica literară profesionistă s-a transformat în prăpastie în toată regula, dar editorii persistă în a investi în opțiunile lor. Pe care le promovează agresiv, fără scrupule, inclusiv prin agenți publicitari travestiți în critici. În special tinerii critici sunt dependenți ombilical de marile edituri, într-un jalnic spectacol de absență a coloanei vertebrale. E de ajuns să vezi cine scrie despre cărțile anumitor edituri, ca săștii dinainte și ce scrie. (De fapt, cei în cauză nu-și dau seama că nici nu mai sunt critici. Au devenit geambași.)
Toate acestea nu le asigură, totuși, noilor puciști succesul literar. Ei există ca scriitori – se și autoprezintă ca atare! – numai pe Facebook. Motiv pentru care a început asaltul la adresa Uniunii Scriitorilor. Nu ca uniune de creatori, ci ca editoare a principalelor nouă reviste literare și ca instituție care decernează premii de tradiție, relevante în plan valoric. Din același motiv sunt atacate direct revistele însele, declarate „proaste” de către foști critici, care nu mai citesc demult decât postări de Facebook. Și tot de aceea sunt sistematic calomniați criticii nealiniați, calificați când dinozauri, când cadavre vii, de către unii (ca bacalaureus Komartin) care, din punct de vedere cultural, încă nu s-au născut.
Nu e nimic nou sub soare, prin urmare. Puciul din Vatra Luminoasă e dezolant prin previzibilitate și prin finalitate. Nu va dărâma Uniunea Scriitorilor, nici prestigiul revistelor sau al criticilor adevărați, dar le va facilita unora – nu neapărat celor care se cred „la butoane”, hélàs! – niște cariere sociale lucrative. Dan Lungu, de pildă, e deja parlamentar și are în față, vorba lui Caragiale, un frumos viitor. Nu literar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara