Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de istorie culturală:
din nou, despre cultura pop în Basarabia de Răzvan Voncu

Mihai Ştefan Poiată, Mihai Dolgan. De ce au plâns ghitarele?, Editura ARC, Chişinău, 2017, 334 pag + CD audio.

Basarabia are, încă din cele mai vechi timpuri, reputaţia de a fi un ţinut al conservatorismului spiritual. Când a revenit la patria-mamă, în 1918, sărăcia şi înapoierea şi-au dat mâna cu ortodoxismul cel mai agresiv (de tip rusesc, din păcate), pentru a consacra marea provincie de la est de Prut drept ţara de pământ, cum a spus Bogza. Adică un teritoriu în care modernitatea nu apare decât ca o fantomă îndepărtată.

După 1944, la toate acestea s-au adăugat anti-românismul şi anti-occidentalismul sovietic: atitudini care îndepărtau şi mai mult posibilitatea racordării Basarabiei la curentele artistice europene moderne.

Şi totuşi, după cum a demonstrat o cercetare publicată în 2014 – ROCKul, NOROCul & NOI, semnată de Mihai Ştefan Poiată –, datorită apariţiei de-a dreptul miraculoase a unei formaţii rock, în Chişinăul anului 1966, cultura pop a pătruns şi-n fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească. Mai mult decât atât: formaţia Noroc a fost prima formaţie rock autentică din întreaga Uniune Sovietică, iar apariţia ei a declanşat valul culturii pop în mohorâtul imperiu comunist. Cu texte exclusiv în limba română şi cu influenţe britanice, româneşti şi italiene, Noroc a trecut, în cei aproape 5 ani de existenţă (1966-1970), drept o formaţie „occidentală”, cu instrumentişti talentaţi şi inventivi, capabili să depăşească handicapul unui echipament muzical anacronic şi obstacolele cenzurii. Cel puţin până în 1970, când a fost desfiinţată la ordinul atotputernicului KGB, Noroc a alimentat spiritul liber în provincia ocupată şi a contribuit, pe palierul culturii de consum, la regăsirea identitară începută prin literatura generaţiei şaizeci.

Prozator, dramaturg şi gazetar, optzecistul Mihai Ştefan Poiată este, probabil, cel mai bun cunoscător al culturii pop din Basarabia, al legăturilor ei cu cultura similară din Europa şi din România, ca şi al conexiunilor ei nebănuite cu cultura „înaltă”. Era, cumva, inevitabil ca, după cercetarea consacrată formaţiei Noroc şi rolului ei în renaşterea culturală şi naţională în Moldova de peste Prut, scriitorul să consacre o lucrare similară regretatului lider al acestei formaţii, intitulată Mihai Dolgan. De ce au plâns ghitarele? Căci activitatea lui Mihai Dolgan a continuat, pe cont propriu sau în alte contexte, şi după destrămarea forţată a trupei sale emblematice, iar evoluţiile muzicii şi ale poziţiilor sale publice configurează o preţioasă istorie alternativă a culturii basarabene postbelice.

Această istorie este necesară, în primul rând, pentru a înţelege profilul cultural actual al Republicii Moldova, iar în al doilea rând, pentru a nu ne pierde speranţa cu privire la şansele culturii române de peste Prut. Căci, dincolo de conformismul oficial, de compromisurile unei mari părţi din literatura română care s-a scris în Basarabia, de desincronizarea ei faţă de literatura din ţară, a existat în perioada sovietică şi o viaţă artistică subterană, aproape necunoscută la Bucureşti (ca şi la Moscova, de altfel), prin care cultura adevărată a subzistat, făcând posibilă eliberarea din perioada 1987- 1991. Care nu a venit numai prin personalităţi oficiale, ca Vieru şi Druţă, ci mai ales prin artişti independenţi, ca Mihai Dolgan.

Noua cercetare a lui Mihai Ştefan Poiată este la fel de bine structurată, minuţioasă şi riguroasă ca şi precedenta. Traseul vieţii muzicianului Mihai Dolgan (a nu se confunda cu istoricul literar oficial cu acelaşi nume!), născut în 1942 în Vladimireuca, deportat cu întreaga familie în Siberia în 1949, coincide în mare măsură cu traseul sinuos al culturii române în fosta RSSM. Poiată o reconstituie prin documente şi prin interviuri cu cei apropiaţi, într-o încercare vizibilă de eliminare a legendelor şi de restabilire a adevărului biografic.

Biografia lui Mihai Dolgan devine o adevărată monografie a culturii române în Basarabia, din momentul în care, profitând de revenirea oficială la folclorul autentic, survenită la începutul anilor 1960, talentul său muzical are şansa de a se forma şi manifesta.

La fel de importantă este şi perioada de după Noroc, când contextul se schimbă din nou: deschiderii relative de la finele anilor 1960 îi urmează o perioadă de „moldovenism” agresiv, când Dolgan încearcă să se manifeste în pofida noului context restrictiv, înfiinţând formaţia Contemporanul. Academismul impus nu se potriveşte, însă, cu spiritul de libertate al mişcării beat şi „noul Noroc” eşuează. Cu desincronizarea de rigoare, „seminţele” plantate la finele anilor 1960 germinează, însă, iar formele muzicale şi artistice occidentale nu mai pot fi eradicate, nici măcar în închistata RSSM. Ele vor contribui decisiv la ridicarea tineretului, în anii de entuziasm ai regăsirii naţionale, dintre 1987-1991.

Ca şi lucrarea precedentă, Mihai Dolgan. De ce au plâns ghitarele? se citeşte cu plăcere şi cu folos. Ea ridică vălul uitării de pe câteva fenomene culturale mai puţin obişnuite în spaţiul basarabean, recuperând momente şi contexte însemnate ale rezistenţei spiritului românesc în faţa agresiunii ideologice şi identitare sovietice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara