Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Din nou cu Baletul din Sibiu de Liana Tugearu

Am regăsit Teatrul de Balet Sibiu, la recenta premieră cu Paquita şi Carmen, animat de aceeaşi dorinţă de afirmare şi de continuă remodelare, încetăţ enite aici de câţiva ani, ba chiar cu o veste bună în plus.
Acum, când o serie de instituţii de dans se destramă sau sunt ameninţate cu destrămarea, Teatrul de Balet Sibiu a primit clădirea unui fost liceu din localitate, care va fi reamenajată şi extinsă spaţial, pentru a putea servi multiplelor nevoi ale unei companii de balet, căci instituţia tinde spre o independenţă completă.
Componenţa companiei este, bineînţeles, şi de astă dată, în bună parte alta, după modelul trupelor occidentale, în care dansatorii migrează, din timp în timp, de la un teatru la altul. Trei continente, Europa, America şi Asia, îşi au reprezentanţi în compania sibiană, alături de dansatorii români şi de invitaţii speciali, chemaţi pentru respectiva premieră. Iar coregrafii care au pus în scenă cele două piese ale acestei premiere sunt doi artişti români, care au cariere şi recunoaşteri naţionale şi internaţionale, Florin Brânduşă şi Pavel Rotaru.
Ca prim balerin, Florin Brânduşă, a evoluat pe scenele celor mai mari companii din ţară: la Opera Română din Cluj-Napoca, la Teatrul de Balet Clasic şi Contemporan din Constanţa, la Opera Română din Timişoara şi la Opera Naţională Bucureşti. În prezent lucrează în alte zone geografice, ca maestru de balet la National Ballet of Korea şi Universal Ballet din Seul şi ca profesor la National Korean University, dar şi în SUA, la Brandusa Moore Ballet Academy din Pocatello, Idaho. În conformitate cu formaţia sa academică, Florin Brânduşă a ales să monteze la Sibiu o suită de variaţii clasice selectate din baletul Paquita, pus pentru prima oară în scenă la Opera din Paris, în 1846, pe muzică de Édouard Deldevez şi reluat într-o nouă versiune, de Marius Petipa, la Sankt-Petersburg, în 1881, cu adaosuri muzicale făcute de Ludwig Minkus. Tenta- ţia reluării acestui spectacol a funcţionat în toată jumătatea a doua a secolului XX, de la George Balanchine, în 1948, până la Pierre Lacotte, în 2001 – coregraf care, pe lângă propriile creaţii, s-a consacrat reconstituirii repertoriului secolului XIX, folosind documente de epocă şi tradiţia orală. Pentru prima seară a premierei sibiene, au fost invitaţi să danseze ca solişti Kim Sen Yun de la Het Nationale Ballet din Amsterdam şi Alexandru Pilcă de la Staatsoper din Viena, iar în cea de a doua seară angajaţii companiei, Adela Sterp Crăciun şi Bogdan Marian Plopean. Kim Sen Zun s-a distins prin acurateţe tehnică, în timp ce Adela Sterp Crăciun, prin fineţea, distincţia şi eleganţa mişcării, motiv pentru care invitarea solistei de la Amsterdam rămâne fără acoperire. Alexandru Pilcă, fost elev al Liceului de Coregrafie „Floria Capsali” din Bucureş ti, continuă tradiţia familiei şi dovedeşte deosebite calităţi fizice şi tehnice, pentru a căror cimentare un stagiu în maniera şcolii ruse ar adăuga mişcării sale fermitatea necesară unei afirmări depline, în timp ce Bogdan Marian Plopean are această fermitate, cizelarea continuă a propriei mişcări fiind o cale potrivită pentru dezvoltarea sa ulterioară. Pas de trois -ul interpretat de angajaţii companiei Chisato Tanaka, Satomi Netsu şi Takahiro Tsubu/iar în altă seară de Motegi Kelichiro, a fost un moment încântător, datorat, în egală măsură, delicateţii şi acurateţii mişcării acestor interpreţi. De altfel, Florin Brânduşă a imprimat corpurilor tuturor dansatorilor aceeaşi manieră stilistică, specifică epocii, bine pusă de ei în valoare. Mai puţin fericite au fost combinaţiile de culori din scenă, când apăreau alăturat, tutuuri roz, galbene, albastre şi roşii – în scenografia lui Alin Gavrilă.
Carmen, nuvela lui Prosper Mérimée din 1845 a inspirat atât opera lui Georges Bizet cât şi numeroase adaptări coregrafice, care, pe tot parcursul secolului XX, au păstrat ca bază muzica lui Bizet, prelucrată în diferite suite şi aranjamente, pentru spectacolele concepute de coregrafi precum Roland Petit, John Cranko sau Antonio Gades. Prelucrarea compozitorului rus Rodion Scedrin a servit coregrafului cubanez Alberto Alonzo pentru spectacolul creat de el la Bolşoi, Moscova, în 1967, special pentru Maia Pliseţkaia. Aceeaşi suită muzicală a folosit-o şi Oleg Danovski, în 1974, la Opera Română Bucureşti, obţinând un mare succes cu spectacolul său, atât la Klagenfurt ( Austria ), unde s-a dat premiera, cât şi pe scena de la Bolşoi, locul unde ea fusese strălucit prezentată iniţial. Aceeaşi suită muzicală a fost aleasă şi de Pavel Rotaru pentru Teatrul de Balet din Sibiu, colaborând pentru decoruri cu Nicolae Drăgan şi Alin Gavrilă, iar pentru costume cu Nada Panait şi Rodica Kabdebo. Libretul a suferit însă mici modificări, în urma cărora structura dramaturgică a lucrării şi-a pierdut din limpezime şi, în consecinţă, şi relaţiile dintre personaje au devenit confuze, iar în momentele cele mai importante ale spectacolului, reprezentate de duetele Carmen - Don José şi Carmen - Escamillo, s-a uzat cu precădere de prize spectaculoase, nu însă şi de mişcări care să releve căldura şi pasiunea specifică personalelor. Am suferit profund în timpul spectacolului, căci peste ceea ce vedeam se suprapuneau, involuntar, imagini din spectacolul danovskian, despre a cărui valoare stau mărturie nu numai amintirile mele ci şi articolele cronicarilor austrieci şi caseta imprimată la Moscova, cu aplauzele publicului care cunoscuse versiunea originală, cât şi mărturia Luminiţei Vartolomei, care a însoţit compania Operei în acel turneu. De altfel, în bună parte, nici interpreţii nu au contribuit la o configurare adecuată a piesei. Cristina Ţipirig, de la Opera Naţională Chişinău, a fost o Carmen fadă, fără nici o vibraţie interioară. O simplă executantă a unor mişcări care i s-au dat. În schimb, Ovidiu Iancu, de la Opera Naţională Bucureşti, ne-a surprins plăcut prin câteva impulsuri personale, corespunzătoare profunzimilor personajului, care s-au pulverizat însă în interiorul configurării coregrafice. În alt context, şi bine modelat, ar fi putut fi un Don José autentic, după cum şi Bogdan Marian Plopean printr-o atentă şlefuire ar putea crea un Escamillo veridic. Dacă trupa de contrabandişti în care Carmen îl atrage pe Don José a dispărut din lucrare – probabil din motive obiective, ţinând de numărul mic al bărbaţilor din trupa sibiană – coregraful a dat o deosebită amploare ansamblului de fete, dansul lor inspirat conceput suplinind, în unele momente, încordarea şi dramatismul unor scene, dar neputând totuşi să înlocuiască tensiunea pe care doar eroii principali ai dramei o puteau face să se nască pe scenă. Orice creator poate avea momente bune şi altele mai puţin împlinite. Următoarea creaţie a lui Pavel Rotaru ne poate face să socotim că actuala premieră a fost un accident.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara