Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Din nou acasă, pe Câmpia Armaghedonului de Cosmin Ciotloş

Nu ştiu dacă faptul că pe coperta a patra a acestui volum figurează doi comentatori din afara spaţiului lingvistic românesc (Roberto Merlo şi Szabó T. Anna) are vreo legătură cu incisiva luare de poziţie a Martei Petreu intitulată Cum poţi scrie cronici literare fără să citeşti cărţile despe care scrii (la origine o comunicare publică reluată apoi în volumul Biblioteci în aer liber).
E clar că reacţiile stârnite de cartea despre Sebastian i-au provocat autoarei o justificată circumspecţie faţă de mediul cultural autohton, mai degrabă literaturolatru decât, cum adeseori s-a remarcat, literaturocentric. N-aş împinge însă raţionamentul acesta prea departe. Mai degrabă e vorba despre un (adică: încă un) gest ofensiv al autoarei: renunţând la „serviciile” criticilor români, Marta Petreu afirmă răspicat lipsa de provincialism a propriei poezii. În ce mă priveşte, subscriu.
De mai bine de douăzeci de ani, are mare succes la noi (cu deosebire între comentatorii specializaţi) lirismul „de doliu”, în legătură cu care, din lipsă de imaginaţie, recenzenţii proferează voios vorbe pe cât de goale, pe atât de eficace. Cutare poet e „profund”, altul „radiografiază criza”, altul poartă pe piele „stigmatul ceresc” şi vădeşte numaidecât o „dimensiune tragică”, altul coboară până în „bătaia gravă a versului” (toate sintagmele sunt autentice). Inutil să mai spun că această reţetă elegiacă (numită în fel şi chip) a alimentat şi continuă să alimenteze egoul multor nechemaţi şi a deviat către mediocritate destui autori cu talent, dornici să se conformeze modei. Am scris nu o dată despre acest tip de discurs, extrem de nociv, întristător de nociv. Fără folos. E, de altfel, motivul pentru care de la o vreme mă refer cât se poate de rar la cărţile de poezie.
N-aş fi făcut-o nici acum dacă Asta nu este viaţa mea n-ar fi fost o carte realmente excepţională. Ceea ce pentru tinerii de azi e un trend de care ei înşişi nu se arată a fi prea conştienţi, pentru Marta Petreu e un fel de a fi. Întunecată, poeta se dovedea încă de la primul său volum, Aduceţi verbele (1981), care punea în scenă o sensibilitate ultragiată, spre netă diferenţă de cea mai mare parte a generaţiei căreia îi aparţinea. Erau acolo poeme de o inclemenţă comparativ cu care radicalismul anilor 2000 sună aproape infantil. Nici o metaforă, nici un sofism, nimic care să flateze instinctul melodramatic al cititorului (căci de la melodramă la drama autentică distanţa e imensă). Versuri seci, aride uneori, lipsite de regimul muzical care, de cele mai multe ori, falsifică emoţia. S-ar fi putut crede că Marta Petreu va deveni o Ileana Mălăncioiu (cea din Sora mea de dincolo, să zicem) deposedată de prozodie.
N-a fost aşa. Şi e bine că n-a fost. Poeta şi-a cultivat o imunitate la posibilele influenţe sau mentorate. Înfruntând, uneori, opacitatea criticilor (cazul Scării lui Iacob, din 2006, masacrată de un tânăt cronicar) şi rămânând fidelă propriei formule. Eliminând ce era rezidual în scrisul său şi devotându-se unei primejdioase autoscopii. Un rol catalitic, cred eu, va fi jucat şi romanul Acasă, pe Câmpia Armaghedonului (2011), remarcabil literar şi eficient psihologic (în măsura în care a ajutat-o pe autoare să-şi coaguleze epic apocalipsa interioară). Fără acest roman, mi-e greu să-mi închipui cum s-ar fi putut ajunge la Asta nu este viaţa mea. Există mărci comune, punţi între realitatea prozastică şi cea poematică (şi ar fi de ajuns să citez poeme ca Tatăl nostru care eşti în ceruri, Buna Vestire sau, mai încolo, Cântec de leagăn pentru Anaaugustinmarta ori Inima mea pustie ca pusta pustie). Există şi o temă recurentă a extincţiei, imaginată acvatic (iar în legătură cu ea îi las pe alţii să gloseze comparatist) şi se pot identifica numeroase zone care, pur şi simplu, comunică şi se potenţează reciproc, sugerând un efort de construcţie mai apropiat regimurilor ambidextre (tipice romancierilor care scriu cu o mână şi revin cu cealaltă) decât, nu-i aşa, spontaneităţii poetice.
Legitime fiind, aceste observaţii descriptive nu mi se par totuşi esenţiale. Cum nici speculaţia livrescă n-o consider numaidecât necesară. Se poate, desigur, discuta şi aşa, intertextual: de pildă, poemul Din depărtare (de la pp. 15-16) poate fi urmărit ca o rescriere a cunoscutei Elegii a doua a lui Nichita Stănescu. Avem toate argumentele pentru a face asta. Imaginile consună: „Ţine minte - îmi spun - ţine minte:/ un zeu se află-n preajmă dacă există- o rană/ El vine/ el îşi pune gura lui de zeu pe rană şi suge ca un prunc la sân/ el îşi pune gura lui de zeu pe carnea despicată/ ca pe-un sex muieresc/ şi suge până prinde puteri/ El se mişcă-n sânge ca-ntr-un pântec// Ţine minte - îmi spun: unde există o durere/ hopa şi zeii. Unul măcar/ el se lipeşte de durere ca o lipitoare/ şi stă acolo vreme uitată ca un fericit/ el se lipeşte de durere ca o lipitoare până te lasă lat” (p. 15).
Se poate, ziceam, discuta şi aşa. Dar care e câştigul interpretativ? A remarca diferenţa de atitudine dintre fastuosul autor al Necuvintelor şi atât de casant-senzitiva Marta Petreu e la îndemâna oricărui cititor de bună-credinţă. Nu e nevoie, deci, să fii critic literar ca s-o constaţi. Cu adevărat extraordinar, aici, mi se pare faptul că volumul nu conţine cuvinte „slabe”, „înmuiate”, că limbajul nu e lăsat să „respire” nici o secundă. E ştiut, mulţi poeţi operează cu astfel de zone de acalmie, menite să le scoată în evidenţă versurile memorabile. Or, Marta Petreu se dispensează de asemenea indulgenţe. La ea (cel puţin aici, în Asta nu este viaţa mea) formulările frisonează. Nimic divagatoriu, nimic straniu pur şi simplu (ca la Coşovei, de exemplu, care e un maestru al mezalianţelor), doar o continuă senzaţie de înstrăinare:
„Acasă mă uit de două ori înainte de-a mă aşeza/ să nu găsesc scaunul ocupat/ mă dau la o parte pe stradă din faţa oricui/ mâncarea gătită de mine o înghit în picioare/ ştiind că există cineva mai flămând” (p. 51). Concreteţea imaginilor (şi nu amănuntul că două dintre poeme se numesc Psalm, nici acela că dimensiunea înalt religioasă face casă bună cu grotescul şi disperarea) mă încurajează să vorbesc despre arghezianism aici. Un arghezianism de fond, unul freatic, desigur. Fiindcă Marta Petreu resuscitează o direcţie de efect (poate cea mai de efect) a poeziei române, fără să lase impresia de afinitate ancilară. (Aşa cum, până la un punct, o lasă alţi poeţi din generaţii mai vechi sau mai noi). Ceva din asociativitatea lexicală intratabilă a autorului Florilor de mucigai e în toate aceste secvenţe, fără-ndoială, dar e imposibil de spus ce anume:
„nu adulmec grâul în pârg/ nu ascult pitpalacul/ şi-n zori nu mai stau răsucită-n cearceafuri/ ca o şerpoaică sătulă între nuferi/ citind în oglindă ce-mi scrie pe frunte/ Ceasul stă-n trup/ Eu încerc să-l conţin/ cum aş încerca să astup cu palmele un fluviu la vărsarea în mare” (p. 45).
Sau:
„Cineva ne aprinde şi ne stinge după cheful lui/ ca pe nişte beculeţe de Crăciun/ Cineva ne face şi ne desface ca pe-un zid la grădina nimănui/ Cineva mă scrie de la un capăt la altul/ cu greşeli cu litere lipsă” (p. 63).
Sau:
„Urcă pământul în mine ca mânia în creier/ Se spune - dar eu nu cred - că stelele sună în cer ca sarea în lacrimi” (p. 64).
Sub aceste auspicii, nu mai surprinde faptul că nu există aici piese pasabile, nici inegalităţi. (Deşi structura compactă a cărţii ar fi tolerat, în principiu, asemenea momente de respiro). Totul e foarte dens, iar trecerile de la obsesia morţii la fricţiunile erotic-conflictuale (rezolvate „înalt”, căci proiectate într-un spaţiu vag religios) se fac cu naturaleţe. Asta nu este viaţa mea redimensionează, şi valoric, şi stilistic, o mare parte din poezia de azi, care obişnuieşte (vorba colţoasă a unui personaj) să facă în permanenţă caz de o tematică de împrumut. Printre numeroşi simoniaci, Marta Petreu e martirul autentic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara