Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Din miez de vorbe de Barbu Cioculescu


O istorie a circulatiei cuvintelor în interiorul unei limbi, cu ceea ce absoarbe si ce uita aceasta, în timp, ca precedând istoria propriu-zisa, un excurs prin faldurile acesteia - dar si prin cutele ei -, de si despre Alexandru George, sub unghiul literaturii, iata ce ne propune cea mai recenta carte a prozatorului, eseistului, polemistului, sub titlu mascat de Povestea unor vorbe (Editura Muzeul National de Literatura, Bucuresti, 2009).

Daca prologul volumului ne întoarce la luna august a anului 1944, cu acele cumplite urmari ce ne sunt cunoscute, fie pentru ca nervi ai acestora ne mai contracta si astazi organismul social, cele mai multe dintre eseuri au fost scrise si publicate în presa de dinainte de decembrie ’89, în acea eleganta, retorica si dezinvolta maniera atât de caracteristica scriitorului si care nu a alarmat cenzura vremii - autorul se mira singur, recitindu-si paginile din anii 1980, 1985, 1987 – în suita altora din proximii nostri ani, în masura în care textele nu poarta urma nici a unui fier rosu, nici a unor foarfeci.
Împrejurarea raspunde opiniei noastre ca, în integralitate, tabletele raspund unei viziuni unitare, nutrita de o certa eruditie si clamând, în esenta, valurile acelui amor de sine nutrind pagina sub semnul unui netradat optimism creativ. Punct în care – e cu putinta – cenzura sa fi închis un ochi. Vorba nu e, desigur, de a vedea viata în roz, indiferent de variile-i culori, ci de efectul limpezitor al luciditatii sever informate, asupra cumulului de fapte, împrejurari, situatii ale istoriei, altfel doldora de toate suferintele, împlinirile, sperantele si iluziile omenesti: „În 1947-1948, socul dezastrului venit dinspre literatura a fost asa de puternic încât te puteau întreba daca, nu doar prin idealurile si directiile ei, noua literatura mai apartinea macar prin limba urmasilor Romei, dar si ai lui Alecsandri, Eminescu sau Cosbuc.”. Asta unde „atacul la limba a fost una din metodele clasice si verificate cu destul succes în imperiul sovietic, dupa ce fusese mai înainte în cel tarist”.
În acei ani, studentul în filologie savura deruta catedrei, la aparitia brosurii lui Stalin despre Marxism si lingvistica, rasturnând un corp profesoral terorizat, dispus la toate concesiunile. Pe atunci aparea o revista de specialitate, dar si de generala raspândire, intitulata Cum vorbim. În conversatie, poetul Constant Tonegaru îi schimba doar o litera: Cum orbim. Actiunii de negare a latinitatii limbii noastre, mult timp prioritara în comunism, autorul îi opune o proprie formula a traditiei - a celei adevarate. Conform careia, însusi numele nostru, ca popor, e un certificat, „aceasta pentru ca în capul românilor numele înseamna apartenenta, legatura si cu trecutul si, prin el, strainii i-au adus totdeauna omagiul de a-l corela cu ceea ce mai fusese, asemenea unui hrisov de recunoastere a unei nobilitati.”
Întru care, neasteptati martori sunt adusi la bara: Ion Luca Caragiale, cu episodul vizitei domnitorului Cuza la Ploiesti, la clasa dascalului Vasile Dragosescu si Lucian Blaga, acesta nu cu teoria revoltei substratului nelatin, ci cu studiul despre scoala ardeleana, latinista, din 1950. Fondul politic al multor probleme de cultura, recte de literatura, iese astfel la iveala, pe epoci. Problema dreptei fata de stânga politica –, în permanenta dezbatere –, este vazuta de Alexandru George în etapele ei evolutive, nasterea dreptei românesti fiind atribuita profesorului Nicolae Iorga. I-am afla acestuia un ilustru predecesor, pe Mihai Eminescu. Strania asemanare dintre instrumentele de lucru ale extremei drepte cu extrema stânga, loc comun al cercetarii, excita nervul polemistului, catre rescrierea istoriei unor decenii nu chiar atât de departate, cu toate ca apartinatoare unui veac trecut. Când ne gândim, bunaoara, la ponderea sociala a propagandei – careia Alexandru George îi rezerva un întreg capitol – realizam ca în privinta aceleia scurgerea timpului nu se mai verifica, pierde din certitudine. Daca vremuri proaste strica o limba care altfel elimina singura din matrice copioase aluviuni straine dintr-o precedenta perioada istorica – vezi turcisme, grecisme si chiar rusisme, iar generarea de noi realitati sociale, din noi domenii ale activitatii omului împamânteste termeni basicând initial limba, scriitorul ramâne arbitru dezignat al sanatatii acesteia. Cum spuneam, o buna parte a cartii respecta ramasagul titlului ei.
Vocatiei de romancier pe care cu energie Alexandru George si-o revendica înaintea altora i se suprapune o alta, secreta si care, posibil, nu-i este cunoscuta: aceea de profesor. Ca sa ne întelegem mai bine, profesorul cunoaste ceea ce omul de pe strada ignora sau a uitat, geneza unei limbi, evolutia, rezervoriul ei de cuvinte, specificitatile, distribundu-le pe lectii – pe programe. În târziul vietii, {erban Cioculescu imaginase o cronica dialogata, în care împartasea unui învatacel notiuni de natura sa-i deschida acestuia mintea si, fireste, sa-l informeze. Ca unul care, în repetate rânduri, s-a revendicat de la ilustrul critic, Alexandru George profeseaza o docentura si o face nu numai din perspectiva unui imens bagaj de informatii, de cunostinte, dar si din experienta unui om vechi, posibil înca din adolescenta.
Cel care a început sa scrie literatura când cu putin trecuse de douazeci de ani – si avea sa publice douazeci de ani mai târziu – era format sa apartina lumii interbelice, care ramâne modelul sau, si-i inspira toate investigatiile. Profesorul tine lectii, simte placere sa-l farmece pe discipol, uluindu-l prin neasteptate jerbe informationale, mai adesea de natura sa modifice opinia curenta în chestiune, vicioasa în puncte ascunse. Pe care profesorul le da la iveala cu generozitate, dar si ca un magician. El este, întâi de toate, un maestru al comunicarii, se afla în posesia tonului adecvat, produce solutia, cu dezinvoltura unor vechi exercitii. Acolo unde prozatorul forteaza nota, trecând pe tarâmul magic al fictiunii. Vorbirea, intervorbirea, dialogul stau la baza: „Îndraznesc a atrage atentia asupra lor pentru ca si azi, spre spaima mea, societatea intelectuala româneasca nu a dobândit spiritul dialogului, cel care culmineaza cu disputa si cu întelegerea cu tine însuti”. Nota trimite la un studiu din 1981, republicat, în volum în 2009!
Multumit sau nu cu existenta dusa, satisfacut pe deplin de opera sa literara – si doar în secret de cea din domeniul criticii –, moralistul s-a împacat cu sine, platforma de pe care ispiteste viitorul, în locul care-i intereseaza, la senectute, destinul probabil, al unei limbi universale, istoria limbilor care, în timp, au concurat la acest destin. Pe alocuri, profesorul devine guru: „Dat fiind ca am fost martorul lucid si poate întelegator mai mult decât altii, dar mai ales pentru ca m-am vazut confirmat în presupunerile mele sumbre, m-am simtit obligat sa nu las uitarii cele observate, caci în domeniul acesta ele continua sa persiste nu doar prin deformari comice pe care le speculez în numeroase episoade din cartea de fata”. Cititorului îi revine sarcina de a nu pierde din vedere ca vastul câmp de lupta foloseste proiectile din miez de vorbe. Framântate `ntre degetele unui mare povestitor, totdeauna la persoana întâi. Aceea care, în literatura, n-are început si sfârsit.