Înapoi la pagina curenta

Arte:
Din memoria vechiului București de Simona Drăgan

Capitala României se bucură de istorici, antropologi și fotografi care au depășit în timp stereotipurile și complexele culturale ale unui spațiu pestriț situat între Orient și Occident și privit multă vreme cu o nedreaptă complezență. Prin pasiunea unor cercetători animați de interese distincte, Capitalei românilor i-au fost restituite treptat, prin studii științifice, dezveliri de arhive și ochi iscoditori, atenți sau îndrăgostiți, trecutul, memoria culturală și amintirea oamenilor care i-au scris istoria.

Lumea dispărută a sefarzilor bucureșteni
Anul trecut, arhivele istoriei bucureștene s-au îmbogățit cu o apariție editorială restitutivă, deopotrivă cercetare și editare de imagine veche, realizată de două prezențe foarte active în studiile iudaice românești: Anca Ciuciu, cu studii de istorie și un doctorat în imaginea și imaginarul Bucureștiului evreiesc, și Felicia Waldman, editor al revistei Studia Hebraica, cu studii filologice și doctorat în filosofie despre misticismul iudaic, completate cu o impresionantă activitate de specializare în iudaism, predare, cercetare individuală și coordonări de proiecte.
Acest proiect editorial recent este dedicat unei comunități dispărute în prezent din viața bucureșteană, ca o mică și necesară reparație menită să păstreze amintirea contribuției culturale și economice a sefarzilor pe aceste meleaguri. Într-o istorie tulbure și ingrată, care a modelat caracterul acestor locuri după vocația conjuncturală a unor mari personalități istorice și culturale, dar și după un Zeitgeist de proveniență străină ce i-a precipitat deseori pe români să se autodefinească prin excluderea altor neamuri, sefarzii au scris câteva pagini importante din istoria Capitalei românești în epocile sale premodernă și modernă, capitol aproape pierdut în prezent dintr-o istorie mai amplă, care trasează destinul european al comunităților iudeo-spaniole alungate în secolul XV din Spania. Primiți cu ospitalitate în vechiul Imperiu Otoman, acești evrei s-au răspândit în Balcani, fiind surprinși aici de dificilul secol al constituirii națiunilor, iar mai apoi de apariția antisemitismului european interbelic, când destinele lor au luat, în ambele situații, întorsături nefericite. Din păcate, în București vechile sinagogi sefarde, edificiile rezidențiale și construcțiile civile destinate comerțului sau vieții comunitare ce au aparținut sefarzilor români au fost demolate, arse ori vandalizate în cursul unor regretabile, dramatice episoade din istoria română, ceea ce face ca în prezent comunitatea sefardă să fie practic inexistentă, cu foarte puține vestigii arhitecturale și cu numai câțiva supraviețuitori, asimilați în comunitatea ashkenază și/sau în cultura română.
Protejați de sultanii otomani, sefarzii sunt atestați la București încă din 1550, iar în Moldova chiar mai devreme. În epoca premodernă, s-au impus ca negustori și bancheri, împrumutându-i inclusiv pe domnitorii români, iar în secolul al XIXlea au participat la contractarea primului împrumut extern al României și au contribuit, în timpul regelui Carol I, la înființarea Băncii Naționale a României. Pe de altă parte, în plan cultural, pasiunea pentru editare de carte păstrează în figura lui Simon Benvenisti amintirea începuturilor lui Rebreanu și a mai multor cărți ale lui Eugen Lovinescu, pentru care librarul și editorul evreo-român a nutrit o mare pasiune, finanțând prima serie a revisteiSburătorul și tipărind cărțile celor mai importanți prozatori moderni interbelici. Impresionante, pe de altă parte, sunt și excepționalele înzestrări lingvistice ale unor familii sefarde, care, fără a urma neapărat o carieră filologică, își deprindeau fiii și fiicele cu studiul a nenumărate limbi străine. Asemenea preocupări culminează în figura rabinului Haim Bejarano (1846/50-1939), diplomat și erudit cărturar, cunoscător a 14 limbi străine, autorul uneia dintre cele trei scrisori inedite traduse de Felicia Waldman pentru prezentul volum dintr-o mai largă corespondență a sefarzilor români cu Senatul de la Madrid, în vederea redobândirii cetățeniei spaniole. Aceste scrisori, importante pentru succintele bilanțuri și autocaracterizări pe care le fac expeditorii comunității lor, vorbesc despre fidelitatea sefardă față de originile hispanice, despre iubirea lor față de „dulcea Spanie“, dar și, indirect, despre un destin de pribegie și de nerecunoaștere care nu își aflase nici împăcarea, nici finalul în România Vechiului Regat.
Albumul conține câteva extrase din planuri urbanistice vechi, imagini de epocă ale unor reședințe, prăvălii și centre comunitare sefarde, un fotoreportaj de la cimitirul sefard, ca și multe fotografii ale personalităților istorice ale comunității, în completarea portretelor scrise întocmite de autoare. Puținele (în chip obiectiv) fotografii de arhitectură bucureșteană sefardă sunt compensate, din lipsă de altceva, cu imaginile unor clădiri din Istanbul și cu câteva detalii maure ale Templului Coral, supus în timp multor modificări și neaparținând în chip distinctiv comunității sefarde. Realizarea acestei cărți rămâne preponderent de interes istoric și antropologic și merită completată (de vor fi fiind suficiente mărturii și o mare pasiune) și cu un discurs artistic și arhitectural asupra contribuției sefarzilor bucureșteni.

Ferestre către trecut
O carte de o cu totul altă factură, deși tot centrată pe trecutul obscur și amestecat al Capitalei românești, este proiectul fotografic și literar al lui Cătălin D. Constantin, specialist în antropologie urbană, cu două realizări doctorale în filologie și arhitectură, având ca obiect viața cotidiană în orașul românesc la începutul secolului trecut și, respectiv, piața ca centru comunitar. Autorul a urmărit aceste teme prin ample cercetări de arhive literare și de teren, după o viziune suplă și personală, foarte atent (ca de altfel în tot ce face) la contributivitate și la„răsfățul“ privirii . Aceste calități, care îl preocupă și îl definesc, se întrevăd și în acest proiect original, interdisciplinar, în care le-a propus unor specialiști din diferite domenii să scrie despre una sau mai multe ferestre bucureștene, colecționate de-a lungul mai multor ani ca expresie a dublei sale pasiuni, pentru fotografie și pentru oraș.
În cuvântul introductiv, Cătălin D. Constantin își consideră cartea o mărturie despre Bucureștiul vechi, refuzându-i eticheta de carte de arhitectură sau de fotografie. Din fericire, deși realizarea lui rămâne în principal un document de antropologie urbană, calitatea fotografică (deloc întâmplătoare) este remarcabilă, iar selecția imaginilor impresionează prin varietatea stilistică a unui oraș cel mai adesea redus neapreciativ în discursul arhitectural mai vechi la eclectism. Textele adăugate sunt mici proze autobiografice sau de ficțiune, poezii, reflecții asupra esteticii ferestrelor, filosofii personale, o gamă întreagă de reacții ale unor oameni cultivați care, pentru a-și alege fereastra preferată, au parcurs întreaga colecție, au reluat-o și au analizat-o, determinați astfel, pentru aflarea „ce“-ului lor, să ia act de o diversitate de forme arhitecturale bucureștene pe care unii trebuie să o fi descoperit cu plăcerea unor mici revelații.
Ferestre neoclasice sau neoromânești alături de cele eclectice, dar și cu detalii de Art Nouveau sau de veche arhitectură bizantină, exemple preponderent de arhitectură civilă, dar și cu unele „extrase“ simbolice din arhitectura eclezială bucureșteană, ferestrele lui Cătălin D. Constantin alcătuiesc un simbolic caiet de modele, ca în practica vechilor arhitecți, ebeniști și zugravi ce au transformat Bucureștiul, în zorii modernității, într-un mic Paris. Poți să admiri, ca arhitect sau istoric de artă, vocabularul bogat de timpane și cornișe neoclasice, mascheroanele, rocaille-urile, decorația consolelor, „sprâncenele“ sau ancadramentele ferestrelor, pilaștrii cu capiteluri eclectice ce se ghicesc ritmând fațadele caselor, gândindu-te la potențialul unui oraș care ar fi putut să fie… Sau poți deplânge trista lor îmbătrânire și nevrednicia care le condamnă la ruină. Poți spera totodată că ceva se va face pentru salvarea celor mai multe dintre ele. De-acum, fotograful și-a îndeplinit menirea, poetul și-a scris poezia, editorul a tras semnalul de alarmă; e rândul altor specialiști să le studieze sau să le redea strălucirea.