Numărul curent: 1

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eveniment:
Din lagăr de Luminiţa Corneanu


Chiar mai mult decât romanele anterioare ale Hertei Müller, Leagănul respiraţiei descrie, cu lirism si precizie în acelasi timp, „universul celor deposedaţi" la care făcea referire comitetul Nobel în motivaţia decernării prestigiosului premiu.

Lirismul este însă unul negru, căci autoarea alcătuieşte acest roman din veritabile poeme ale lagărului, inspirate de cele mai banale şi nepoetice elemente ce compuneau acest spaţiu odios. Este suficient să urmărim titlurile capitolelor: Loboda, Ciment, Batista şi şoarecii, Lopata de inimă, Rachiu de huilă, Zece ruble, Calupuri de zgură, Despre Îngerul foamei, Omul de cartofi, Despre plictiseli, Despre fericirea lagărului, Fundamentale ca tăcerea.

Este cu totul neaşteptat pentru noi ca un scriitor să dedice câteva pagini tocmai cimentului, acest banal praf cenuşiu care unui om cu o existenţă normală nu-i pune nicio problemă, însă, pentru un deţinut din lagăr, cimentul, care e aşa uşor de luat de vânt, care se umezeşte aşa uşor şi apoi nu mai e bun, care se iroseşte când sacii de hârtie, prea subţiri, se rup, cimentul, tocmai el, e esenţial: fără el, nu faci norma, fără normă, nu mănânci, iar Îngerul foamei nu iartă. Pentru eroul romanului, deţinut într-un lagăr rusesc niciodată numit, versatilul ciment ajunge o obsesie, devine însăşi materia mundi: „M-am îmbolnăvit de ciment. Săptămâni în şir am văzut pretutindeni numai ciment: cerul limpede era din ciment netezit, cerul înnorat, plin de grămezi de ciment. Ploaia slobozea din cer şnururi de ciment din cer pe pământ. Blidul meu de tinichea cu picăţele gri era din ciment. Câinii de pază aveau blana de ciment, la fel ca şi şobolanii scotocind în spatele cantinei prin gunoaiele de la bucătărie." Autoarea ne ajută, pagină cu pagină, să pătrundem în acest univers straniu, în care toate aspectele vieţii, aşa cum o ştim noi, au semnificaţii şi valori diferite, adesea cu semn schimbat, decât ce trăieşte un om în vremuri normale.

Acest roman, care iniţial fusese proiectat a fi scris împreună cu poetul Oskar Pastior, se bazează pe convorbirile consemnate ale celor doi scriitori, rămase în caietele păstrate de Herta Müller după moartea lui Pastior în 2006. Faptele ce alcătuiesc materia epică a volumului sunt reale, ele reprezintă viaţa trăită de poetul german de origine română în anii de după 1945, când, împreună cu alţi etnici germani, a fost deportat la doar 17 ani pentru nicio altă vină decât că „ai lui" , nemţii adică, duseseră un război împotriva Rusiei. Acurateţea istorică a relatării este una perfect verificabilă: felul în care se făceau arestările şi în care erau transportaţi deportaţii, viaţa din lagăr, tratamentul inuman, apoi îmbunătăţirea surprinzătoare a condiţiilor de viaţă în ultima parte a detenţiei, îmbrăcămintea, hrana, până la felul în care se murea, toate apar în Leagănul respiraţiei întocmai cum le-a descris şi americanca Anne Applebaum în monumentala GULAG. A History of the Soviet Camps, carte câştigătoare a premiului Pulitzer din 2004. Peste faptele reale însă se aşază arta literară a Hertei Müller. Detalii intime ale vieţii lui Pastior sunt preluate şi puse în poveste de scriitoare în aşa fel, încât ele sunt transformate în veritabile simboluri literare. Unul dintre acestea este batista, imagine pe care scriitoarea a valorificat-o şi în discursul rostit la primirea Premiului Nobel. În roman, batista albă ca zăpada, brodată, este primită de eroul Leo Augsburg, plecat să cerşească mâncare de la o bătrână rusoaică al cărei fiu era şi el undeva, într-un lagăr. Această batistă, împreună cu vorbele bunicii la despărţire devin sprijinul cel mai de preţ al deportatului: „O asemenea batistă n-avea ce căuta în lagăr. În anii cât am fost acolo aş fi putut-o schimba la bazar pe ceva de mâncare. (...) Tentaţia exista, foamea era îndeajuns de oarbă. Ce m-a oprit? Îmi ziceam că batista asta-i soarta mea. Iar dacă-ţi dai soarta din mână, eşti pierdut. Eram convins că vorbele spuse la despărţire de bunica mea, ŞTIU CĂ TE VEI ÎNTOARCE, se transformaseră într-o batistă. Nu mi-e ruşine să spun că batista asta a fost singurul om care a avut grijă de mine în lagăr. "

Povestea în sine este simplă, este povestea a milioane de deportaţi: tânărul Leo este ridicat de acasă şi transportat cu vagonul de vite în Rusia, unde începe lupta pentru supravieţuire. Întâmplările lagărului sunt sumbre, tragice, inumane. O femeie este violată şi ucisă, aruncată în groapa cu mortar, iar ceilalţi deţinuţi, care aud ţipetele, sunt obligaţi să o privească afundându-se lent, fără să poată interveni. Foamea îl face pe erou să se întrebe dacă popândăii striviţi de camion nu sunt buni de mâncat, iar pe un deţinut să mănânce raţia soţiei, care în curând va muri, epuizată. Deportaţii sunt scoşi din barăci în miezul nopţii, iarna, duşi pe câmp şi lăsaţi să aştepte câteva ore, timp în care sunt siguri că vor fi executaţi. Dimineaţa sunt puşi însă să sape gropi pentru pomi, în pământul îngheţat. Pâinea se schimbă sau, mai rar, se fură, căci furtul e inacceptabil: hoţul va fi pedepsit şi izolat de ceilalţi, pentru că „tribunalul pâinii nu dezbate cauza, ci osândeşte. Frontiera zero nu cunoaşte paragrafe, n-are nevoie de nici o lege. Ea este legea, fiindcă Îngerul foamei şi el un hoţ care-ţi fură minţile. (...) În justiţia pâinii morala curentă nu-şi are locul".

Nu însă în materia epică stă meritul principal al cărţii, căci faptele, din cărţi de istorie, precum cea mai sus amintită, ori din amintirile foştilor deţinuţi, precum Soljeniţîn sau Varlam Şalamov, sunt astăzi cunoscute. Ceea ce face specială cartea Hertei Müller este, pe de o parte, modul în care ea reuşeşte să atragă empatia cititorului, iar pe de alta, să arate cum lupta pentru supravieţuire a deţinutului Leo Augsburg e în acelaşi timp lupta pentru păstrarea propriei umanităţi, aceasta din urmă mai importantă, de fapt, pentru el decât viaţa însăşi.

S-a tot discutat, când scriitoarei i s-a decernat Premiul Nobel, de motivele „politice" ale acestei premieri. Romanul în discuţie arată însă, fără nici un fel de dubiu, că acea conştiinţă politică a Hertei Müller este dublată de un uriaş talent literar. Leagănul respiraţiei este o carte de raftul întâi al literaturii universale, o veritabilă mărturie istorică, aparţinînd unei mari scriitoare.