Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Din istoria dansului de Liana Tugearu


Printre cărţile despre dans recent tipărite, şi oricum rare, este şi cea a lui Antonio Pita Cárdenes, Gelu Barbu - Ritmul sentimentelor, apărută iniţial în anul 2002, în limba spaniolă şi tipărită la noi în 2004, în traducerea lui Ioan I. Gostian şi cu un cald Cuvânt înainte semnat de Nicolae Manolescu.

Pentru toţi cei interesaţi de istoria dansului de la noi şi din lumea întreagă, cartea aduce o informaţie bogată, pe cât de bogată a fost şi cariera de balerin şi coregraf a lui Gelu Barbu, desfăşurată pe parcursul a aproape şaizeci de ani şi într-un spaţiu larg, care cuprinde mai tot uriaşul continent euro-asiatic. Numai că interesul şi curiozitatea cititorului trebuie să fie foarte mari, pentru a putea trece peste învelişul total nefericit al traducerii. Nu ştim cât de bine stăpâneşte traducătorul limba spaniolă, dar pe cea română nu o stăpâneşte de fel. Şi mai ales nu posedă sensul cuvintelor. Spicuim la întâmplare: "Locuitorii (Lugojului, n.n.) nu cunoşteau antisemitismul şi nici altă intransigenţă" (p. 44); Gelu Barbu este ales de coregraful Ivan Curilov "să îndeplinească responsabilitatea în Pas de trois" (p. 47); Baletul rus va perpetua "cele mai purificate instrucţiuni de dans" ale lui Petipa (p. 72); Parisul a fost fascinat de Baletele Ruse ale lui Diaghilov - "Datele acelea au fost transcendentale pentru istoria muzicii, a dansului şi a picturii secolului nostru"(p. 73); "sentimentele sale fură din nou consternate" (p. 95); "vasta spiritualitate care popula peninsula indiană" (p. 110); referitor la rivalitatea soţiilor lui Sukarno - "în escalada pentru a ajunge Prima Doamnă se distingeau zeluri abrupte" (p. 116); "seninătatea lui se strângea de durere" şi "Nu găsea animozitatea necesară care să-l readucă la normalitatea simpatiei" (p. 123); "prin capul său trecu pesimismul" (p. 128). Şi ne oprim aici pentru a nu dubla efortul deja făcut. Dacă greutatea financiară nu ar fi prea mare, cartea ar trebui retradusă de un profesionist.

Dar, întrucât am reuşit să trecem peste acest obstacol, din dragoste pentru dans, ne-am bucurat de tot ce puteam afla din filele cărţii. Şi din aceste file se desprinde, în primul rând, portretul unui artist cu o viaţă demnă de un roman, cu suişuri rapide şi strălucitoare şi căderi ameţitoare, după care puţini oameni ar mai fi putut reveni pe linia de plutire, necum să se mai poată înălţa din nou. Totul se pare că a început când băieţelul de şapte ani a fost dus de mătuşa lui la Opera din Timişoara, unde

l-a văzut dansând pe unul dintre cei mai reprezentativi artişti ai şcolii germane de dans expresionist, Harald Kreutzberg. Dar în mediul bănăţean, şcoala germană avea ecouri multiple, întrucât copilul Gelu Barbu începe să studieze dansul cu Delia Bârlea şi Edith Potoceanu, formate alături de Mary Vigman, întemeietoarea însăşi a şcolii de dans expresionist. Venit apoi la Bucureşti, Gelu Barbu merge în studioul Floriei Capsali, de tradiţie clasică franceză, unde se practicau însă şi forme mai libere, neoclasice. Intrând curând la Opera din Bucureşti, se va distinge ca dansator şi va fi selecţionat să plece la o specializare la vestita Academie de Dans "Vaganova", de la Leningrad. Paginile care rememorează cei patru ani de studii intense de acolo, evocă o întreagă galerie de personalităţi ale dansului, balerini, coregrafi, pedagogi, dar şi atmosfera şcolii, a oraşului, arhitectura lui, teatrul, muzeele, pe tinerii elevi orfani din Republica Moldova, care nu aveau voie să vorbească româneşte între ei, cantitatea de alcool pe care a trebuit să o înghită ca invitat la un banchet de la Academia Militară sau participarea, pe ascuns, la o slujbă de înviere, la o mânăstire din afara oraşului.

Urmează anii de glorie, ca prim balerin al Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti, în clădirea nouă, ridicată înaintea Festivalului Internaţional al Tineretului, ţinut la Bucureşti în 1953, dar din care profesorii săi, Floria Capsali şi Mitiţă Dumitrescu fuseseră îndepărtate, iar Trixy Checais, alt profesor al său şi unul dintre cei mai originali dansatori şi coregrafi români, intrase în puşcărie. Se succed apoi pentru Gelu Barbu, două căsătorii, cu Teodora Lucaciu şi cu o tânără speranţă a dansului, Magdalena Popa, dar şi multe roluri şi turnee, dintre care unul fabulos, în India şi Indochina, având-o parteneră pe Valentina Massini. După care, ca o lovitură de trăznet, intervine în viaţa lui mâna grea a Securităţii. I se cere să intre în serviciul ei şi singura soluţie va fi fuga din ţară, într-o "dimineaţă cenuşie şi rece din acel 17 noiembrie 1961", în timpul unui turneu la Berlin, când printr-un mare noroc reuşeşte să treacă Zidul, din Est către Vest. Devine astfel primul balerin român care ia calea exilului, cu tot ce implică acest lucru: cerere de azil politic, lagăr, derută temporară profesională, persecutarea familiei rămase în ţară, în frunte cu tatăl său, compozitorul Filaret Barbu, căruia i se scot de pe afiş toate lucrările.

Şi totul trebuia luat de la început. Pentru a nu mai trăi din mila altora şi a mai dormi pe unde apuca, intră mai întâi ca dansator la Televiziunea Bavariei. Apoi îl va scoate din anonimat Beryl Grey, primă balerină engleză, care venită în turneu la Bucureşti, cu câţiva ani în urmă, îl avusese ca partener pe Gelu Barbu, în Lacul lebedelor. Cu ea va face turnee în Danemarca, Suedia, Finlanda şi Germania şi tot ea îi va găsi un contract în Norvegia, la Opera din Oslo, unde va interpreta roluri din marele repertoriu clasic, dar va face cunoştiinţă şi cu dansul contemporan, prin persoana coregrafului suedez Ivo Cramer. Succesele sale îi deschid noi porţi şi noi contracte la Opera din Nürenberg şi la cea din München.

Şi, dintr-odată, a doua cădere, mult mai dureroasă, căci ea implica renunţarea la dans, adică la tot ce avusese mai scump. Medicii, constatând o leziune lombară acută, îi spun că trebuie să abandoneze dansul. Era în 1966. Trei ani de zile Gelu Barbu va lucra în frizeria unui prieten, singurul care i-a întins o mână de ajutor, un norvegian stabilit în oraşul Las Palmas din Gran Canaria, Henry Monsen. Dar, din nou, Gelu Barbu va avea puterea să se ridice, reintrând în lumea dansului pe altă poartă. Va înfiinţa mai întâi o Şcoală de dans, formându-şi astfel dansatori pentru Compania Canariană de Dans Gelu Barbu, pe care o va crea ulterior. Va mai înfiinţa apoi Asociaţia profesorilor de dans din provincia Las Palmas şi va iniţia Zilele Internaţionale ale Dansului, din această provincie. Şi astfel, timp de douăzeci de ani, va forma tineri dansatori, dar şi profesori care îşi vor înfiinţa la rândul lor şcoli şi va forma un public deschis spectacolului de dans. Iar cheia acestui succes va consta în faptul că a reuşit să se identifice deplin cu locul, cultura şi civilizaţia spaţiului care l-a adoptat. Se va inspira din muzica compozitorilor şi a artiştilor plastici canarieni, cel mai elocvent exemplu fiind poate baletul său, creat în 1973, Omagiu pentru Millares, pe muzica lui Luis de Pablo, pe care îl evocă toate personalităţile culturale spaniole, ca pe o mare reuşită, dar şi ca o dovadă a deplinei sale asimilări în cultura canariană.

în fine, după aproape treizeci de ani, în 1989, a sosit şi momentul reîntâlnirii cu ţara natală, participând cu dansatorii săi la spectacole date la Timişoara şi la Bucureşti, montând la Opera Naţională din Bucureşti şi invitând Baletul ei în Gran Canaria. A urmat apoi reîntâlnirea şi cu Academia de Dans "Vaganova" şi cu o parte dintre foştii lui profesori şi colegi, precum şi o serie de înalte distincţii acordate atât de ţara natală, cât şi de cea de adopţie, acestui interpret şi coregraf româno-canarian, pentru creaţia sa de o viaţă.

Ar mai fi de reţinut că această carte, scrisă iniţial pentru publicul spaniol, evocă multe pagini de istorie şi geografie românească, pe care le face astfel familiare cititorului iberic. Apoi, mai poate fi observat şi faptul că Gelu Barbu, odată bine aşezat în spaţiul cultural canarian, i-a invitat la stagiile organizate de el pe mai toţi foştii lui colegi români, stabiliţi în Occident şi că, deşi departe de ţară, a citit corect sensul desfăşurării evenimentelor politice ce se petreceau acolo, semne ale unor legături profunde, de dincolo de cuvinte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara