Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie:
Din istoria creștinismului românesc – aspecte inedite – de Alexandru Niculescu

S-au scris multe și importante lucrări despre creștinismul nostru românesc. Nu este nevoie să amintesc aici decît principalele sinteze ale lui Vasile Pârvan și Nicolae Iorga, cercetările epigrafice ale lui Emilian Popescu, precum și masivele istorii ale creștinismului românesc scrise în anii 1957-1958 de Gh. Moisescu – Șt. Lupșa și Al. Filipașcu precum și, în 1981-1983, cea scrisă de Mircea Păcurariu – toate împreună dedicate orientărilor latine și slavo-bizantine ale religiei noastre „strămoșești“. Legăturile creștine din spațiul pontic-danubian-carpatic cu Peninsula Balcanică, cu Bizanțul-Constantinopol au predominat.
Bineînțeles că pe acest teritoriu norddună rean s-au manifestat și alte confesiuni. În primul rînd, în Transilvania sec. XVII-XVIII, s-a creat Biserica Unită cu Roma („greco-catolicii“), ai cărei episcopi, preoți și credincioși au luat partea poporului român în cele mai mari și mai grele momente ale istoriei lui. Augustin Bunea a dedicat acestei Biserici o monografie: Istoria scurtă a Bisericii Unite cu Roma (1900). Contribuția Reformei luterane și calvine s-a bucurat, de asemenea, după 1990 de prezentări monografice.
1. Să nu uităm că spațiul românofon este recunoscut ca fiind străbătut de un mare număr de confesiuni, și creștine, și necreștine. De aceea, probabil, au rămas încă fără un răspuns clar multe aspecte ale spiritualității religioase a populațiilor locuitoare.
Noi am fost printre ultimii temerari cercetători ai acestor probleme. Am cutezat a „strivi“ absconsele „corole de minuni“ ale încreștinărilor românești – adică ale populațiilor rămase post- Dacia Romana înăuntrul arcului Carpaților precum și ale celor înșirate de-a lungul Dunării, pînă în Dobrogea (Scythia Minor, Dacia Ripensis, Moesiile). Am distins în precedente lucrări două pătrunderi ale religiei lui Iisus în acest spațiu. Cea mai veche atestare apare în Scythia Minor (sec. III-IV), la Tomis, foarte probabil o evanghelizare în limba greacă (conform majorității inscripțiilor descoperite). În timp ce prima evanghelizare trebuie să se fi petrecut în timpul împăratului Dioclețian (sec. III), sub atroce persecuții, a doua evanghelizare trebuie considerată a fi pornit din zonele vestice imediat sud-dunărene (provinciile Daciei Ripensis și Moesia Inferior) spre nord, dincolo de spațiul Carpaților Meridionali – aproape în aceeași perioadă de timp (sec. IVV), dar folosind limba latină. Această evanghelizare a profitat de epoca libertății de cult acordate creștinilor între 311-313, după așa-numitul „edict“ din Milano (312) dat de împăratul Constantin I cel Mare (306-337). Eliberat de interdicțiile din sec. IV, creștinismul greco-latin sa răspîndit în Orient și în Occident. Pe țărmul occidental al Pontului Euxin și al Peninsulei Balcanice, noua confesiune pătrunsese probabil încă mai devreme (sec. I-II), întrucît în regiunile Heladei balcanice predicase Sf. Apostol Paul- Pavel, cel care petrecuse un scurt timp în Macedonia și Thracia. Apostolul căuta atunci să convertească la creștinism „neamurile“ (lat. gentiles) „păgîne“ – îndeosebi pe locuitorii din Anatolia (Asia Mică) și, trecînd dincolo de Marea Egee, pe „păgînii“ autohtoni din Peninsula Balcanică (traci și greci). Se pare însă că pe țărmurile maritime occidentale existau – prin 112 – unele grupări creștine rurale, atestate de Pliniu cel Tînăr (64-114). Creștinismul a reușit, după două secole, să ajungă spre ținuturile din nord, în Scythia Minor (Dobrogea).
Aceste creștinări ale locuitorilor din regiunile noastre pontice ne pun și pe noi în fața unor întrebări:
CINE erau cei care aduceau pe meleagurile scythice religia lui Iisus?
CUI se adresau eforturile lor evanghelizatoare?
„Convertir les payens“, scrie un avizat cercetă tor al acestei epoci, Paul VEYNE 2007, p. 20, care a urmărit creștinismul occidental, în acest răstimp (312-394), devenea o problemă socialculturală, pe lîngă un act de prozelitism teologic. Dar la origini, în secolul Sf. Pavel-Paul, creștinarea era consecința unor prestații orale, adică unor predici mai mult sau mai puțin convingătoare. Se știe că Biserica din Ierusalim – în sinod – trimisese pe Apostoli și pe alți membri ai săi în misiuni evanghelizatoare. Petru propovăduia în sinagogă, avînd în vedere pe evrei, iar Pavel- Paul (însoțit de Barnaba, Timotei, Sila și alții) pornea să propovăduiască „neamurilor“ învățăturile lui Iisus prin Anatolia (Antiohia, Pergam) și, de acolo, mai departe, spre vest, în Peninsula Balcanică. Pe lîngă acești oameni ai Bisericii, erau și laici convertiți la creștinism care ajungeau în marile orașe de pe litoral și profesau și ei un apostolat obscur, anonim. Erau evrei, greci, sirieni care vorbeau grecește și își mărturiseau convingător credința creștină.
2. Situația s-a schimbat în sec. IV, după ce religia lui Iisus a primit dreptul de a fi practicată în libertate. Este epoca examinată de Paul VEYNE, 2007, atunci cînd creștinismul ieșise din catacombe și începea să se răspîndească. Pentru convertire, trebuia acum recunoscută superioritatea învățămintelor lui Iisus (față de filosofia greacă – gnosis – îndeosebi), ceea ce însemna un creștinism „cult“. Evanghelizările trecuseră prin Septuaginta din Alexandria Egiptului și prin traduceri în greacă și latină (Tertulian), solicitînd celor care se creștinau o anumită cultură. Un astfel de creștinism trebuie să se fi propagat în Scythia Minor.
Dar această evanghelizare avea atunci o consecință: se adresa numai unor straturi sociale cultivate. În ceea ce privește restul populației, este de presupus că rămînea în afara procesului de încreștinare, închisă în credințele-i ancestrale.
Pentru cetățenii romani din Imperiu, creștinii, fiind în minoritate, erau considerați un fel de „sectă“ iudaică în slujba primului împărat recent creștinat (VEYNE, p. 19). Un fel de religie „personală“ a împăratului domnitor peste un imperiu rămas „păgîn“.
3. Cunoscînd aceste aspecte putem să ne întrebăm cum s-a petrecut creștinarea acestei provincii de la marginea de nord-est a Imperiului roman precum era Scythia Minor (evanghelizarea ei are loc chiar în epoca domniei lui Constantin I cel Mare). Este de notat că această încreștinare se desfășura într-un spațiu elenizat: cei care veneau din sud, prin Peninsula Balcanică, erau vorbitori de limbă greacă care se adresau, spre convertire, unor grupuri sociale grecofone. Deci se mișcau în interiorul unor ținuturi de mai multă vreme aparținînd limbii culturii și spiritualității romanoelenice. Iar cine se creștina, fie că era latin, trac, scit sau aparținea altor etnii locale, se integra în comunitățile greco-creștine. Hellada a guvernat evanghelizarea Peninsulei Balcanice, și tot Hellada a propulsat creștinismul la Marea Neagră. Nu este deci de mirare că din această primă creștinătate grecească nu au rămas urme în cultul creștin românesc. Chiar numele primilor „episcopi“ ai Bisericii întemeiate la Tomis erau în majoritate grecești (Gerontios, Brentanion, Theotimos) față de două nume pe care le putem considera latinești (Paternus, Valentinian). Nu putem ști cîte asemenea nume latine de martiri creștini s-au găsit în Scythia Minor în timpul prigoanei întreprinse de Dioclețian.
Conducătorii ecleziastici erau greci (sau grecofoni), în concordanță cu evanghelizarea. Parabolele lui Iisus solicitau cunoștințe biblice, precum și rugăciunile (Pater Hemon – Tatăl Nostru) în limba greacă. Ceea ce nu toată populația putea să aibă. Iar „elitele“ cu oarecare pregătire intelectuală erau puțin numeroase.
De aceea putem da dreptate lui Paul VEYNE, 2007, cînd afirmă că un „creștinism popular“, în secolele începuturilor acestei religii, nu a existat. Cu atît mai mult, în Scythia Minor, creștinismul nu a reprezentat o confesiune a oamenilor, cum se spune, „din popor“. Originalitatea ideilor creștine, valorile gîndirii filosofice și conceptele hristice fundamentale (misterul iubirii, în primul rînd), toate acestea rămîneau necunoscute de majoritatea populației. Cîți puteau fi intelectual și sufletește apți, pregătiți a le înțelege?
Iată de ce creștinismul propagat în Scythia Minor poate fi considerat numai la origini ca un creștinism paulin: pentru că se adresa „neamurilor“ spre convertire (Scythia Minor era o regiune multi- etnică). Dar prin faptul că, în sec. IV, propagatoriimisionari nu aveau în vedere decît pe greci și grecofoni, în plus, din medii cultivate, se contrazicea flagrant „doctrina“ lui Pavel-Paul. El căuta o difuziune largă în popor a religiei lui Iisus. Pe de altă parte, în sec. IV-V creștinismul era „bîntuit“ de mai multe concepții teologice (Arius), și de contradicții între patriarhii (Alexandria vs. Antiohia, bunăoară), de idei și de curente iudaice, iudeocreș tine etc. – încît nici intelectualii recent convertiți nu reușeau a le înțelege. Mircea Păcurariu, Ist. B.O.R., I, 1980, p. 105, arată că „episcopii“ ținuturilor danubiene erau „oameni învățați, polemiști, scriitori de limbă latină sau de limbă greacă“.
4. Trebuie să ne întrebăm de aceea dacă, în sec. IV, persistau încă în Peninsula Balcanică ideile Sf. Apostol Pavel-Paul, predicate în sec. I „neamurilor“ păgîne. Dar în ce constau ele? Apostolul cerea creștinului convertit „să trăiască întru Iisus Christos“ și să se lase crucificat ca El: Un creștin este pneumatikos, are în sine Duhul Sfînt (Pneuma Haghiós), pe care l-a obținut prin taina Botezului. „Toți sînteți fiii lui Dumnezeu prin credința în Iisus Christos, căci toți ați fost îmbrăcați în Christos“ (2 Gal. 3, 26-27). (De notat. Fraza „cîți în Christos v-ați botezat / în Christos v-ați îmbrăcat“ se recită și astăzi la taina Botezului în Biserica ortodoxă.) Creștinilor li se cerea sacrificiul lui Iisus, precum însuși Sf. Apostol Pavel-Paul l-a împlinit – și credința fermă în învierea Lui post-mortem.
Nu putem ști care au fost ideile creștinismului pătruns în Scythia Minor, în sec. IV. S-ar putea ca „doctrina“ paulină să fi fost respectată deși este greu de crezut că era întru totul cunoscută. În sec. IV ideile fundamentale ale Sf. Pavel-Paul – Euharistia, „viața eternă în Iisus“ – nu mai aveau aceeași putere de rezonanță pe care o avuseseră în sec. I. (S-ar putea totuși ca unele practici liturgice să se fi păstrat, precum în teologia Sfintei Cruci.) Să nu uităm că religia lui Iisus post-paulină se elenizase treptat în sec. II și că Sf. Paul însuși a fost un „einzelgänger“, adică un disident mistic solitar. Despre acest mare Apostol al lui Iisus s-a scris prea puțin în teologia românească.
5. Nu tot astfel se petreceau evanghelizările în zonele danubiene din vestul Scythiei Minor, în provinciile post-Dacia Romana. Acolo, creștinismul elenic nu a pătruns. În schimb, dinspre vest-sud-vest ajungea cultul creștin în limba latină. Dacia Ripensis, Moesia Superior erau în legătură cu latinitatea din Illyricum și Pannonia și, implicit, cu Italia de nord-est (Aquileia). Sirmium, capitala provinciei Illyricum, fusese prin sec. IV, temporar, capitală imperială. În această regiune, cultul creștin folosea limba latină. Trebuie menționat faptul că aceste provincii rezistau elenizării, deși erau obligate să accepte obediența față de Biserica orientală a Imperiului bizantin care se efectua. Această zonă era însă și a provinciei Illyricum, în care – la Sirmium – își găsise loc celebrul preot Arius (256-336). Versiunea ariană a religiei lui Iisus fusese „condamnată“ în anul 325, în sinodul de la Niceea (convocat chiar de Constantin I cel Mare), dar persista încă, ocrotită de împărați bizantini (urmași ai lui Constantin I) devenind religia goților (ostrogoți, vizigoți). Nu putem exclude ca în provinciile imediat suddună rene să se fi practicat de asemenea un creștinism arian. Cele două încreștinări ponto-danubiene se deosebeau, oarecum, și „doctrinal“. În Scythia Minor sursele evanghelizării conduceau la creștinismul elenizant, în timp ce, în vest, de-a lungul Dunării, domina probabil „versiunea“ Arius.
În centrele episcopale dunărene – Singidunum, Vimenancium, Aquae, Ratiaria, Oescus, Novae, Dorustorum, Nicopolis etc. (v. o enumerare a lor, mai completă, la Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe, I, p. 104-106) se oficia un cult creștin de expresie latină.
Trebuie însă a ține seama și de „resturile“ post-Dacia Romană rămase în interiorul zonelor arcului Carpaților (mai precis, în ținuturile ei vestice) și după retragerea romană. Și acolo creștini izolați sau în grupuri practicau un creștinism în limba latină.
6. Către aceștia se îndreptau (în sec. IVV) chorepiscopii din sudul Dunării ca să răspîndească dogmele creștinismului în depărtările daco-romane dincolo de Carpații meridionali. Erau delegați ai episcopiilor romane sud-dunărene și aveau o cultură teologică și laică suficientă pentru ca să explice religia Domnului Iisus. Chorepiscopii aveau dreptul să hirotonească preoți și diaconi. Prestațiile lor au început prin sec. IV și au durat cîtva timp (pînă prin sec. VIII). Astfel au pătruns în limba română primele noțiuni creștine de cult într-o versiune popular-elementară, precum preut, cruce, botez, cumineca (a), nuntă, mormînt, închina, Domn etc. – adică cele cîteva concepte necesare unui cult sumar –, toate de origine latină (este inutil să căutăm în aceste începuturi religioase subtilități teologice ale „ereziei“ ariene!). Nu putem ști dacă această creștinare pătrunsă prin sudul Transilvaniei cuprinsese alte zone din ținuturile intracarpatice. Arheologii transilvăneni – în frunte cu prof. N. Gudea – au descoperit urme ale unei bazilici creștine într-un templu din Porolissum, precum și alte vestigii romane din sec. IV-V.
7. Dincolo de această perioadă de timp nu mai dispunem de date istorice directe. Mircea Păcurariu, 1980, I, p. 188 și urm. recunoaște că „înainte de sec. IX“ (odată cu așezarea ungurilor în Pannonia) nu avem știri despre „viața bisericească“ din Transilvania. Se știe numai că o populație româno-slavă ocupa „partea de răsărit a Tisei“. Voievodatele lui Menumorut (Crișana – Satu Mare), Glad (Banat) și Gelu (Cluj – Mureș – Someș) menționate de notarul anonim (Anonymus) al regelui Bela IV (sec. XII) au intrat sub stăpînire maghiară prin sec. XI–XII. Ungurii erau în contact mai întîi cu creștinismul din Bizanț pe la sfîrșitul sec. IX (v. Păcurariu, op. cit., p. 202-203) pentru ca, în sec. IX-XI, să treacă la „ritul apusean“ sub Wajk, cunoscut în istorie sub numele de Ștefan (Istvan) cel Sfînt (997–1038), primul rege al Ungariei (Păcurariu, ibid.). Este de presupus că stăpînirea maghiară catolicizată dominînd comunitățile româno-slave de confesiune orientală bizantină să se fi găsit în această conviețuire a două confesiuni creștine. „Organizarea bisericească urma celei politice“ scrie Mircea Păcurariu, p. 203, cu dreptate. Voievozii româno-slavi – precum Glad și Gelu – își declarau apartenența politică la „domnul nostru“ din Constantinopol. Tot Mircea Păcurariu consideră că fiecare conducător politic local ar fi trebuit să aibă alături un „episcop eparhiot“ care asigura și „păstorirea dohovnicească“ a comunității. Puterea maghiară a căutat însă, treptat, să introducă preoți și episcopi „latini“, înlocuind pe cei greco-bizantini. În acest fel, începînd de prin sec. XI, Transilvania ocupată de Unguri își „construiește“ un creștinism propriu, latin-catolic (alături de cel autohton bizantin-ortodox) care „acoperă“ treptat teritoriul ei. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 211–212, crede că în sec. X–XI, pe lîngă formațiunile politice existente atunci… în cadrul Voievodatului lui Gelu, al lui Menumorut și în Tibiscum-ul roman (Timișoara) existau „episcopii ortodoxe românești“ (bineînțeles, este vorba de un creștinism greco-bizantin). Pe lîngă acestea însă, catolicizarea cultului creștin adusă de maghiari după sec. XII–XIII a consolidat în Transilvania cultul latin creștin. Să nu uităm că după prima evanghelizare din sec. IV–V, creștinismul din Transilvania a stat în legătură cu Pannonia Prima și cu Illyricum (Sirmium), unde se oficiau liturghii în latinitate – ceea ce a putut completa creștinarea latină inițială. Putem înțelege astfel cum s-a constituit în arcul Carpaților un creștinism sui-generis latino-grecesc.
8. La acesta se adaugă în sec. IX–X fenomene istorice importante: Principele Rotislav al Moraviei cheamă pe frații călugări Metodie și Kiril (greci din Thessalonic) ca să creștineze Moravia (863–864). Un secol mai tîrziu, în anul 988, cneazul Vladimir din Kiev aduce în „Rus“ misionari ai Patriarhiei Bizanțului și primește religia creștină orientală. Se creează astfel o zonă creștină moravă-ucraineană, adică un creștinism slavo-bizantin (în Moravia și în Galiția-Haliciu). Evanghelizarea Moraviei s-a extins spre sud, în Pannonia Prima pînă spre Mureș în Transilvania, iar cea din Ucraina-Galiția (Haliciu), tot spre sud, în Bucovina. Un creștinism oriental, și bizantin, și slav, alături de cel latin se dezvoltă și în nordul Maramureșului, care se extinde și asupra Transilvaniei.
De aici, din nord, coboară spre centrul Transilvaniei o „acoperire“ creștină. Transilvania își „completează“ creștinismul prin succesive evanghelizări dinspre 1. Pannonia către est (pînă în centrul arcului carpatic) și 2. nordul Maramureșului spre sud.
Se constituie astfel – prin sec. X–XI – un ținut nord-transilvănean cu un creștinism alcătuit din „fragmente“ (latine, slave, grecești), dar în ansamblu legat de Patriarhia Bisericii Orientului din Bizanț-Constantinopol. Din Transilvania evangheliză rile interne au putut să „iradieze“, extinzînduse în sud, în Țara Românească și în răsărit, în Moldova – în secolele XIV–XV. Aceste „mișcări“ sînt intra-românești, respectînd ierarhia Bizanțului.
9. În acest timp, începînd din sec. IV–V, în sudul Dunării aveau loc schimbări administrative importante – dar acestea nu ating cîtuși de puțin Transilvania. Constantin cel Mare a înmulțit numărul „prefecturilor“ și a creat o capitală a Imperiului Roman Oriental, Constantinopol (pe locul coloniei grecești Byzantion). Illyricum se divide; Daciile sud-dunărene, Macedonia sînt integrate în Illyricum oriental și subordonate autorității statale și religioase din Thessalonic. Illyricum occidental rămîne obedient Romei latine. Oficiile liturgice se făceau, probabil, și în latină și în greacă.
În sec. VII (602), încetează existența Episcopiei din Tomis, distrusă de atacurile avaro-slave asupra Dobrogei (Mircea Păcurariu, Ist. bis., I, p. 130-136 expune amănunțit acest important eveniment). Slavo-bulgarii se așază în sudul Dunării, iar prin 679-680 își întemeiază o entitate statală. Astfel se sfîrșesc și informațiile asupra Episcopiei din Tomis și a vieții bisericești creștine. Se pare însă că au mai dăinuit și după această dată unele centre episcopale în Scythia Minor și de-a lungul Dunării chiar – scrie Mircea Păcurariu, op. cit., p. 139.
Este evident că aceste evenimente sînt întru totul lipsite de legături cu creștinismul din Transilvania. Invaziile slave se izbeau de Carpații răsăriteni și coborau către Dunăre și Marea Neagră. În nordul danubian-carpatic aveau însă loc alte acțiuni regionale de creștinare legate de slavizarea statului bulgar.
În Transilvania de nord – cum am văzut – dincolo de Maramureș apăruseră noi centre de creștinătate slavă începînd din sec. IX. O slavitate creștină „de sud“ atinsese Muntenia, altă slavitate creștină, cea „de nord“ atingea Transilvania, Maramureșul și Bucovina, în aceleași secole. În interiorul religiei orientale a Bizanțului se petreceau deci pe teritoriile românești evanghelizări slavizante care amplificau și consolidau creștinismul originar. O „lume slavă“ creștinată începînd de prin sec. IX–XI înconjura fragila creștinătate românească. Spre sud, bulgarii, spre sud-vest, sîrbii, spre nordest, ucrainienii din Kiev și din Galiția-Haliciu și spre nord-vest, Moravia – toți aceștia reprezentau Biserici mai bine organizate decît cea din Țara Românească–Moldova și din Transilvania. Astfel se instala un creștinism slavofon în ținuturi anterior evanghelizate. Românii dispuneau prin sec. IX–XI de o religie creștină ce reunea ipostaze confesionale latine, greco-bizantine și slave.
În același timp, trebuie specificat faptul că în ciuda acestei compoziții confesionale, centrele ecleziastice românești și-au legat, direct sau indirect, întotdeauna credința în Iisus de Biserica Orientului creștin din Bizanț-Constantinopol.
10. Creștinismul românesc nu poate fi deci conceput fără fundamentala sa componentă slav(on)ă. Contactele creștinismului nostru cu slavitatea au început, în Scythia Minor, prin sec. VI–VII (odată cu invazia slavilor care a distrus episcopia din Tomis). Slavizarea centrelor creștine imediat sud-dunărene post-Dacia Romana și extinderea Bulgariei la nordul Dunării (Bulgaria „Mare“) au avut consecințe directe asupra creștinătății romanofone autohtone. Alfabetul slavon, traducerile din greacă prin slavona bulgară au augmentat influența slavă. Filologii români, precum N. Cartojan, căutau să-și dovedească „disprețul“ cultural pe care îl aveau românii față de slavi, încercînd să se adreseze direct operelor literare din Grecia, peste „zidul slav“. Nici I. Bogdan, eminentul filolog slavist, nu a apărat suficient ideea însemnătății influenței slave asupra limbii, culturii și religiei creștine românești. În editarea textelor vechi românești slavistul... își exprima unele ezitări în studiul culturii slavone din Țările Române!
Trebuie totuși afirmat că slavitatea cultului nostru creștin a servit și ca intermediar în relațiile Bisericii nord-dunărene cu Patriarhia ecumenică din Constantinopol. Dependența românească de „centrul“ ortodoxiei greco-bizantine trecea prin slavitate.
Marii noștri lingviști, O. Densusianu și Al. Rosetti au relevat demult această caracteristică a romanității românești. Întrepătrunderea latinității cu slavitatea – SLAVICA IN LATINO (sau, ulterior, Romanoslavica) – stă la baza limbii române, tot așa cum constituie o componentă a creștinismului românesc (am subliniat și noi, în lucrări mai modeste, această dublă ipostază românească).
Elementul slav este abundent prezent în lexicul limbii române de-a lungul evoluției ei, cu deosebire în terminologia religioasă (ortodoxă). Termenii de origine latină sînt în minoritate, iar termenii greco-bizantini, aproape inexistenți. Pe lîngă aceștia trebuie să notăm termeni ortodocși slav(on)i care nu au corespondent în limbile cultului creștin occidental (catolic, protestant). Cuvinte precum rom. îndumnezeire, smerenie, pomană sau dublete de lexic precum mîntui – izbăvi nu pot fi transpuse ușor în latină și în alte limbi romanice. Tot astfel, apelativul DOMINE, un cultism latinoitalian al sec. XIV (Domine, aiutami!), este un termen popular pe care orice creștin cult sau incult român ortodox își exprimă implorarea Divinității (Doamne, Doamne! colocvial). Acest Doamne, Doamne! (precum a notat H. Tiktin în Dicționarul său român-german) – poate fi un calc latino-român după slav. Bože, Bože!, expresie tot atît de populară și de frecventă ca în românește.
11. Fie-ne permise cîteva observații comportamentale. În lumea „pravoslavnică“, ortodoxia românească pare a avea o extindere popular-colocvială mai largă decît în alte țări de aceeași confesiune. Apelul la Divinitatea supremă, invocarea lui Dumnezeu, a „Sfintei Mării“ le întîlnim adesea în literatura populară dar și în cea cultă, precum și într-o imaginație poetică ce a dat naștere și unor curente de gîndire filosofică („ortodoxismul“). Nu cumva românii au o trăire religioasă mai evlavioasă, mai profundă și mai intensă decît alți coreligionari bulgari, sîrbi sau greci? Credința ortodoxă românească pare mai puțin disciplinată, dogmele par mai puțin respectate, iar autoritățile ecleziastice superioare, mai blînde. De aceea încrederea în Dumnezeul creștin și în Iisus este mai „liberă“, secret închisă – o Taină – în spiritualitatea individuală a fiecărui credincios (poate că, de aceea, ortodoxia este mai deschisă exagerărilor și superstițiilor). Extazul credinciosului care se roagă și sărută icoanele este un fapt străvechi. Acest tăcut și modest elan mistic este ceea ce observa pastorul protestant (citat de Adolf Armbruster în Romanitatea românilor) și poate servi de exemplu. Într-o biserică ortodoxă din Bistrița-Năsăud, în sec. XVII (sau XVIII) un „țăran“ local săruta icoanele sfinte ale altarului, se închina... dar nu recita nici o rugăciune! Constatarea era o surpriză pentru pastorul care avea la îndemînă, atunci, Catechismul tipărit la Sibiu (sau Brașov)! Ortodoxia nu are în ritual catehizarea; rugăciunile se învață pe de rost, în familie sau în biserică. (Cărțile de rugăciuni sînt o realizare modernă.)
12. În cercetările teologice, istorice și lingvistice asupra creștinismului românesc au rămas totuși, pînă astăzi, unele probleme insuficient cunoscute. Să le numim… „enigme“.
1) Cum a putut ajunge Transilvania o regiune centrală a creștinismului românesc? Să nu uităm că în sudul acestor ținuturi intracarpatice și prin zonele Severinuluiaupornitpestemunțiacțiunievanghelizatoare spre Țara Românească, în sec. XIV. Cîmpulung, Curtea de Argeș, Tîrgoviște sînt „etape“ ale încercărilor de prozelitism catolic latin a Țării Românești. În același timp, țara muntenească era supusă unor inițiative din sud, dinspre Dunăre (Vicina) cu scopul de a i se impune un creștinism oriental grecesc-bizantin. Acesta din urmă este cel care a reușit în 1359, sub domnul Nicolae- Alexandru Basarab (1362-1364).
Dar Transilvania și-a „iradiat“ creștinismul și spre răsărit. Din Maramureș au pornit întemeietorii Țării Moldovei, Dragoș și Bogdan, amîndoi ctitori de biserici maramureșene de rit slavo-bizantin. Creștinismul Bucovinei și Moldovei a pornit din nord către sud, din Bucovina aflată sub jurisdicția Galiției-Haliciu și continuată, la Suceava, Siret, Putna de către toți voievozii Moldovei pînă la Ștefan cel Mare, pînă la înființarea scaunului metropolitan din Iași (1402–1408).
Această transmitere a creștinismului dintr-o regiune românească în alta arată că în interiorul teritoriilor nord-dunărene au existat mai multe contacte și „,mișcări“ regionale evanghelizatoare. Toate au avut loc însă în limitele obedienței față de Patriarhia ecumenică din Constantinopol. Putem înțelege astfel că în nordul Dunării, religia lui Iisus s-a amplificat și generalizat prin transmiterea întăritoare a creștinismului de la o regiune la alta. Din Pannonia Prima către est, din zonele danubiene către nord, din ținuturile transilvănene către sud și către est, și din nordul Moraviei și Haliciului către sud, în Bucovina și în Moldova. Un circuit creștin interzonal românesc trebuie luat în seamă: acesta ar avea Transilvania inclusă în toate aceste „mișcări“. Creștinismul românesc a intrat în contact – în zona Mureșului – și cu creștinismul slavo-latin al Moraviei, întemeiat de frații Metodiu și Kiril. De aceea religia lui Iisus merită a fi considerată la români o confesiune de carrefour, în măsura în care este și latină, și greacă, și bizantină, și slavă. Ea reunește în același teritoriu nord-dunărean și intracarpatic creștinismul Europei Centrale cu cel bizantino-slav al Europei Sud-orientale.
2) Pentru români rămîne încă o enigmă: creștinismul din nordul Maramureșului în Carpații Păduroși (septentrionali). De acolo au „coborît“ spre sud (în nordul Transilvaniei și în nordul Moldovei), prin sec. XV–XVI, primele texte sacre traduse din slavonă în română. De unde proveneau? Filologii au identificat centre mănăstirești – precum mănăstirea din Peri – în care existau traducători din slavonă, greacă și latină – ceea ce ar fi dovada posibilă a unui creștinism autohton „multiplu“, în rit bizantino-slavon dar și catolic-latin.
În sprijinul acestei ipoteze – o zonă creștină în nord – ar exista și unele indicii pe care cercetătorii nu le-au luat în seamă. Regretatul slavist Pandele Olteanu a descoperit în traducerile românești ale rugăciunii Tatăl Nostru termeni nord-slavoni (precum mîntuiește în loc de izbăvește). Ar exista și o dovadă lingvistică. În zonele din nord ale Transilvaniei pînă spre centru-vest apare termenul (D)zo din lat. DEUS – pe care îl întîlnim în Zotecuște („să te țină Dumnezeu“), Aștezo (să te ajute Dumnezeu) – construcții figées (acest (D)zo a devenit ulterior zău pe teritorii largi românești). Termenul (D)zo – DEUS apare în primele noastre psaltiri traduse în manuscrise (sec. XV–XVI) și dispare, treptat, în textele tipărite de Coresi (confundat cu zeu).
Nu ar trebui să admitem oare existența unui creștinism nordic ultra-transilvănean căruia i se datorește apariția textelor traduse? Transilvania capătă astfel un rol principal și forță deosebită – într-o structură latino-slavo-bizantină – de a iradia dincolo de Carpați. Cum a ajuns acolo într-o regiune evanghelizată de la sud către nord și din vest către est?
Trebuie subliniat însă că această structurare apărea și în limbaj. Vocabularul bisericesc al românilor – și latin, și slavo-bizantin – se constituie în aceste condiții și în aceste regiuni. Este limbajul primelor noastre texte sacre pe care îl descoperim în sec. XV–XVI.
Înseamnă oare că astfel datorăm limbajul nostru bisericesc acestei zone nordice creștine, nord-maramureșene? Evanghelizarea Moraviei și a Galiției evanghelizată prin Kiev („Rus“), amîndouă între sec. IX–X, au fost singurele care au putut crea o asemenea zonă creștină septentrională în care s-au integrat și „vlahii“, adică românii din Carpații Păduroși.
Cercetări (lingvistice, îndeosebi) ulterioare, îndreptate în special spre slavisme (mai ales spre elementele lexicale slave de nord) așteaptă să fie întreprinse în filologia românească de astăzi. (Pentru lingviști, transformarea (D)zo > zău ar aminti de evoluții fonetice de tipul magh. biró > birău – ceea ce ar conduce la alte concluzii.)
13. Trebuie remarcat în creștinismul românesc respectul (sau obediența) față de Bizanț, adică față de Patriarhia ecumenică din Constantinopol. Atît evanghelizarea din Scythia Minor (sec. III) cît și aceea latină, care din sudul Dunării se răspîndea spre nord dincolo de Carpații meridionali (sec. IV–V) erau în legătură cu Bizanțul (indirect, prin Thessalonic sau direct, precum era episcopia din Tomis). Tot de Bizanț depindea și creștinismul transilvan autohton pe care maghiarii cuceritori l-au găsit în sec. X–XI în spațiul intracarpatin. Cît despre creștinismul din nord, al Moraviei și al Galiției-Haliciu, date fiind originile-i greco-bizantine (prin Metodie și Kiril, din Thessalonic, și prin cneazul Vadimir, din Kiev), tot de ierarhia bisericească orientală depindeau. Să adăugăm „mișcările“ interne care transmiteau creștinismul de la o regiune la alta, și acestea aveau loc în limitele jurisdicției ecleziastice bizantine.
Această subordonare a fost, în toate împrejurările, chiar dacă se manifesta în regiuni diferite.
14. Dar Bizanțul? Care era atitudinea Bisericii creștine ecumenice față de aceste evenimente atît de îndepărtate de Constantinopol din nordul Europei Orientale?
Relațiile religioase cu Bizanțul ale creștinismului nord-dunărean sînt deosebit de complexe. Ele nu erau însă reciproc egale. Depărtările își spuneau cuvîntul. Eram separați de Biserica ortodoxă patriarhală din Constantinopol mai întîi (sec. IX-XIII) prin bisericile zonale ale țărilor slave și, mai tîrziu, din sec. XIV-XV, chiar prin Imperiul turcesc otoman. Legăturile ecleziastice ale Bizanțului cu țările românești au fost la început dificile. Și totuși, la evenimente ulterioare importante ale înființării Bisericilor din Curtea de Argeș și din Suceava (sec. XIV–XV) sau la sinodul ortodox din Iași (sec. XVII) au participat înalți prelați greci din Constantinopol. Pe teritoriul Țării Românești sau al Moldovei se găseau încă din sec. XIV–XV mulți preoți greci – astfel încît în unele biserici se oficiau chiar slujbe în limba greacă (N. Iorga vorbea cu dreptate despre „înrîurirea grecească“). La curtea domnească a Moldovei, sub Vasile Lupu, aproape tot corpul sacerdotal era grec (sec. XVII). Dar Biserica bizantină nu mai avea – de la distanță – deplină putere de a „supraveghea“ creștinismul românesc din îndepărtatul nord-nord-est european. Asupra Bisericii românilor se manifestau tot mai insistent influențe ale unor biserici din vecinătate. Din Mitrovica se „supraveghea“ creștinătatea ortodoxă din Transilvania (îndeosebi în perioada Unirii cu Roma catolică, sec. XVII–XVIII), iar din Kiev se ținea „sub observație“, colaborînd, Mitropolia din Iași. Să adăugăm aici acțiunile iezuiților catolici austro-ungari din Transilvania, precum și prozelitismul Reformei (luterane, calvine) încurajat de Coresi.
Chiar în asemenea condiții, atașamentul nostru ierarhic față de Patriarhia ecumenică (ortodoxă) din Constantinopol a rămas permanent. Zbuciumul interior, fragmentările, „caznele“, presiunile și tentațiile cu care s-a confruntat Biserica originară a românilor („corabie în mijlocul valurilor“ spunea Constantin Brîncoveanu) nu au reușit a abate de la principala credință bizantinoslavă majoritatea poporului român.
Oricît de grele au fost consecințele – conservatism, naționalism, stagnare, chiar înapoiere social-culturală, românii au avut întotdeauna un singur sens, cel tradițional, în religia lor creștină (devenită „strămoșească“).
Confesiunea „ortodoxă“, prin toleranță și o mai blîndă păstorire spirituală garanta continuitatea și conservatismul, dar permitea și progresul ecumenic. Bizanțul a fost un far călăuzitor în creștinismul sui-generis, polietnic, polimorf, românesc.

Bibliografie selectivă
Grigore MOISESCU, Ștefan LUPȘA,Istoria Bisericii Române, București 1957.
Mircea P|CURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, București 1980.
Paul VEYNE, Quand notre monde est devenu chrétien (312-394), Paris 2007.
Pierre L’ÉVÊQUE, Le monde hellénistique, Paris 1992.
La aceste lucrări se adaugă, bineînțeles, contribuțiile bine cunoscute ale lui V. Pârvan, N. Iorga pe care un cititor avizat trebuie să le consulte.

P.S. Text complementar la volumul Creștinismul românesc. Studii istorice filologice, Editura Spandugino.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara