Înapoi la pagina curenta

Arte:
din dacia spre turtucaia de Vasile Spiridon

Nu toate drumurile mele duc la Roma, dar, de fiecare dată când ajung în Cetatea Eternă (nu atât de multe ori cât mi-aş dori), prima vizită pe care o efectuez este în Forumul Traian, pentru a zăbovi ceva timp în preajma Columnei. Acesta este pentru mine un fel de act ritualic, ce are menirea să-mi reamintească afectiv primele date pe care le-am învăţat la şcoală despre formarea poporului român. Aşa am procedat şi de curând, acum două săptămâni, după care m-am îndreptat spre Capitoliu, cu intenţia de a privi panorama Forumului roman, cu Palatinul şi Colosseum în fundal. Însă, înainte de a urca spre terasă, atenţia mi-a fost atrasă de afişele de la Museo centrale del Risorgimento: „Monet. Capolavori dal Musée Marmottan, Parigi“ şi „Artisti romeni nella Grande Guerra“.

Ajuns „ante portam“, am făcut şi eu ce făcea toată lumea, adică am stat la rând pentru a intra în sălile cu expoziţia lui Claude Monet. M-am conformat, oarecum, învăţăturii din butada adesea atribuită Sfântului Ambrozie (c. 340–397), care îl sfătuia pe Sfântul Augustin astfel: „Sic fueris Romae, Romano romano vivito more; sic fueris alibi, vivito sicut ubi“. Acestea s-ar traduce prin: „Când eşti la Roma, trăieşte în stil roman; când eşti în altă parte, trăieşte ca oamenii acelor locuri“ (este o frază de mare actualitate pe care ar trebui să o ştie tradusă în limba mamei lor toţi cei care, veniţi de aiurea, aiurează prin Europa ce se vrea unită). Nu este mai puţin adevărat că, asemenea omului care mai mult suferă de ceea ce nu are decât se bucură de ceea ce posedă, am ales să văd mai întâi expoziţia cu unul dintre pictorii mei preferaţi, mai ales că îmi era adusă în calea paşilor (la cunoscutul muzeu parizian, am intrat de mai multe ori în ultimele două decenii).

cuprins de liniştitorul impresionism al lui Monet şi sugestionat de celebra propoziţie „Inter arma silent musae“, m-am îndreptat spre cele două săli afectate expoziţiei noastre, unde accesul este gratuit. Ea este organizată în principal de Accademia di Romania in Roma, Ambasada României în Italia, Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia şi de Institutul Cultural Român – Bucureşti. Unele dintre exponatele de pictură, sculptură şi grafică (mai puţin documente), le ştiam şi le văzusem disparat la Muzeul Naţional de Artă al României (nu şi reunite cu altele în expoziţia de anul acesta, „Atelier de front. Artişti români în Marele Război“), dar, în multitudinea celorlalte piese, ele mi se risipiseră în memorie. Acum am avut bucuria redescoperirii întregului tematizat prin exponate aduse, pe lângă acelea de la Muzeul de Artă al României, şi de la alte muzee, precum Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I“ din Bucureşti, Complexul Muzeal Naţional „Moldova“ din Iaşi, Muzeul Judeţean de Artă „Ion Ionescu Quintus“ din Ploieşti. Bineînţeles că a fost vorba de o bucurie umbrită în parte de cufundarea în atmosfera traumatizantă a războiului, recreată după trăirea „sur le vif“ a ororilor lui de cei în jur de 70 de artişti – reuniţi aici pe simeze –, combatanţi sau mobilizaţi în chip special pentru front. De exemplu, Nicolae Tonitza, făcut prizonier la Turtucaia, la fel ca George Topîrceanu, a rămas captiv în lagărele bulgăreşti şi a pictat apoi, în deceniul următor, scene de luptă după schiţe făcute pe foi veline. Iar Ion Jalea a fost, se pare, rănit pe front şi a rămas, sigur, fără un braţ şi astfel a sculptat de atunci încolo. Aceştia, alături de ceilalţi creatori, au avut atât şansa, cât şi neşansa de a reprezenta istoria simţită „în direct“, prin mijloacele specifice artei lor. La intrarea în spaţiul expoziţional, vizitatorii pot urmări în faţa unui ecran, timp de şase minute, derularea, continuă, a peste 60 de fotografii din Arhiva Muzeului Naţional al României. Bunăoară, sunt de privit instantanee din tranşee (gândirea de planuri tactice, aşteptarea confruntării şi darea luptei, cu tot armamentul din dotare şi în toate anotimpurile) sau legate de scena teatrului de operaţiuni: transportul artileriei grele, „inventarierea“ morţilor şi acoperirea lor cu – folosind o sintagmă camilpetresciană – „pământul lui Dumnezeu“ sau îngrijirea răniţilor. Inspecţiile efectuate pe front culminează cu vizita Majestăţii Sale Regele, ce stă undeva de vorbă cu ofiţerii la un spital încropit, de fapt, în aer liber. Din păcate, în faţa unei fotografii de grup cu „muzicianul soldat“ George Enescu, străinii melomani ce ar putea fi interesaţi de autorul Rapsodiei Române nu ar şti cine este distinsul civil stând cu braţele încrucişate între militari, cadre sanitare şi răniţi. Este o expunere neinspirată a marelui muzician în faţa aparatului de fotografiat, deoarece, în timpul războiului, el nu a stat deloc într-o asemenea poziţie cu mâinile. Se cunoaşte efortul său generos de a încuraja ostaşii şi de a-i ajuta prin compunerea, dirijarea, interpretarea şi organizarea de numeroase concerte publice în scop de binefacere.

Alte secvenţe fotografice surprind viaţa „de zi cu zi“ din tranşee, cu momentele ei de epuizare şi de odihnă ce echivalează cu adevărate zilele de sărbătoare (vorba vine!) îngăduite de acalmia temporară. Programul individual (tunsul, bărbieritul, spălatul), verificarea cazarmamentului şi mai ales starea precară a ţinutei celor care deveniseră ostaşi în regim de urgenţă m-au trimis cu gândul la ceea ce scria Camil Petrescu, în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, despre dotarea armatei noastre de acum o sută de ani.

Aceleaşi linii tematice directoare sunt trasate şi de penelul celor mai importanţi pictori ce au trăit experienţa frontului. Nicolae Tonitza este prezent cu tablourile „Femei în cimitir“ şi „Coadă la pâine“ (mai lungă şi mai dezordonată decât pe vremea comunismului târziu, plină de marşuri împotriva înarmărilor nucleare). Camil Ressu vine pe simeze cu arhicunoscuta „Ecaterina Teodoroiu“ şi cu celelalte scene figurând ostaşi de-ai noştri sau soldaţii ruşi staţionând pe străzile din Iaşi ori începând şi o mini-revoluţie mondială de nişă. Iosif Iser este adus la Museo centrale del Risorgimento cu soldaţii săi în tranşee şi cu prizonierii germani, iar Ştefan Dumitrescu este expus cu „Morţii de la Caşin“. Sunt de reţinut şi bătăliile de la Mărăşeşti (Emilian Lăzărescu), odihna (Francisc Şirato), strada din Iaşi (Alexandru Severin), lectura pe câmpul de bătălie (Constantin Petrescu-Dragoe) şi retragerea (D. Soica). Dintre sculpturi, pot fi contemplate exponatele executate în bronz de Ion Jalea, Dimitrie Paciurea, Oscar Han, Theodor Burcă şi Ion C. Dimitriu-Bârlad. Tehnica în ronde-bosse şi altorelief întregesc acest eveniment vizual românesc din capitala Italiei.

în privinţa documentelor înfăţişate, mi-au atras atenţia biletele de eliberare din câmpul de internare a străinilor, de „liberă petrecere“ – obţinute în baza legii asupra controlului străinilor – şi de liberă circulaţie a persoanelor. Iată ce scria pe un astfel de permis, încropit de mână, dar cu ştampilele de rigoare: „Se permite trecerea dlui Hyppolit Străulescu, spre a se îmbarca la prima staţie, spre a se duce la Bucureşti“. Am mai citit brevete acordate de Ministerul de Răsboi şi decrete regale referitoare la numirea de membrii ai Ordinului Coroana României (a pictorului Artur Verona, de exemplu).

Ca o contrapondere la ceea ce se întâmplă în timpul confruntării sângeroase sunt momentele care par cele mai relaxante în viaţa de tranşee. Cineva foarte talentat la desen – sunt aproape sigur, după unele indicii ale scrisului său, că este un moldovean hâtru – face felurite portrete (în număr de aproape 90, rulate pe un ecran timp de şapte minute) ale camarazilor. Mi-am notat ce scrie, în chip de legendă, sub ele; explicaţiile sunt făcute cu ironie, mai cu seamă în legătură cu fizicul precar sau cu statura scundă a unor colegi de armă, ce nu par a fi tocmai nişte luptători sadea: „Chieptosul scobitoare“, „Aista este tot «Pieptosul»“, „Cel cu pieptul de aramă“, „Limbricul plutonului II Comp. VI“, „Gambeta... tabacherilor...“, „Tabachera «pur sang» a companiei a 6 a în ţinută de gală“, „Debilul. Aista nu e tabachere: totuşi e din plut. III (trei)“. Unora dintre ei le aflăm poreclele: „!!!Ocnaşu!!!“, „Jumară“, „Maimuţoiu“, „Harapu Alb...“, „Răţoiul... puturos...“, „Lulu Hipopotamul“, „Plutonierul Cacăvine“.

Găsim şi lămuriri în josul foii legate de motivele venirii pe front, considerate a fi în niciun caz belicoase: „Furierul plecat din front pe front...“, „Agronomul Brânză plecat pe front...“, „Colţosul de la plutonul II – plecat pentru desfacere pe front“, „Domnul Patla Gheorghe, fost elev al Şcoalei militare de ofiţeri plecat pe front să-şi îndrepte «Mâna lung㻓, „Licenţoiu, plecat pe front să-şi dea licenţa şi să facă o Ligă a licenţiaţilor...“, „Stingerea!!!!! Şeful obosiţilor, plecat pe front pentru deşteptat obosiţii“. Potrivit unei autocaracterizări de grup, plutonul II din Compania a 6-a (din care face parte şi talentatul desenator) formează „Societatea anonimă pe contul statului «Nehalitz Geselschaft»“. Pentru a împrumuta ticul veerbal al unui gradat, dezvăluit în subsolul unei foi cu portretul său, pot spune, în aceeaşi notă amarironică: „Apoi dă-l în...“ (nu plutonul, ci... războiul).

Părăsind Museo centrale del Risorgimento, care se află practic vizavi de Forumul Traian, m-a cuprins o reverie temporală (şi chiar identitară) revăzând Columna. Regresia în timp a fost declanşată de o scenă încrustată în piatră cu dacii în lanţuri, pe care am asociat-o cu aceea a grupului de răniţi din „Drumul spre Turtucaia“ – uleiul pe carton al lui Nicolae Tonitza, reprodus pe afişul expoziţiei. Însă am luat partea bună a lucrurilor din Istorie, spunându-mi că înfrângerea, din ceea ce aş numi adevăratul prim război gravat în memoria colectivă, stă la baza formării poporului nostru, a cărui Mare Unire nu ar fi fost posibilă nici fără acea grea încercare de la Turtucaia. Şi pentru că este 1 Decembrie, nu pot încheia decât amintind urarea ce urma numelui Majestăţii Sale Ferdinand Întregitorul pe decretele regale: „La toţi de faţă şi viitori, Sănătate“!