Numărul curent: 32

Istorie Literară:
Din arhiva Emil Giurgiuca de Miron Neagu


Dl Tudor Giurgiuca, fiul poetului Emil Giurgiuca, de la a cărui naştere s-au împlinit în 2006 100 de ani, ne-a pus la dispoziţie câteva documente din arhiva rămasă de la tatăl său. Am ales pentru a le publica în România literară două scrisori către poet, una trimisă în 1938 de Ştefan Baciu, alta, din 1989, de la criticul Mircea Zaciu. Mai publicăm un memoriu pe care vrednicul editor şi om de cultură ardelean Miron Neagu îl adresa, în 1958, preşedintelui Fondului literar. Ajuns sărac în anii bătrâneţii, după o viaţă de sacrificii făcute în beneficiul culturii româneşti, Miron Neagu cerea sprijin pentru îmbunătăţirea situaţiei sale. Nu ştim ce răspuns i s-a dat.

Îi mulţumim d-lui Tudor Giurgiuca pentru documentele oferite. (Red.)



4-10-1938, Br.

Mult iubite domnule Giurgiuca, nu ştiu nici eu cum am putut întârzia cu trimiterea materialului pentru antologie. De astă-dată mă execut ca ,vântul şi ca gândul", vorba dumitale. Alătur poeme inedite, lista cu cele 10 poesii ce le propun pentru antologie, date bio-bibliografice, volumul pe care nu-l ai şi regret că nu pot să-ţi trimit pe cel de la ,Fundaţii", căci nu am nici unul şi nu mai găsesc nicăiri. în ,Poeme de dragoste" se află o fotografie a mea, pe care o socot cea mai bună şi aş dori să servească drept model. Dacă nu e bună, scrie-mi, să caut alta, poate voiu mai afla. Mie mi-e groază de fotografie, nu ştiu de ce. Cred că nu mai e nevoe de nimic pentru datele ce mi le ceri. Am spus tot ce aveam de spus. Dacă vei voi dta, poţi să introduci şi alte poesii, pe lângă cele indicate - sau în locul lor; eu însă ţin la astea!

Te rog mult, dacă nu-i greu din cale-afară, scrie-mi unde apare cartea (la Miron Neagu sau la Fundaţii) şi scrie-mi cine va figura în paginile ei, ca să dau câte-o notă (dacă vrei) la ,Sfarmă Piatră" sau aiurea! Deasemenea aştept orice cerere privitoare la antologie şi-ţi promit că voiu fi tot atât de prompt ca azi!

Cu tot dragul te salută, Ştefan Baciu

*

Cluj, 23.VIII. 1989

Mult stimate Maestre,

Am primit zilele trecute, prin amabilitatea dlui Prof. Dr. Simiti, volumul Dvs. de poeme şi vă mulţumesc pentru gîndul bun ce aţi avut de a mi-l trimite, cît şi pentru calda dedicaţie.

Nu în ultimul rînd, şi pentru Cartea în sine. Ea e un dar, azi, cînd puţinul ce apare e de o calitate îndoielnică, atunci cînd nu e de-a dreptul o insultă la tradiţia culturii româneşti adevărate. Librăria e inundată de nume submediocre şi de grafomani veleitari cultivaţi în grădina de morcovi a D-lui Dulea, cel care guvernează scandalos, de ani, încurajat şi sprijinit, vai, chiar şi de prefaţatorul cărţii Dvs.*), bruma de cultură ce mai pîlpîie - şi pleava ce s-a polenizat sub sceptrul său! Dl. Dulea - care mi-a distrus Dicţionarul, unde aveaţi un frumos capitol. Din informaţiile culese acolo cu trudă de peste zece ani, se înfruptă acum - căci volumul I (A-L) circulă în cîteva zeci de exemplare speculate de editor şi cenzori - se înfruptă, zic, prefaţatorii de ocazie şi autori de improvizaţii istorico-literare.

Dar - părăsind zonele nefaste - cîtă satistacţie îţi furnizează adevărata poezie ce respiră din întregul Dvs volum! Puteţi fi mulţumit că aţi jucat un rol major în mişcarea literară transilvăneană interbelică, rol ce va fi relevat tot mai mult; dar şi că lirica Dvs. n-a slăbit în vigoare nici în anii senectuţii. Mă bucur că o asemenea carte a apărut şi sper ca ecoul ei să fie pe măsura valorii. Eu, din păcate, nu mai public nimic, de vreme ce opera mea cea mai însemnată - şi care era menită să înscrie o dată în cultura noastră - a fost aruncată pur şi simplu la gunoi!

Cu tristeţe şi cu dragoste, admiraţie statornică, al Dvs. Mircea Zaciu

_____________

*) Ion Dodu Bălan (n.a.)

*

Tovarăşe Preşedinte,

Subsemnatul Miron Neagu, domiciliat în Sighişoara, str. M. Eminescu Nr. 10, vă supun următoriul memoriu asupra activităţii mele şi solicit înţelegerea Dvs. binevoitoare.

Acum 20 ani, în 1938, la îndemnul marelui meu prieten N. D. Cocea şi a lui E. Giurgiuca, am înfiinţat o editură de cărţi literare.

Aveam o tipografie mică cu o singură maşină plană Nr. 6. Aici am început să tipăresc pe cheltuiala mea primele lucrări ale unei întregi serii de scriitori, azi cu renume, care pe atunci erau lipsiţi de mijloace şi nu găseau editori în altă parte.

Riscurile erau mari căci aproape toţi erau necunoscuţi pe atunci şi pe deasupra cei mai mulţi dintre ei erau poeţi iar publicul cetitor nu avea gustul format pentru poezii. Gîndul însă că prin activitatea mea aveam să contribui la promovarea unor talente reale încurajînd mişcarea literară pornită din Ardeal de revistele Abecedar, Pagini literare, Gînd românesc, într-o epocă în care statul se dezinteresa de soarta scriitorilor tineri, m-a făcut să iau asupră-mi toate riscurile.

În doi ani, 1938-1940, am editat o colecţie de poezii în care au apărut: Mihai Beniuc cu două volume de poeme: Cîntece de pierzanie şi Cîntece noi, Teodor Mureşanu: Poezii, Vlaicu Bîrna: Brume, Grigore Popa: Cartea anilor tineri, Ştefan Popescu: Poeme, etc.

Am tipărit deasemeni volume de proză, eseuri şi critică literară: Gala Galaction: Papucii lui Mahmud (roman), Lucia Demetrius: Destine (nuvele), Ion Vlasiu: Am plecat din sat (povestire), Octav Suluţiu: Oameni şi cărţi, studii critice, V. Beneş: Hanul roşu (nuvele), Vladimir Vecerdea: Maree (roman), Corneliu Axente: Legea munţilor (roman pentru tineret), Dan Botta: Comedia fantasmelor (dramă) şi alte cărţi semnate de Alexandru Ceuşanu, Ion Bălan, George Sbîrcea etc.

Toţi aceşti scriitori au găsit sprijin în editura mea modestă care a făcut toate eforturile spre a le tipări operele pe cea mai bună hîrtie, cu cea mai frumoasă literă, cu cea mai aleasă grijă.

Dvs. Tovarăşe Preşedinte, ştiţi ce înseamnă scrisul, ştiţi ce înseamnă o tipografie şi o editură. Vă veţi da seama ce sacrificii am făcut ca să scot în cîţiva ani, într-o tipografie atît de mică peste 30 volume, cele mai multe de poezie şi eseuri, cu cerneală comandată în Germania (Illustrierte farbe), cu literă nouă (Bodoni), adusă din Budapesta şi pe hîrtie mată semivelină, spre deosebire de editurile bucureştene ale căror cărţi apăreau pe hîrtie de ziare sau în cel mai bun caz pe hîrtie concept.

Am lucrat în aceşti ani zi şi noapte, făcînd singur corecturile ca şi reviziile, stînd lîngă maşină pentru a potrivi bine cerneala pentru a nu fi nici prea tare nici prea slabă, să nu sufere sau să obosească ochii cetitorilor. Supraveghiam totul. Mă duceam la gară să primesc pe autori care trăgeau întodeauna la mine şi cînd în sfîrşit lucrarea era gata mă înduioşam împreună cu ei la vederea ,operei" pe care o socoteam puţin şi a mea.

Am văzut ochii lui Beniuc, umezindu-se la ieşirea din teasc al ,Cîntecelor de pierzanie", iar cînd Vlasiu, care din sculptor ce era devenise datorită tipografiei mele şi scriitor, a cetit din cartea proaspăt tipărită pasajul în care relata înştiinţarea de pe front că tatăl său a dispărut fără urmă, am plîns împreună.

Să vă spun că nu am recuperat niciun ban din cărţile tipărite, că librăriile cărora le-am trimis în consignaţie nu le-au mai decontat, din cauza pierderii unor teritorii, ca cel al Ardealului de Nord în urma Dictatului de la Viena, precum şi din cauza izbucnirii războiului, că scriitorii editaţi şi-au primit avansurile respective asupra dreptului de autor, cred că este inutil. Ajunge să vă spun că am pierdut 2.000.000 lei la valuta de atunci. Nu mi-a părut rău. Tinerii pe care-i lansasem îşi desfăceau tot mai mult aripile iar furnica a adoptat morala greerului, a început şi ea să cînte. Am fost şi pretind că mai sînt încă un interpret fidel şi însufleţit al doinelor populare. Deci aveam o consolare.

Dar însufleţirea de ieri se stinge pe zi ce trece. îmbătrînesc şi privind în urma mea nu regret decît un singur lucru: că în ciuda pierderilor suferite nu am putut continua editarea de cărţi.

După naţionalizarea din 1948 ca să pot trăi am lucrat ca muncitor zilier, cu sapa, cu hîrleţul, cu tîrnăcopul, pentru 11,50 lei pe zi, la un şantier de drumuri la stadionul sportiv din localitate, la descărcarea vagoanelor cu piatră sau lemne, la încărcatul vagoanelor de sfeclă de zahăr pentru fabrici, cărînd şi ridicînd saci deşi aveam pe atunci 65 ani, pînă ce o boală care a necesitat intervenţia chirurgicală, m-a scos şi din această muncă. Pentru munca făcută cu lopata timp de 6 ani mi s-a acordat o pensie socială de 250 lei lunar.

Mîhnit că deşi în ultimii ani în presa noastră literară se subliniază meritul acelora care au pus în trecut umărul la ridicarea culturală a poporului nostru, editura mea nu a fost pomenită decît într-o singură notiţă apărută în Tribuna (Nr. 42/957) şi, în faţă cu perspectiva zilelor negre ale bătrîneţii, vă rog, Tovarăşe Preşedinte, să apreciaţi sacrificiile pe care le-am făcut pentru încurajarea începuturilor literare ale unor scriitori tineri progresişti şi să socotiţi dacă nu aş fi îndreptăţit la o altă pensie decît cea socială.

Întrucît modesta pensie ce primesc îmi este cu totul neîndestulătoare, solicit sprijinul Dvs. pentru îmbunătăţirea situaţiei mele acum la vîrsta mea înaintată.

Trăiască Republica Populară Română,

Miron Neagu

Sighişoara, 14 februarie 1958