Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Din Arhipelagul Gulag de Daniel Dragomirescu


Epoca stalinistă, cu tot ceea ce a însemnat ea pentru indivizi şi societate în cea mai mare ţară din lume, a generat o literatură care se remarcă prin dimensiuni şi prin complexitate. De un interes aparte este cartea Nadejdei Mandelştam, publicată în româneşte la Editura Polirom din Iaşi sub titlul sugestiv Fără speranţă (în limba rusă speranţă are drept echivalent termenul nadejda). Este vorba de o excepţională mărturie documentară, dar şi de o realizare literară pe măsură, având în prim plan viaţa culturală şi literară din epoca stalinistă, precum şi relaţiile dintre scriitori şi puterea bolşevică instalată cu forţa insurecţiei de stradă şi a aranjamentelor de culise în memorabilul an 1917 la Petrograd (Leningrad, azi Sankt Petersburg). În mod particular, cartea este un veritabil monument închinat de scriitoare soţului ei, Osip Mandelştam, poet rus de primă însemnătate şi un caz extrem de semnificativ de pe nesfârşita listă a intelectualilor ruşi nonconformişti, care au căzut victimă terorii bolşevice în anii treizeci ai secolului trecut.

Propriu-zis, cartea este un veritabil roman, comparabil în multe privinţe cu Arhipelagul Gulag de Al. Soljeniţîn. Pe parcursul sutelor de pagini, urmărim cu sufletul la gură, cu oroare şi cu tot atâta compasiune, tragicul destin al unui personaj - evreul rus ortodox Osip Mandelştam - care s-a dovedit cu prisosinţă o conştiinţă exemplară într-o epocă cu care a avut neşansa de a fi contemporan. Nu întotdeauna, cum bine se ştie, omul reuşeşte să fie la înălţimea artistului. Avem, din păcate, destule exemple, în tragicul secol XX, care o confirmă, de n-ar fi să ne gândim decât la câţiva dintre scriitorii români de notorietate, trecuţi - hélas! - după 23 august 1944 cu arme şi bagaje în serviciul regimului totalitar, chipurile pentru a-şi salva opera, şi nu pentru câştigarea / păstrarea unui statut social privilegiat. În marele spaţiu al culturii ruseşti, un caz de acest tip a fost cel al scriitorului A.N. Tolstoi, nu degeaba pălmuit în public de Osip Mandelştam. La polul opus - nefericitul destin al poetului acmeist Gumiliov (acmeismul a fost una dintre manifestările avangardei literare ruse, de notorietate la începutul secolului XX, înainte de Revoluţie şi câţiva ani după aceea), în mod brutal asasinat / executat la începutul anilor douăzeci pentru atitudinea sa demnă şi lucidă, considerată sfidătoare la adresa puterii sovietice (ca poetul francez André Chenier, victimă, cu peste un secol mai înainte, a Marii Revoluţii Franceze).

Cu Osip Mandelştam - al cărui nume, în mod inspirat, apare prescurtat în traducerea românească sub iniţialele O.M. ( = homme, man; în limba rusă, celovek) - cititorul este pus în faţa unui caz exemplar, care atestă cu forţa faptelor, şi nu a vorbelor, că valoarea omului Mandelştam s-a dovedit, în împrejurări istorice extraordinar de vitrege, riguros la înălţimea valorii poetului Mandelştam. Căci, într-adevăr, destinul lui Osip Mandelştam evidenţiază în cel mai înalt grad ceea ce înseamnă în mod practic, într-o epocă istorică plină de tragism, să rămâi om: să refuzi toate compromisurile cu care eşti ispitit, cu preţul propriei tale vieţi.

Autoarea relatează cu talent evocator şi cu multă acurateţe, în peste 80 de capitole şi pe întinderea a peste 500 de pagini, variate întâmplări şi experienţe care i-au marcat în mod decisiv şi pregnant destinul, mai ales în agitaţii ani treizeci, epoca marilor represiuni staliniste, care au trecut ca un tăvălug peste pravoslavnicul popor rus ajuns, printr-un concurs de fatalităţi istorice, în postura de mare cobai al unui sistem social care teoretic trebuia să instaureze în lume umanismul în cel mai larg şi mai autentic sens al cuvântului (dar de la teorie la fapte distanţa s-a dovedit, şi de astă dată, mult prea mare). Odiseea Nadejdei şi a lui Osip Mandelştam a început în 1934, când - urmare a unei poezii demascatoare la adresa lui Stalin (reprodusă la finalul volumului) - poetul a fost arestat pentru prima dată şi cei doi damnaţi ai destinului au fost siliţi să părăsească Moscova, pentru a locui în domiciliu obligatoriu la Cerdân, apoi la Voronej, îndepărtate aşezări urbane de pe teritoriul vast al Uniunii Sovietice. Odiseea petrecută în zodia istorică a marilor speranţe teoretice şi a lipsei efective de speranţă s-a încheiat cu despărţirea definitivă a Nadejdei - această veritabilă Penelopă itinerantă - de soţul ei, prin deportarea lui O. M. într-un lagăr din Extremul Orient, practic la capătul lumii, unde a încetat din viaţă, în condiţii şi la o dată necunoscute, aşa cum este consemnat scurt şi sec în finalul cărţii: "Data morţii lui nu a fost stabilită. Şi mie îmi este cu neputinţă să mai fac ceva pentru a o stabili".

Cartea - aşa cum afirmam, un veritabil roman, dar unul bazat pe fapte strict autentice - poate fi înţeleasă şi ca o mărturie emoţionantă privind devotamentul unei femei pentru bărbatul iubit, pe care îl urmează până în pânzele albe şi de care nimic în lume nu o poate face să se despartă, după modelul unor celebre personaje feminine din marea literatură rusă a secolului al XIX-lea.

Versiunea românească, datorată lui Nicolae Iliescu, este bine adusă din condei şi beneficiază de un aparat critic util, cuprinzând bogate note explicative (un veritabil dicţionar al personalităţilor culturale şi politice din Rusia stalinistă) şi o substanţială postfaţă, redactată de Livia Cotorcea. Tălmăcirea românească a poeziei satirice la adresa lui Stalin, care a constituit principalul cap de acuzare împotriva lui Osip Mandelştam cu ocazia arestării sale în mai 1934, i se datorează regretatului slavist şi specialist în literatura rusă, Emil Iordache.

Fără speranţă este o remarcabilă carte-document, scrisă într-un stil narativ plin de expresivitate şi vigoare, al cărei mesaj se cuvine păstrat în memorie şi ale cărei învăţăminte nu trebuie în nici un caz ignorate ori minimalizate, pentru că o societate care îşi uită prea uşor trecutul este mai devreme ori mai târziu condamnată să-l repete în forme noi, dar nu mai puţin înspăimântătoare.