Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
din Amzei în Zlătari - Fragmente dintr-un Dicţionar al locurilor literare bucureştene de ---

Un dicţionar subiectiv, neconvenţional, inventariind toposurile literare ale Capitalei – pieţe, parcuri, străzi, monumente, cafenele, hoteluri, cârciumi, cinematografe... O serie de poveşti interconectate, bazate pe traiectoriile personajelor, desenează o hartă virtuală a Bucureştiului, cu ajutorul căreia cititorul să se poată orienta în traseele sale urbane şi romaneşti. Şantier în lucru (dicţionarul va apărea la Editura Humanitas).

AMZEI (piaţa)

În 1841 e înfiinţată Piaţa Mică, denumită ulterior Piaţa Amzei (iar în 1872 sunt construite halele). Numele străzii şi al pieţei vine de la cel al bisericii, a cărei construcţie a fost terminată de Amza Năescu, în 1810.

Fără s-o numească, Bedros Horasangian îi face, într-un scurt text intitulat Pisica neagră de pe strada vecină, un inventar după modelul La Moşi, Tablă de materii. Într-o zi de vară „tulburătoare în culori, căldură şi produse agroalimentare”, piaţa geme de mărfuri şi oameni, iar naratorul recurge la un travelling pe cât de minuţios, pe atât de amuzant: Patiserie, Rotiserie, Gostat, Crevedia, Tocilărie, Oficiu de Stare Civilă, Chimicale, CEC, Gospodina, Legume Fructe, Nufărul, Pâine, Sinagogă, Tutungerie, Articole de Pescuit, Frizerie, Gogoşi, Anticariat, Agenţie ONT, Ape minerale, Minister, casa în care a locuit Ştefan Luchian, casa în care locuieşte Cicerone Langoş, instructor la o casă de cultură din sector şi Antonela Găină, medic pediatru, doctoră în ştiinţe medicale etc., etc. Rezumând, dar nu înainte de a recurge la reverenţa intertextuală de rigoare: „Foială, agitaţie, voci, precupeţe, încă un radio, târgoveţi, onorabili cetăţeni, în vitrina librăriei nr. 36, I.L. Caragiale «Opere» şi M.H. Simionescu «Cavalerul trac» – Dicţionar de întâmplări.

Cum nu există singurătate mai mare decât cea încercată chiar în inima mulţimii, Piaţa Amzei devine adesea, precum târgul Moşilor, un loc privilegiat pentru expierea păcatelor. Personajele lui G. Călinescu o ştiu prea bine. Ajuns în poziţia oarecum jenantă de ex-ministru şi profesor fără catedră, speriat de evoluţia politică şi persecutat de susţinătorii bietului Ioanide, Pomponescu ia obiceiul de a ieşi pe stradă seara, „mergând numai pe bulevard, între Piaţa Victoriei şi Piaţa Amzei, ca să fie în mijlocul lumii, totuşi nu în centrul ei propriu-zis, unde putea fi recunoscut”.

Despre baia de mulţime ca antidot la fumurile cu tentă burghezo-moşierească e vorba şi în Amfitrionul lui Nicolae Breban. Când Marchievici mărturiseşte că şi-ar dori un apartament pe Champs-Élysées, un echipaj cu vizitiu pentru duminica dimineaţa, iar marţi şi vineri o lojă la Operă, un interlocutor hâtru îi răspunde maliţios: „– …Şi un loc, plătit înainte, la coadă la carne în Piaţa Amzei!” (C.C.)

BĂNEASA (aerodromul)

Aerodromul Băneasa e înfiinţat în anul 1912, datorită prinţului George V. Bibescu, fondatorul Ligii Aeriene Române. În 1921 va deveni Aeroportul Băneasa, dar clădirea acestuia va fi gata abia în 1948. În România, până la 1916, exista numai o aviaţie militară, care avea aerodromul la Pipera, construit pe locul unde astăzi se află platforma industrială Pipera.

În Patul lui Procust, aerodromul e o destinaţie curentă a mondenului Fred Vasilescu – aviator, sportiv, diplomat, séducteur abil, irezistibil, având toate atuurile tânărului de succes al anilor interbelici. Fred are un avion personal (un Bréguet, căruia îi aduce modificările tehnice necesare doborârii unor recorduri, ca şi cel care îi va aduce moartea) şi „utilajul aerodromului la dispoziţie”, ceea ce îi atrage invidia celorlalţi aviatori. Întrun episod semnificativ al romanului, cel al plecării spre Capetown, în vederea stabilirii unui nou record de distanţă, îl urmărim pe Fred pregătindu- şi minuţios avionul, pe aerodrom, supravegheat discret de doamna T, de pe bancheta din spate a unei „maşini de piaţă închise”. Detaliile tehnice ale zborului sunt însoţite de o gradare a tensiunii care culminează cu o dificilă ridicare de la sol, iar imaginea aerodromului are ceva funerar, care anticipă sfârşitul tragic al aviatorului: „Aeroplanul fusese scos din hangar şi adus până în lumina lămpii foto-electrice. Globurile electrice din faţa hangarelor, din cauza aerului puţin ceţos, rece, dădeau o lumină difuzată, reverberată, de parcă luminau cavouri aliniate”.

De altfel, în drumurile sale prin oraş şi în zonele limitrofe acestuia, Fred îşi aleargă nu o dată „rabla” (automobil de lux, numit astfel cu jucat dezinteres faţă de valoarea materială a lucrurilor şi a alinierii la tot ceea ce este nou, modern, extravagant) spre aerodrom, mai cu seamă în lungile şi deznădăjduitele curse nocturne cauzate de povestea de dragoste nefericită cu doamna T. O dată, intenţionând să şofeze până la Ploieşti, Fred se întoarce din drum, descurajat de gropile din dreptul aerodromului. Într-o scrisoare către Emilia, Ladima îi mărturiseşte acesteia că a fost cu un prieten aviator la aerodromul de la Pipera (e vorba despre aerodromul militar, acolo unde Fred afirmă că îşi garează Bréguet-ul).

În romanul lui Liviu Rebreanu, Jar, aerodromul e punct de întâlnire al celor doi îndrăgostiţi, Liana şi Dandu, prilej pentru cea dintâi să urce prima oară în carlinga unui avion. Imaginea àvol d’oiseau a Bucureştiului e spectaculoasă, la fel şi descrierea senzaţiilor pe care noua experienţă le oferă: „Când a deschis pleoapele peste un răstimp, buimăcită puţin de vâjâitul asurzitor al motorului, n-a văzut întâi de jur împrejur decât imensul linţoliu de cer albastru în care plutea ca într-o mare de seninătate. Abia pe urmă a descoperit jos harta uriaşă a Bucureştilor pe care se zugrăveau ca nişte jucării de copii casele, străzile, pieţele, grădinile...”. Într-o desăvârşită complicitate amoroasă, cei doi îşi comunică aproape nonverbal detalii ce le înfăţişează acum într-o nouă lumină povestea de dragoste: „Deodată Dandu întoarse capul. Gura lui râdea şi spunea ceva în timp ce cu mâna arăta în jos. Fără să se uite, Liana înţelegea că i-a arătat casa din strada Regală, cuibul iubirii lor”. (A.R.)

BELLU (cimitirul)

Cimitirele populează întotdeauna imaginarul uman cu plăsmuiri dintre cele mai înfricoşătoare, dar parcă nicăieri nu au îmbrăcat forme mai sinistre ale zădărniciei visurile de putere şi eternitate ale oamenilor ca în celebrul cimitir Bellu. Fostă grădină a lui Belu, situată în afara oraşului, aici se făceau înmormântări încă din 1830.

Din Ciocoii vechi şi noi aflăm că în vremea lui Caragea aici petrec boierii „spre a nu da prilej norodului a surprinde vreo necuviinţă a lor şi a li se pierde printraceasta prestigiul”. De la grădină în care se petrece la cimitir se pare că e numai un pas: eros şi thanatos se întâlnesc pe aleile acestui loc bucureştean în jurul căruia scriitorii ţes naraţiuni complexe. Două dintre cele mai consistente le regăsim în romanele lui G. Călinescu, Bietul Ioanide şi Scrinul negru. Devorat de inepuizabile conflicte familiale şi etern şantajat financiar din pricina tinerei guvernante pe care o protejează, „Silenul” Hagienuş îi cere arhitectului Ioanide să-i proiecteze un cavou pentru soţia sa, la cimitirul Bellu. Osemintele acesteia se află într-un mic sicriu metalic, acasă la Hagienuş, dezgropate fiind odată cu vânzarea moşiei pe pământul căreia îşi înmormântase consoarta. Tot aici e şi o masivă statuie funerară: un arhanghel cu o spadă în mână care o conduce spre mormânt pe defunctă, în mărime naturală. Încarnare a devotamentului pentru aceasta, „mausoleul” lui Hagienuş va arăta, în viziunea lui Ioanide, precum urmează: „o aedicula albă şi zveltă cu lanternă, cu o uşă de bronz, în faţa căreia ar fi dus un mic drum de dale de piatră. Îngerul, aşezat cu picioarele la nivelul dalajului, ar fi călăuzit pe moartă spre poarta de metal, arătând cu spada în direcţia lanternei, simbolizând cerul”. „Cât mai alb, cât mai aerian, ca să nu producă nici o idee sinistră”, aşa îi explică Ioanide lui Butoiescu-Botticelli esenţa metafizicului edificiu. Tot Ioanide, zărind întâmplător un mormânt vecin, neîngrijit, pe care citeşte inscripţia „Ecaterina Dolfescu, 1866- 1885”, calculează că vârsta defunctei trebuie să fi fost 19 ani, şi meditează scurt asupra perisabilităţii valorii pe care le au operele umane. Ca o efigie tragi-comică a fostei grădini a lui Belu rămâne însă scena festinului din interiorul cavoului familiei Cârlănopol, la propunerea lui Hagienuş, care pare să nu aibă „oroare de imaginile mortuare” şi care înşiră fără scrupul amantlâcurile şi dedesubturile vieţii celor răposaţi. Mai mult, cei trei (Ioanide, Hagienuş, Butoiescu) ajung să-şi facă confesiuni erotice, „fără a depăşi marginile stricte ale decenţei”. Ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă autorul nu propune poate un pandant, de un „sarcasm bonom”, ca şi al lui Hagienuş, la adevărata identitate a grădinii Belu. În Scrinul negru apare iar un mormânt select, în acelaşi registru descris: cavoul Carcalechioaiei, cu înfăţişarea lui de mic Pantheon cu cupolă şi uşi duble de bronz, construit de arhitectul Ion Mincu. Iar în Cartea nunţii descoperim şi altă latură a identităţii locului: Bobby, mare amator de box, „se posta în zorii zilei în piaţa cimitirului ‘Bellu’, la startul vreunei curse cicliste Bucureşti-Giurgiu-Bucureşti”.

În Concert din muzică de Bach,Lică găseşte „palatul de marmoră cu omul cadaveric” (e vorba de casa Razu şi de prinţul Maxenţiu) deprimant, căci îi aduce aminte de „capelele funerare cu criptă”de la Bellu, unde se plimba primăvara, când înfloreşte liliacul, în vremea poveştii de dragoste cu duduia Mari. Iar în Ciuleandra lui Rebreanu, tot la Bellu, în cavoul familiei Faranga, e înmormântată şi „pauvre Madeleine”, condusă pe drumul spre cimitir de „şaptezeci de cupeuri şi de automobile”. Şi în Gorila, într-un „loc de onoare” pus la dispoziţie de primărie la Bellu, e înmormântat cu mare pompă Toma Pahonţu, imaginea antieroului, a arivistului stendhalian, jurnalist lipsit de scrupule prins în periculoasa maşinărie a politicii.

În Orbitor, la Bellu se află mormântul bătrânului Catana, un labirint de marmură şi ţesut viu, în care pătrunde Maria, alăturându-se unui ritual straniu şi care îi rămâne neinteligibil. În cimitirul cu „chiparoşi melancolici” cavoul construit de bătrânul Catana e un „palat”, o „arcă de marmură”, alcătuită din infinite încăperi succesive, care „avea să-l poarte în veşnicie”. Cimitirul Bellu pare un peisaj dintr-o altă lume, căci „aici casele de piatră cu decoraţii de marmură şi bronz înnegrit, cu statui şi poze ovale, cu uşi şi geamuri zăbrelite, dădeau impresia unui oraş locuit de o altă specie, cu alte nevoi şi altă anatomie”. O „construcţie stranie”, străjuită de două statui de bronz, imagini teribile ale spaimei şi durerii umane, cavoul e un mare „cristal trandafiriu” în înserarea din cimitirul, care capătă, pentru Maria, înfăţişarea unui spaţiu al dezolării şi ororii: „arhitectura neregulată, acum neagră ca smoala, a cavourilor din jur, zimţa cerul ca dinţii unui ferăstrău”. Pregătită de o serie de simboluri catabasice, incursiunea în labirintul subteran pare interminabilă, iar măruntaiele cimitirului Bellu o lume fantastică, alcătuită din grandioase săli de marmură populate de statui gigantice, imagini ale suferinţei umane, o lume cu straturi succesive, unele organice, pe care Maria trebuie să le parcurgă în sens invers, odată ce cadavrul transformat în crisalidă e înmormântat în caseta lui de cristal. În Provizorat, Gabriela Adameşteanu surprinde şi ea identitatea paradoxală a locului, făcând din cimitir locul primei întâlniri a îndrăgostiţilor Letiţia şi Sorin: „Aleile pline de lumină ale cimitirului îşi cerneau frunzele galbene într-o ploaie foşnitoare, în timp ce ei se pierdeau printre cavouri, nepăsători şi sensibili, vorbind uşuratic despre moarte şi viaţă, cu feţele prinse una de alta şi neruşinarea acuplării lipită de paşii lor, înceţi, melancolici”. Iar Cristian Popescu, în Mica publicitate, sintetizează şi el, în cheia ironic-absurdă care-i defineşte poemele: „DOAMNĂ vârsta a III-a, uşor suferindă, caut pensionar onest, inteligent, fără vicii în vederea împărţirii locului de veci (monument, Bellu, aleea 7, poziţia 15). Condiţii discutabile. Foto. C.P. 353”. (A.R.)

CAPŞA (cafeneaua)

În anii 1930, Paul Morand considera cafeneaua Capşa – inaugurată în 1891, după mai multe prefaceri, pe locul fostelor case ale boierului Slătineanu – ca fiind „inima oraşului, topografic si moral”, „timpanul acestei mari urechi care sunt Bucureştii”.

La Capşa îşi dă întâlnire, fără discriminare de sex, vârstă ori convingeri politice, toată protipendada literaturii române. Aici Ştefan Gheorghidiu se poate aşeza la masă cu Gore Pirgu, în vreme ce ex-ministrul Pomponescu oferă doamnelor din anturajul său „un mic supeu”. Aici se vine, cu sau fără treabă, „la ora zece dimineaţa, la douăsprezece, la două, la şase, la opt seara: ora cafelei cu lapte, a şfarţului, a ţuicii, a băuturilor răcoritoare” (Întunecare). Aici se bea kirsch (Craii de Curtea-Veche) şi cafea filtru (Viaţa ca o pradă), se mănâncă escalop şi şalău bonne femme (Supravieţuirile). De aici poţi cumpăra caroline (Dimineaţă pierdută) ori fura trufe de ciocolată (Derapaj); aici poţi comanda într-o singură dimineaţă, când chiar nu ştii ce să alegi între atâtea bunătăţi, „şi ciocolată cu frişcă, şi brioşe, şi prăjituri, şi ceai, şi fursecuri” (Pânza de păianjen). Reper pe harta gastronomică a Bucureştiului, Capşa e şi termen de comparaţie pentru orice gospodină care-şi exersează talentul în faţa invitaţilor, precum Niculina Herdelea din Gorila: „Nu mă laud, nici n-am nevoie, dar acum câteva zile am avut şi noi un volovan, ei bine, chiar Titu a spus că nici la Capşa, în vremurile de glorie, nu s-a mâncat ceva mai fin şi mai delicios…”. Şi invers, după un biet prânz luat întro curte modestă cu garaj, într-o farfurie cam soioasă, un personaj al lui Mircea Horia Simionescu exclamă: „Păi aşa peşte nu mâncasem nici la Capşa, ca să vezi cum ne iau mintea firma pretenţioasă şi reclama!” (Licitaţia).

Privindu-i pe „cei care consumă (cu limuzina la scară), în vitrina dinspre Calea Victoriei”, Ionel Teodoreanu analizează „fenomenul Capşa” în cheie sociologică: mai mult decât o cofetărie de lux, „hang valah al parizianului Boissier”, un restaurant elegant şi un hotel al „timpului pierdut” demn de Marcel Proust, e vorba de „o academie oficioasă a rafinamentului autohton şi un criteriu care include nuanţa unui superlativ (…) Pe malul caragialesc al Dâmboviţei, Capşa e la antipodul sifonului, ţoiului, mititeilor, scobitorii polivalente şi vociferării, – adică la antipodul crâşmei, Capşa este (sau era) un pas spre Franţa.” (Masa umbrelor)

În vremuri tulburi, se încinge şi atmosfera cafenelei – o pot confirma personaje precum generalul Villara din Îndreptări – care, când voia „să mai audă ceva politică”, mergea la Capşa, unde „cădea ministerul în toate zilele” – sau Radu Comşa din Întunecare, căruia amicul Titel Iliescu abia îi face loc pe o canapea la ora aperitivului, când sala îngustă ca un vagon „geme” de gazetari, oameni politici, poeţi cu şi fără volume, actori cu faimă, tineri fără nicio îndeletnicire. „Priveşte la masa Antantei ! Ai zice că e Marele Consiliu Aliat”, se amuză cei doi chibiţi, de pe margine. În fundul sălii, un grup aplecat pe o hartă urmăreşte explicaţiile unui domn pipernicit care sugerează o mişcare decisivă de trupe şi îşi priveşte apoi tovarăşii triumfător, dându-şi pălăria pe ceafă cu un bobârnac victorios: „germanii erau pierduţi!”

Pe timp de pace, ambianţa se schimbă radical. Când intră la Capşa împreună cu Nory pentru a se adăposti de ploaie, Mini pătrunde într-un fel de capsulă spaţio-temporală de unde poate admira în voie „metropola care propăşea, ca pe o edificare de lux, în care oamenii puneau tot ce aveau în ei urban, ca instinct, inteligenţă şi putere de muncă.” Atât doar că, privind prin geamurile largi, aburite de ploaie, lumea care se perindă, Mini „nu o putea vedea desluşit şi atunci răsfrângea în afară chipurile vederei interioare. Identifica grupurile, perechile de trecători, cu fiinţele pe care le privea în panorama minţei, pe când Nory flecărea despre cunoscuţii lor”. În geometria speculară a Fecioarelor despletite, fereastra aburită a cafenelei cu vedere spre Calea Victoriei e un element-cheie, o lupă măritoare permiţând, printr-un dublu fenomen de reflexierefracţ ie, accesul la realitatea „augmentată” a ficţiunii.

Acelaşi du-te-vino între peisajul urban şi „panorama minţei” ritmează Zilele şi nopţile unui adolescent întârziat. Abia ieşit de la cinematograf, Mihnea Băiatu descoperă, trecând prin faţa vitrinelor luminoase ale cofetăriei Capşa, o ficţiune încă mai atrăgătoare decât cea de pe ecran: „La mese se găseau mai multe femei ; toate aveau ţinute drepte, mişcări ordonate şi grave, priviri strecurate de-a lungul genelor, iar altele de-abia perceptibile, pierdute în spaţiul luminos al localului în care fumatul e interzis, de parcă ar fi trăit doar în lumea lor de visuri, departe de cotidianul meschin şi ticălos de dincoace de geamuri. (…) Mihnea Băiatu nu-şi mai putea întoarce ochii de la adevărata feerie, pe care i-o descoperea geamul luminos, cum lupele cele mari din panopticum descopăr privelişti fermecate mulţimei de gură-cască de la Moşi.”

În caietul lui Tudorel, băiatul bietului Ioanide, figurează o observaţie, vai, premonitorie: „Liniştea în care trăieşte generaţia părinţilor noştri, liniştea de la «Capşa» şi de la cluburi, e o iluzie, o scurtă iluzie o scurtă tăcere între două trăsnete.” După naţionalizare, magia nu va mai funcţiona, iar clienţii Capşei se vor simţi tot mai des – comentariul îi aparţine lui Nicolae Breban – „superficializaţi de o masă abundentă, izolaţi de realitate de câteva ferestre duble şi de canapelele de pluş, (…) serviţi de chelneri plictisiţi, uşor soioşi” (Pândă şi seducţie). Decorul pare a fi acelaşi, dar actorii şi-au uitat rolul, iar cine vrea să reconstituie ambianţa de odinioară, e nevoit să recurgă la speculaţii intertextuale. Din fotografii de epocă şi scrisori apărute prin presă, naratorul Derapajului lui Ion Manolescu descoperă că personajele Patului lui Procust au existat cu adevărat, iar Penciulescu şi Cibănoiu chiar luau cina sâmbăta la Capşa – drept dovadă, semnăturile din cartea de oaspeţi, descoperită în arhivele restaurantului: „Tort Joffre excelent. Felicitări lui Monsieur Jean!. Monsieur Jean era bucătarul francez angajat la «Capşa»; se ocupa numai cu dulciurile. Pot să vă spun şi ce serveau la desert. Penciulescu mânca tort Joffre sau Richard, Cibănoiu lua profiterol cu frişcă şi bomboane cu cafea. Azi au dispărut. Unul e înmormântat la Bellu, celălalt la cimitirul central din Cluj. Nici «Capşa» nu mai e ce-a fost. Doar profiterolul a rămas pe listă şi nu vi-l recomand: e făcut cu îngheţată adusă de la Billa.” (C.C.)

Corina Ciocârlie & Andreea Răsuceanu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara