Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Debutul lunii:
Diletantul introspectiv de Ioana Moraru

Într-o epocă în care lecturile utilitare, informative sau academice se află la loc de cinste, pare o pierdere de vreme să aperi libertatea reacției introspective. Definită lapidar, această libertate înseamnă: fiecare are voie să guste o carte după cum îl taie capul. Cititorul diletant pricepe o carte după cum îi dictează predispozițiile pe care le are. Și totuși, reacția introspectivă e miza imposibil de tăgăduit a filosofiei și literaturii. Iată banalitatea unui adevăr uitat, pentru a cărui scoatere la iveală nici un efort nu e de prisos. Amatorul e cititorul prin excelență. Amatorul nu știe nimic precis, deși își confruntă mereu biografia cu narațiunea înfățișată în chip metaforic sau speculativ. Și totuși amatorul are privilegiul unui tip de lectură la care specialistul nu are acces. Cînd o armată de exegeți, înarmați cu unelte critice, se apleacă asupra unui text, ei înlocuiesc adevărata lucrare a spiritului – creația – printr-un set de pași algoritmici care, pe cît sînt de previzibili, pe atît de mult alterează litera inițială. Ei pun peste text o metodă străină lui, și astfel îi desfigurează sensul. Pentru Paul Valéry, a substitui lucrarea spiritului cu un sistem de „operații exteriorizabile“ este chiar definiția metodei, și nu întâmplător prostia se folosește de un simulacru asemănător pentru a mima inteligența.
Firește, chiar și cea mai academică retorică ascunde motivații personale sau circumstanțe intime, mascate cu grijă, dar nu la o astfel de arheologie iscoditoare mă gândesc atunci când fac din text prilejul unei preocupări cu nevăzutul propriei persoane. Atît scrisul, cât și lectura, cere o scoatere din întuneric a părții nevăzute din noi. Diletantul introspectiv nu este un robot, construit rigid după un unic calapod spiritual, tocmai de aceea exercițiul spiritului său merge, pe de o parte, spre căutarea legilor gândirii, iar pe de alta, pe urmele divinității. Logica și teologia, chiar dacă par străine una de alta, se întîlnesc în capul diletantului introspectiv. El citește cu ochii îndreptați către sine, fără să-i pese de lecturi obiective. Și pentru că nu are direcția unei exclusive așezări spirituale, el nu face decât să se plimbe între delimitările alunecoase ale teritoriilor ce aparțin de drept logicianului, metafizicianului, romancierului, poetului. Întrebat dacă știe cărei lumi îi aparține, diletantul nu ar putea răspunde cu siguranță, deoarece se mișcă acolo unde are nevoie să fie într-un moment dat. Climatul său interior îi dictează tropismele ascunse. Ceea ce îl interesează cu precădere este hermeneutica conjuncturală pe marginea propriei vieți, o despicare amănunțită a afinităților proprii, disecare pe care o face după identificarea empatică cu figuri ce-i reflectă trăsăturile. Aparenta neputință a amatorului provine din faptul că își plasează propria subiectivitate în rolul de referință absolută, excluzând cu dezinteres tot ceea ce, nefiind legat subteran de persoana sa, nu îi ameliorează sau nu îi acutizează obsesiile. Diletantul vrea excesul în minus sau excesul în plus: diminuare sau exacerbare, dar niciodată trăire obiectivă după „operații exteriorizabile“, ca să mă întorc la definiția metodei în accepția lui Valéry. Ceea ce nu poate fi asimilat identității sale e eliminat fără scrupule ca nefiind folositor. Amatorul își preschimbă afinitățile într-o busolă ce indică nordul unic.
Ce poate tulbura mai mult corectitudinea lecturii obiective decât capriciile unei cunoașteri de sine în curs de desfășurare? Îmi amintesc cum Matei Călinescu, după moartea fiului său autist, mărturisește în jurnal că a lărgit atât de tare conceptele lui Schopenhauer – e drept, ajutat de indeterminarea lor, dar încălcînd normele ideale după care filosoful german trebuia citit –, încât ele au sfârșit prin a cuprinde posibile răspunsuri la problemele din viața sa. Răstălmăcirea aceasta interpretativă e felul în care el încearcă să lămurească darul unei suferințe care îl face să-și proiecteze obsesiile în niște pagini care sînt totalmente străine de tragicul eveniment. Lui Matei Călinescu i se pare că autistul e precum copilul (sau geniul) în viziunea lui Schopenhauer: capabil de o contemplație gratuită, lipsit de interese practice, scutit de o subiectivitate volitivă, trăind într-o Arcadie a ideilor platonice pe care le caută nestingherit în lucruri. Dar, corectândul pe Schopenhauer, autorul își notează că un astfel de mod de a fi nu e străin de nefericire, iar autismul lui M dovedește că în același timp poți suferi și totodată poți fi în Eden. Și astfel, revizuite conform unei dospiri personale ce ignoră sensul auctorial, pasajele din Parerga și paralipomena îi devin „de folos în lucrarea doliului“, ca o resursă de consolare ce îl scoate din impas.
La Proust întîlnim o idee asemănătoare: adaptând literatura urgențelor sinelui tău, începi să discerni cu mai mare claritate ceea ce înainte abia întrezăreai. Intruziunile eului real în universul livresc îi sunt cunoscute și lui Rilke, care, atunci când traduce în germană sonetele Louisei Labe, adaugă peste povestea ei nefericită de dragoste umbrele propriei experiențe.
Iar așa cum autorul unei ficțiuni nu urmărește ca cititorul să imite ad litteram personajele, copiind destine cu fidelitate, nici textul filosofic nu are nevoie de un vajnic cititor don-quijotesc, care să-i dea replica intelectuală în oglindă, cu obediența celui confiscat de demiurgia lui. Ingeniozitatea în limitele competenței, cu onestitatea ei caracteristică, este o formă de respect față de un text străin: cauți să nu-l deformezi în virtutea unui soi de imitatio Christi a autorului. Dimpotrivă, trădarea textului prin amestecul impur cu detaliile biografice e semnul adevăratei lecturi – lectura amatoare – cînd reacția cititorului, deși este greșită, e autonomă. De aceea făceam la început apologia libertății diletantului introspectiv. Fiecare e liber să prelucreze opera după chipul și asemănarea sa, împlinind o promisiune de fidelitate față de sine. Orice capodoperă îngăduie această libertate divagatorie, care nu e totuna cu arbitrariul bunuluiplac: imprecizia propozițiilor filosofice, laolaltă cu calitatea lor de a îmboldi dincolo de orizontul experienței, e salutară, fiindcă incită imaginația. Oare nu se găsește ascuns, în adâncimea unui concept, același refuz al unui sens univoc care apare explicit în unele opere literare, de parcă scriitorul s-ar retrage prin pauze, lacune, suspensii, ambiguități pentru a face loc unui cititor implicat el însuși în text?
Ce a vrut să spună autorul e una dintre cele mai stupide întrebări tocmai pentru că nu-mi lasă spațiul gol pe care să îl ocup cu propria fantezie, în disprețul oricărei intenții ce nu-mi convine pe moment. Forța de atracție a lui Godot sau Kafka e mare tocmai pentru că, neavând certitudinea unei identități, pot exersa pe ei, prin aproximări dramatice, diletantismul interpretărilor mele, înlocuind contextul livresc cu împrejurările propriei vieți. Ceea ce țin cu tot dinadinsul să găsesc în text este obținut printr-un comportament imprevizibil care dezminte orice încercare de a-i descrie șerpuirile: mă atașez în mod absurd de conotația afectivă a unei abstracții, exprim entuziasme care depășesc înțelegerea discursivă a textului, asimilez idiosincratic ideile unui autor, iau coincidențele, cu naivitate și superstiție, drept indicații providențiale, tulbur intriga ori rup înlănțuirea unui silogism cu omeneasca, prea omeneasca neputință dacă mă lasă rece, îmi recompun ființa dând la o parte imensul ocean de alteritate care înconjoară fragmentul în care mă regăsesc, mă transport simbolic în alcătuirea unui înțeles cu greutate, scot din irelevanța lui un sens marginal care devine parte a unei meditații solitare. În fond, sfidez obiectivitatea în așteptarea unei înțelepciuni care poate nu va veni niciodată. Iată ce înseamnă voluptatea unei lecturi de amator.
Sigur că diletantul introspectiv nu poate fi comparat cu cititorul profesionist, dar tocmai de aceea merită din când în când să-i exagerăm meritele.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara