Numărul curent: 6

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eveniment:
Die strenge Herta de Sorin Lavric


Pe 27 septembrie, Ateneul român a fost gazda dialogului Hertei Müller cu Gabriel Lii-ceanu, întîlnirea fiind prefaţată de directorul Filarmonicii Naţionale „George Enescu", Andrei Di-mitriu, care a subliniat că, după sase decenii de întrerupere, ciclul conferinţelor culturale desfăsurate în incinta Ateneului va fi reluate.

Evenimentul din 27 septembrie a marcat chiar inaugurarea noului ciclu de întruniri. După cuvîntul de salut al ambasadorului Germaniei, Andreas von Mettenheim, şi după recitalul de pian al lui Dan Grigore, cuprinzînd o piesă de Brahms, Pasărea profet de Schumann şi un impromptu de Schubert (bucăţi pe care, după propria mărturisire, pianistul le-a ales sub inspiraţia lecturii cărţilor Hertei Müller), a urmat dialogul lui Gabriel Liiceanu cu Herta Müller. Reuşita întîlnirii a stat în stofa celor doi protagonişti: Gabriel Liiceanu e genul de intelectual a cărui prezenţă solicită din plin atenţia interlocutorului, gravitatea tonului său ridicînd nivelul discuţiei şi silind invitatul „să-şi intre în nerv", spre a se motiva mai mult. Cu acest spor de impostaţie, laureata Nobelului a fost la înălţime, răspunzînd cu francheţe şi păstrîndu-se la treapta unei simplităţi spontane. Fără subtilităţi snoabe şi fără cochetării cabotine, Herta a fost tranşantă, nemiloasă şi convingătoare, dată fiind duritatea cu care a vorbit despre cultura română şi despre intelectualii din vremea comunismului. Cu politeţea amfitrionului care nu vrea să-şi lezeze invitata, Gabriel Liiceanu a fost sobru, reţinut şi deferent, mai ales atunci cînd nu fost de acord cu părerile Hertei Müller. În totul, a fost o seară reuşită, din care redăm principalele momente ale dialogului, cu retuşarea tacită a stilului oral sau a repetiţiilor.
Gabriel Liiceanu: Orice scriitor mare instituie între lucruri relaţii pe care până atunci nu le-a văzut nimeni, surprinde sugestii ale lor pe care nu le-a surprins până atunci nimeni, pune lucrurile în relaţie cu cuvintele asa cum până atunci nu le-a pus nimeni. Pe scurt, un scriitor mare deschide o relaţie a noastră cu lumea pe care pînă atunci nu o avusesem. El este un „Vorläufer", un înainte-mergător. El exprimă ceea ce alţii nu văd sau nu pot să exprime. Dar se pare că-i refuzaţi scriitorului lucrul acesta, spunând că a fi scriitor este o meserie ca oricare alta. De ce faceţi asta?

Herta Müller: Scriitorul are facultatea de a institui relaţii insolite, dar nu e singurul. Fiecare om este o piesă unică, iar relaţia pe care o întreţine cu lumea este la rîndul ei unică. Meritul scriitorului e că pune pe hîrtie această unicitate, în vreme ce ceilalţi n-o fac. Deosebirea e mai mult de expresie decît de unicitate. Scriitorul se exprimă, „er hat keine Wahl" („n-are de ales"). Dar niciodată nu am crezut că eu văd ceva ce alţi oameni nu sînt în stare să vadă. Apoi, limba în care scriu nu e mea, ci a lor. De aceea unicitatea mea e relativă.

În paginile care deschid volumul dvs. de eseuri Regele se-nclină şi ucide, citaţi o vorba a lui Jorge Semprun - „Nu limba pe care o vorbeşti e patria, ci conţinutul a ceea ce se vorbeşte" - şi comentaţi: „El ştie că pentru a aparţine unei colectivităţi e necesar să dispui de un minimum de consens lăuntric în ce priveşte conţinuturile vehiculate prin vorbire." Nici dvs., nici eu şi nici mulţi, mulţi alţii din generaţia noastră nu am obţinut acest „consens lăuntric". Dacă nu ne-am recunoscut niciodată în ceea ce s-a vorbit public, în discursul oficial, care a fost patria noastră? Am avut noi o patrie? Nu suntem noi, toţi cei cărora li s-a furat conţinutul limbii, cei fără de patrie?

Haideţi să nu spunem „patrie", haideţi să spunem „acasă". Chiar şi în germană „Heimat" e un termen de care s-a abuzat. Am auzit pe mulţi spunînd că patria lor e limba şi atunci m-am enervat. Ei veneau şi plecau cînd voiau, într-un cuvînt erau liberi, în timp ce eu eram prinsă în cuşca de aici. Mai mult, limba mea nativă era stîlcită şi spiritul ei era falsificat. îmi simţeam propria limbă ca un element ostil. Iar cînd limba e duşmănoasă faţă de viaţa mea, la ce-mi mai foloseşte limba? Limba m-a făcut să simt şi mai mult că nu sînt acasă. Parcă mi se luase dreptul de a fi acasă. Şi atunci mi-am dat seama că patria este ceea ce nu poţi suporta şi ceea ce nu poţi părăsi. Tîmpita de patrie o duci cu tine. În plus, cînd începi să faci caz de ceva, atunci acel ceva nu e în ordine. Aşa şi cu patria sau cu limba. Înseamnă că s-a stricat ceva de vreme ce tot vorbim despre ele.

În acelaşi volum, în eseul La noi în Germania, spuneţi: „Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde am fost mai tare rănită..." Dar dacă rana dvs. nu mai interesează pe cei de azi? Ce facem dacă oamenii nu vor să-şi ia ca repere în viaţă lucrurile cumplite petrecute cu alţii?

Eu scriu întîi de toate pentru mine, fără să mă preocupe cît interes stîrnesc cărţilor mele. Eu scriu ca să-mi ordonez viaţa trecută şi ca să pot s-o duc pe cea viitoare. Nu pot obliga pe nimeni să participe la rana mea. O carte o poţi deschide sau o poţi arunca, în faţa unei cărţi fiecare e liber să facă ce doreşte. Eu nu pot hotărî destinul cărţilor mele. Şi apoi, eu nu vreau să fiu scriitoare, dar n-am încotro. Aş fi preferat să nu scriu un cuvînt şi să duc o viaţă normală, mi-aş fi dorit ca nimic din grozăviile trăite să nu se fi întîmplat. De aceea scriu, ca să fac ordine în mine şi ca să mă suport. Mie nu-mi place să scriu. Nu mă apuc de scris decît după o îndelungată „Zogern", după lungi şovăieli, şi cînd scriu mă chinui, mă consum. Credeţi-mă, mi-aş dori să nu fie nevoie să scriu, dar n-am încotro. N-am încotro, fiindcă eu am fost dată afară din ţară în 1987. Şi nu mai pot să mă întorc aici. Nu te mai întorci cum ai plecat cînd simţi că ceva s-a schimbat ireversibil, oricît te-ai strădui să-ţi spui că nu e aşa. E o rană dureroasă această plecare. Şi nu doar eu am plecat, dar şi conaţionalii mei. Nemţii au plecat din România şi cultura germană de aici ţine de domeniul trecutului.
Vorbim despre ea ca despre o amintire.

Există o prăpastie care desparte Estul de Vest, pe intelectualii din Est de cei din Vest, ca urmare a faptului că cei din Vest nu au avut experienţa represiunii. Spuneţi: „Au capul plin de cărţi şi nici una din ele nu le-a limpezit măcar o fărâmă din ce este lipsa de libertate." Suntem condamnaţi la această prăpastie? La această eternă neînţelegere? Cum vă descurcaţi cu colegii dvs. din Vest „cu capul plin de cărţi" şi care nu ştiu nimic despre lipsa de libertate? Cum puteţi dialoga cu ei? Cum aţi dialogat cu ei vreme de 23 de ani?

În Occident, părerile sînt atît de diferite, încît posibilitatea înţelegerii e exclusă. De obicei se spune că, dacă vrei să te înţelegi cu cineva, e îndeajus să discuţi o temă pînă o epuizezi. E fals. E o prejudectă să crezi că, vorbind cu cineva despre tot, vei ajunge să te înţelegi cu el. În realitate, sînt inşi cu care poţi dialoga şi alţii cu care nu poţi. De aceea, deseori simt că nu are rost să vorbesc cu anumiţi intelectuali pe marginea temei comunismului. Pe de altă parte, sînt oameni care au trecut printr-o dictatură şi n-au înţeles nimic din ea (gîndiţi-vă la nostalgia românilor faţă de Ceauşescu), şi alţii care, deşi n-au trăit sub totalitarism, îi intuiesc foarte bine esenţa.

Dacă v-aţi fi născut în Germania şi v-ar fi lipsit experienţa vieţii de aici, aţi fi fost mai inocentă, aţi fi înţeles şi aţi fi simţit mai puţin despre viaţă şi moarte. A meritat să plătiţi preţul de suferinţă pe care l-aţi plătit pentru această înţelegere superioară a lumii?

Nu, nu a meritat, aş fi preferat să duc o viaţă normală. Viaţa e valoarea cea mai de preţ şi nimic nu justifică umilirea fiinţei umane. Eu în anii comunismului am trăit într-o cuşcă şi îi invidiam pe cei de afară. Dar astăzi tot într-o cuşcă trăiesc, dar una interioară, pe care o trag după mine, şi, cînd privesc la lumea din afară, îmi dau seama că nu o înţeleg. Eu nu înţeleg lumea şi scriu tocmai fiindcă nu pricep ce se întîmplă. Pe de altă parte, cred că fiecare om e o taină: nu ştim cînd murim, cînd ne vom îmbolnăvi şi ce se va întîmpla cu noi peste cîteva zile. În faţa tainei acesteia, neputinţa mea de a înţelege se simte consolată.

Literatura dvs. se naşte în mod paradoxal din încredinţarea că nu există o concordanţă între gînduri şi cuvinte. Cuvintele spun lucruri precise, gîndurile, în schimb, sunt „goana mută, buimacă din cap". Unde mai pui că ele, cuvintele, nu pot exprima - afirmaţi - „lucruri esenţiale" sau „lucruri întortocheate". Rezultă că dvs. începeţi să scrieţi exact atunci când credeţi că toate cuvintele îşi pierd puterea. Angajaţi mereu o luptă care pare dinainte pierdută. Cum de reuşiţi atunci să scrieţi?

Oblig cuvintele să spună ce cred eu că vreau să spun, dar aflu ce vreau să spun abia cînd mă apuc să scriu. Munca scrisului are logica ei, care e logica limbajului. În lumea cuvintelor, nu există zi şi noapte, ci subiect şi predicat, ritm al frazei şi părţi de vorbire. Pe mine limba mă chinuie, fiindcă nu mă lasă în pace, pe de altă parte, scriind, limba mă ajută să mă eliberez. Dar între cuvinte şi realitate va rămîne mereu o neconcordanţă, fiindcă cuvintele nu pot prinde esenţa vieţii. În fine, eu sînt scriitoare numai în singurătate, iar nu atunci cînd vorbesc. De aceea, ce facem noi acum nu are legătură cu scrisul, ce facem noi acum e circ.

Aţi vorbit de apolitismul scriitorului român în comunism şi aţi spus-o ca un reproş. Ce înseamnă atunci angajament politic în totalitarism?

A-ţi scrie propriile cărţi în timp de dictatură e o formă de eschivă din faţa ei. Alegi forma pasivă de protest prin neangajare, numai că pasivitatea în condiţii de totalitarism e o formă indirectă de complicitate cu el. Cei care şi-au scris cărţile neaderînd la sistem au făcut-o din egoism creator şi din teama de aşi pune pielea în joc. Acesta e adevărul şi eu nu-l pot ascunde. Haideţi să comparăm ce s-a întîmplat în România cu situaţia din Polonia, Cehia sau Ungaria. În acele ţări au fost numeroşi disidenţi, la noi nu. Unde erau intelectualii români cînd s-a ridicat Gheorghe Calciu? Îmi amintesc că atunci eram la Timişoara şi un preot a sunat la uşă ca să-mi ceară bani pentru o biserică. I-am spus că voi da bani numai dacă se face o chetă pentru sprijinirea lui Calciu. Preotul a tresărit înspăimîntat şi a plecat imediat, parcă îi pomenisem de diavol. Şi atunci de ce vrem acum să fim mai disidenţi decît am fost? Nu eu sînt rea, ci acesta a fost adevărul. Cei care s-au opus dictaturii au fost puţini şi dictatura n-ar fi existat fără consimţămîntul majorităţii. Iar intelectualii au pactizat cu regimul prin pasivitate. Nu e îndeajuns să scrii o carte curată ca să te împotriveşti unei dictaturi. Şi eu atunci voiam să trăiesc o viaţă normală, dar nu am fost lăsată. Doamne, şi ce greaţă mi-era de nulităţile acelea de funcţionari de stat, care te tratau ca pe un, iertaţi-mă, căcat. În acele vremuri cine scria cărţi curate se eschiva de la căcatul general al ţării. Iată de ce cred că în România intelectualii nu au opus rezistenţă dictaturii. Pe mine cine m-a ajutat atunci cînd m-a luat Securitatea?