Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Diavolul la lectură: Caragiale en détail de Angelo Mitchievici

Proiectul Simonei Vasilache din noua sa carte, Caragiale, diavolul din detalii (Editura Casa de Pariuri Literare, Bucureş ti, 2015) este unul declarat minimalist pentru un scriitor care lucrează pe spaţii mici.

Într-adevăr, şi acest fapt nu decurge automat din „specia” abordată, cea a schiţei, „momentului”, schiţe scriu şi Emil Gârleanu sau Alexandru Brătescu-Voineşti – Caragiale are geniul detaliului, geniu sau djihn sau daimon sau cu termenul întrebuinţat de autoare, un mic diavol. Minimalismul caragialian decurge şi dintr-o atitudine a scriitorului care configurează, aşa cum sugerează Simona Vasilache, o poetică a detaliului. Caragiale ar fi un „chiţibuşar”, diferit însă de orfevrierul sau artifexul de mecanică fină arghezian pentru că nu lucrează la suprafaţă, detaliul nu este ornament la Caragiale ca de pildă în economia estetică a barocului, nici o formă subtilă de stilizare ca la manierişti, ci punct de inflexiune, de dispersie şi dizlocare a realului, intervenţie demonică, viceversa. În felul în care orchestrează „micile scăpări”, Simona Vasilache vede în Caragiale un trickster, un prozator care doar aparent reciclează clişeele pentru a intra în miezul lor şi a bulversa ordinea căreia acestea îi corespund. Prin urmare, unui insidios, unui „chiţibuşar”, unui minuţios, unui maniac al detaliului, unui versatil, unui colecţionar de decupaje jurnalistice, de prostii savuroase, de aberaţii lingvistice nu-i poţi aplica decât propria sa metodă. Cele 26 de capitole ne invită să vedem „diavolul din detalii”, să reglăm perspectiva spre microscopicul prozei, relevând anamorfotic din pletora literaturii sale o dinamică particulară, o mobilizare a semnificaţiilor într-o ordine subversivă la confiniile cu paradoxul. Trebuie spus că demersul Simonei Vasilache este afin cu cel al lui Liviu Papadima din Caragiale, fireşte, care-l împinge pe autor spre modernitate sau cu cel al Ioanei Pârvulescu din În ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale sau Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, care explorează pe de o parte deformările spectaculoase ale realului sub masca inocentă a unui mimetism ostentatoriu şi identificările care-l proiectează pe autor în afara lumii lui făcându-l „contemporanul nostru”. Majoritatea evenimentelor în proza lui Caragiale se înscriu pe orbita banalului, au relevanţa fantomatic-efemeră a faptului divers, strategia Simonei Vasilache într-o primă instanţă este să adune sub semnul unei teme amănuntele dispersate până când acestea formează sub ochii noştri o masă critică provocând o tensiune în ordinea semnificaţiei. Numerele împrăştiate peste tot în momente şi schiţe, în comedii „contabilizate” minuţios relevă o aritmetică secretă, una destinală, o formă particulară de numerologie dar şi de putere pe care numărul o exercită insidios asupra existenţei paşnice a cetăţeanului belle époque. Autoarea nu se angajează în riscante speculaţii gnostice, nicidecum, dar ne invită să privim această tensiune, distorsiune, punere în intrigă, tulburare în ecuaţia unei modernităţi precare care se articulează pe un fond arhaic unde numărul înseamnă întotdeauna mai mult. La fel, trenul constituie un agent al modernizării societăţii finiseculare, beneficiază încă de prestigiul noutăţii, este încă „de plăcere”, în detrimentul utilităţii care presupune banalizarea, înscrie pe hartă demnitatea unei recente urbanizări, vezi licitarea importanţei Mizilului la scară europeană. Cu trenul vine nu doar modernizarea, dar şi modernitatea şi mondenitatea, călătoria cu trenul deschide un nou orizont aventurii, chiar şi în registrul speculaţiei ficţionale. Simona sesizează intrarea acestui tren în literatura lui Caragiale concomitent cu apariţia sa în epocă generând o nouă atitudine, o nouă gesticulaţie modernă că şi pălăriile analizate mai încolo. În „Oameni şi câini”, capitol care joacă prin antifrază ironică complexitatea tablourilor sociale la Steinbeck, Simona Vasilache porneşte concentric de la schiţa Bubico şi relevanţa „câinilor literari” către ceea ce dobândeşte literatura, dar şi societatea, prin analogie, aspectul de faună, dar şi explicaţia unor psihologii dacă nu abisale, cel puţin voalate, ilizibile dincolo de ambalajul satiric. Sacrificarea căţelului răsfăţat şi obraznic de către pasagerul nevricos se înscrie într-un orizont de semnificaţie mai larg, câmpul de posibilităţi este schiţat de către autoare care apelează tot la o strategie minimalistă proprie foiletonului şi anume organizarea suspansului, proiectarea unui orizont al lecturilor posibile, declanşat şi suspendat. În configurarea acestei poetici a detaliului la Caragiale, Simona Vasilache se adecvează perfect, lucrează pe porţiuni restrânse, nu închide lectura cu o concluzie, ci o deschide perspectival spre un nou orizont de semnficaţie, sesizează o dinamică a semnificaţiei, un condens al ei care nu este lăsat să coaguleze într-o exegeză cu formă fixă care şi-a precizat mizele în recuperarea postbelică a dilematicului Caragiale. Propria sa lectură este una de baleiaj, o microlectură care ia în calcul detaliile ca forme perfid-versatile de manipulare a semnificaţiei camuflate de ordinea aparentă şi liniştitoare a convenţiei. Deşi nu o enunţă ca atare, autoarea relevă un fapt esenţial, şi anume că detaliul organizează în mod secret textul, că există o „pecete a tainei” sub masca celei mai cuminţi tranzitivităţi a textului, că ne aflăm în faţa unui principiu de incertitudine care-l scoate pe Caragiale din registrul „marilor clasici” plasându-l într-o modernitate stranie, că există o viaţă „secretă” şi, prin urmare, inaccesibilă a unora dintre personajele sale. Simona Vasilache apelează la un palimpsest încercând să citească pe tată (I.L.Caragiale) prin fiu (Mateiu Caragiale) unde avem o evidentă poetică a tainei sesizând dincolo de analogii acelaşi reflex al suspendării explicaţiei, a relativizării sensului, a inefabilului, a jocului literaturii care rezultă nu doar din reciclarea clişeelor şi a unor tematici sau tipuri de scriitură devenite populare în epocă, dar şi din o conştiinţă a literaturii ca un spaţiu de joc eterogen şi mutiplu faţetat care răspunde propriilor sale convenţii. Iar Simona Vasilache relevă în poetica detaliului la I.L.Caragiale un principiu de incertitudine care recuperează pentru jocul superficiilor reflexul lor abisal şi tulburător desemnat în lipsă de ceva mai bun cu vechii termeni de „comic” şi „tragic”. „Teme romantice degradate, remestecate, precum aceea a damnării, îşi fac loc în aceste vieţi trunchiate, având o anumită stângăcie care le face (v. mecanica lui Bergson) ridicole. Dar ele nu sunt, la drept vorbind, cu nimic mai puţin tragice decât destinele pline de promisiuni neonorate la Mateiu. Şi existenţa lui Lefter, şi cea a lui Anghelache sunt parazitate de detalii care nu-i privesc, care-i îndepărtează de esenţial. Se complac, apoi dintr-o dată văd ceva. Nu e numaidecât promisiunea unei izbăviri, pe care o caută amândoi – prin câştig brusc, sau prin degrevarea de răspundere. Nu ştim cu siguranţă ce e.” Miza nu este de a şti, de a descoperi elementul revelator în existenţele altfel terne ale lui Anghelache sau Lefter, ci faptul că există o altă dimensiune a lumii lui Caragiale, că şi aceasta sub aparenţa unei trivialităţi liniştitoare şi convenabile are forma ei subtilă şi tulburătoare de transcendenţă, asociată unei semnificaţii care rămâne obscură, dar care conferă un efect de perspectivă, o cameră de rezonanţă textului. Cred că „Hopa Mitică” constituie o abilă punere în abis a strategiei pe care Simona Vasilache o adoptă faţă de text, oscilaţiile lecturii trec printr-un necesar punct de echilibru, tropism al „evoluţiei” personajelor caragialeşti care cad în exagerare, în exces, dar nu uită să revină la situaţia iniţială, să-şi regăsească centrul de greutate care este o expresie de conformism şi inerţie. Lumea lui Caragiale, oricât de brizată de anxietăţi, de fandacsii şi revolte, este una stabilă, structurată, „cuminte”. Însă alternarea susului cu josul în mişcarea pe care o execută Hopa Mitică dezvăluie la lectură „potenţialul” acestor personaje, tentaţiile lor, umorile lor, ceea ce ele ar putea deveni dacă... Devenirea se lasă ghicită, jucăria se strică uneori fără a afecta bunul mers al societăţii, misterul rămâne unul local, periferic, fără consecinţe, o posibilitate, însă suciţii lui Caragiale, Cănuţă, Popa Duhu devin hârtia de turnesol a unei gesticulaţii identitare, în opinia Simonei Vasilache, care stă la un pas de a socoti aceste comportamente aberante ca reflexe mentalitare, tentaţie căreia îi rezistă admirabil pe tot parcursul excelentului său eseu. Ca şi acest alunecos, volubil şi versatil Hopa Mitică, Simona Vasilache nu doreşte să ne imoleze într-o explicaţie, să fixeze un sens. Interogaţiile sale reflectă un vast câmp de tensiuni al operei articulat de detaliile sale, ele îi relevă dinamica, neliniştea ascunsă sub calmul aparent şi o viaţă secretă topită în faptele mărunte ale existenţei. Avem cu Caragiale, diavolul din detalii şi cu un excelent eseu anterior Cinstite obraze, moftangii şi domni, un nou val în exegeza lui Caragiale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara